Poezie

Câinii romantici

AUTOPORTRET LA DOUĂZECI DE ANI

M-am lăsat dus, am făcut totul din mers și n-am știut niciodată
încotro aș fi putut s-o apuc. Mergeam plin de teamă,
tremura carnea pe mine și capul îmi vâjâia:
cred că era aerul rece al morților.
Nu știu. M-am lăsat dus, m-am gândit că ar fi păcat
să sfârșesc atât de repede, dar pe de altă parte
am ascultat chemarea aceea misterioasă și convingătoare.
Ori o auzi ori nu o auzi, iar eu am auzit-o
și mai că mi-au dat lacrimile: un sunet cumplit,
ieșit din aer și din mare.
Un scut și o spadă. Și atunci,
în ciuda fricii, m-am lăsat dus, mi-am lipit obrazul
de obrazul morții.
Și mi-a fost imposibil să închid ochii și să nu văd
spectacolul straniu, lent și straniu,
deși inclus deja într-o realitate fulgerătoare:
mii de tineri ca mine, imberbi
sau bărboși, dar latinoamericani cu toții,
lipindu-și obrazul de cel al morții.

LUPE

Lucra în La Guerrero, la câteva case de Julian,
avea 17 ani și pierduse un copil.
Amintirea lui o făcea să plângă în camera aceea din hotelul Trébol,
mare și întunecată, cu cadă și bideu, locul ideal
pentru a trăi câțiva ani. Locul ideal pentru a scrie
o carte de memorii apocrife sau o mână
de poeme de groază. Lupe
era slabă și avea picioarele lungi și pătate
ca leoparzii.
Prima dată nici măcar nu mi s-a sculat:
nici nu mă așteptam să mi se scoale. Lupe a vorbit despre viața ei
și despre ce era fericirea pentru ea.
După o săptămână ne-am văzut din nou. Am întâlnit-o
la un colț, printre alte curvulițe adolescente,
sprijinită de aripa unui vechi Cadillac.
Cred că ne-am bucurat să ne vedem. De atunci
Lupe a început să-mi povestească lucruri din viața ei, uneori plângând,
alteori făcând dragoste, mai mereu goi în pat,
uitându-ne la tavan ținându-ne de mână.
Copilul ei se născuse bolnav și Lupe îi promisese Fecioarei
că va renunța la prostituție dacă fiul ei se va face bine.
Și-a ținut promisiunea o lună sau două, după care a trebuit să revină pe stradă.
La puțin timp fiul ei a murit și Lupe zicea că din vina ei19
pentru că nu-și ținuse promisiunea făcută Fecioarei.
Fecioara l-a luat pe îngeraș pentru promisiunea călcată.
Nu știam ce să zic.
Îmi plăceau copiii, bineînțeles,
dar aveau să mai treacă mulți ani până când să știu
cu adevărat ce înseamnă să ai un fiu.
Așa că tăceam din gură și mă gândeam la cât de stranie
era liniștea din hotelul acela.
Sau avea pereții foarte groși sau noi eram singurii clienți,
ori ceilalți nu deschideau gura nici când gemeau.
Era atât de ușor să o faci cu Lupe și să te simți bărbat
și să te simți nefericit. Era ușor să o faci să țină
ritmul tău și era ușor să o asculți vorbind
despre ultimele filme de groază pe care le văzuse la
cinematograful Bucareli.
Picioarele ei de leopard se împleteau în jurul taliei mele
și-și lăsa capul pe pieptul meu căutându-mi sfârcurile
sau bătăile inimii.
Asta vreau să-ți sug, mi-a zis într-o noapte.
Ce, Lupe? Inima.

DETECTIVII PIERDUȚI

Detectivii pierduți în orașul întunecat.
Le-am auzit gemetele.
Le-am auzit pașii în Teatrul Tinereții.
O voce care înaintează ca o săgeată.
Umbra cafenelelor și parcurilor
Frecventate în adolescență.
Detectivii care-și studiază
Palmele deschise,
Destinul pătat de propriul sânge.
Iar tu nici măcar nu-ți poți aminti
Unde a fost rana,
Chipurile pe care le-ai iubit cândva,
Femeia care ți-a salvat viața.

DETECTIVII ÎNGHEȚAȚI

Am visat detectivi înghețați, detectivi latinoamericani
ce încercau să-și țină ochii deschiși
în mijlocul visului.
Am visat crime îngrozitoare
și indivizi grijulii
care încercau să nu calce în balta de sânge
și în același timp să cuprindă dintr-o singură privire
întreaga scenă a crimei.
Am visat detectivi pierduți
în oglinda convexă a soților Arnolfini:
epoca noastră, perspectivele noastre,
modelele noastre ale Spaimei.

Poemele fac parte din volumul Câinii romantici de Roberto Bolaño, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Univers 2017


Roberto Bolaño este un scriitor chilean, formator al unui curent de poezie puţin cunoscut, numit infrarealist. Se naşte in 1953, în Santiago, apoi pe când avea vârsta de 15 ani, familia lui se mută în Mexico. Devine jurnalist şi simpatizant al mişcării de stânga şi, în 1973, se întoarce în Chile pentru a lua parte la revoluţia declanşată de regimul socialist. Contralovitura generalului Pinochet, înseamnă înfrângerea mişcării, iar Bolaño este aruncat în puşcărie de unde este eliberat după numai opt zile de doi dintre gardieni. Din fericire, aceşti gardieni fuseseră colegi de clasă cu Bolaño: îl recunoscuseră şi îl făcuseră scăpat! Se reîntoarce în Mexic – pe care îl părăseşte în 1977 în favoarea Spaniei. Ziua lucrează ca lucrător necalificat (spălător de vase, gunoier) iar noaptea scrie. De abia în jurul vârstei de patruzeci de ani începe să abordeze serios proza din dorinţa de a lăsa o situaţie copiilor săi, şi convins că nu ar putea-o face scriind poezie. În timp ce lucra la 2666 este diagnosticat cu o boală incurabilă a ficatului. Scrie cu disperare, pentru a putea termina romanul de aproximativ 1000 de pagini. Se află pe o listă de aşteptare pentru un transplant de ficat, de unde, din nefericire, numele lui va fi şters în 2003 – când survine decesul scriitorului. Marea lui operă, romanul 2666 (format din cinci părţi) este “aproape” terminat, dar familia şi editorii nu respectă dorinţa autorului – de a publica cinci cărţi separate.

Scrie un comentariu