Atelier

Mai ’68 la Paris şi la Bucureşti

Mai ’68 francez revine ca temă (…) într-o altă proză din volum (penultima din volumul de debut), „Marie-France în Piaţa Libertăţii (transmisiune directă)”, în care personajul-narator este ghidul român al unei tinere franţuzoaice, Marie-France, trimisă de revista la care lucrează să fotografieze monumente istorice (în cazul de faţă, Biserica „Sfîntul Mihail”, din Cluj, impunătoare catedrală medievală). Prin intermediul „obiectivului manevrat de ea”, cititorii revistei „au posibilitatea să cunoască lumea”, comentează ironic naratorul – ironie pigmentată de ceva tristeţe, de un vag cinism – căci de fapt e vorba de simplă percepţie de suprafaţă a lucrurilor (arhitectonică, folclorică, pitorească), echivalînd cu o neînţelegere, o ratare a sensurilor mai profunde, existenţial-individuale şi socio-politice ale României anilor ’80. Or, Marie-France e chiar o franţuzoaică superficială, amatoare de aventuri de-o noapte (cum ar fi o ultimă noapte în România, petrecută cu tînărul ei ghid), care cîştigă bine din fotografiile destinate unei reviste populare şi, de regulă, se plictiseşte în apartamentul său parizian. Revine, în text, obsesia camerei de fotografiat – care, aici, manevrată fiind de franţuzoaică, rămîne la suprafaţa lucrurilor, deşi se joacă cu unghiurile şi perspectivele. Celălalt punct de interes al prozei – conformîndu-se subtitlului – este transcrierea autentică a dialogului celor doi protagonişti, o transcriere care ar corespunde întrucîtva, în plan scriptic, acţiunii pe care o execută aparatul de filmat: imortalizarea/surprinderea unui fragment de realitate, limitat, însă autentic. Cunoaştem, de altfel, teoria lui Nedelciu legată de mijloacele literare de transcriere a realului şi de selecţia acelora cu un grad sporit de exactitate: dialogurile în stil direct, pluralitatea de voci, fragmentarismul, pluriperspectivismul – ca aplicări ale dialogismului bahtinian.

Ei bine, în textul analizat (o proză de cinci pagini, printre cele mai scurte), Nedelciu recurge preponderent la dialog, intersectează, într-adevăr, vocile (mai există un al treilea personaj, nea Albu), acordînd totuşi un spaţiu minim cîtorva descripţii (de personaj, de situaţie) şi cîtorva transcrieri indirecte de dialog. Economia mijloacelor prozastice este, dincolo de toate, remarcabilă, ca şi siguranţa cu care e condus textul.

Iată, aşadar, un realism à fleur de peau al scriiturii şi deopotrivă un realism al mijloacelor de transcriere care e abia la început (el va lua amploare în volumele ulterioare, în „transmisiuni” mai ample şi mai complexe) şi care păstrează din reflecţia telquelistă asupra textului doar pe aceea privitoare la timpul scriiturii. „Transmisiunea directă” indică o simultaneitate a evenimentului şi a captării lui în text, de fapt o re-creare autentică într-un spaţiu-timp textual (căci simultaneitatea cu pricina e altfel imposibilă prin cuvînt, dar realizabilă prin fotografie, ori cameră de luat vederi).

Text în priză directă: naratorul stă pe trotuar în timp ce Marie-France face fotografii în piaţa veche a oraşului. Păzeşte pozele color şi răsfoieşte o carte pe care i-o întinde franţuzoaica: En mai fais ce qu’il te plaît de Maurice Grimaud (Stock, 1977), fostul prefect al poliţiei pariziene, în perioada lui mai ’68. Un citat din carte, reluat în proza scurtă, sună la fel ca şi comentariul făcut de narator în Aventuri într-o curte interioară (la mijloc fiind probabil una şi aceeaşi sursă, cartea lui Grimaud): „Le Général quittait, il y a quelques heures, Bucarest qui le fêtait comme l’un des grands leaders du monde moderne, et, à Paris, j’avais dû prévoir un itinéraire clandestin pour le ramener dans son palais”. Lectura pe sărite, fragmentară, întreprinsă de narator dublează actul fotografierii, succesiunea fotografiilor (vreo cincisprezece) care se strîng pe trotuar, lîngă el, instituind o relaţie insolită între evenimentul istoric trecut şi cotidianul românesc care asigură fundalul dialogului celor doi. O punere în paralel cu tîlc politic, prin intermediul biografiei a două tinere personaje de aceeaşi vîrstă:

„ – De ce ai adus cu tine tocmai cartea aia? întreb.

– E tot ce am găsit la aeroport. E o apariţie recentă. Speram să fie mai amuzantă.

Amuzantă. Mai 1968. Şi eu, şi Elena aveam 18 ani, aşa cum avea şi Marie-France, pe care însă evident n-o cunoşteam. Într-un groaznic accident de maşină, Elena îşi pierduse ambii părinţi, şi ea însăşi, scăpată cu viaţă, era internată pentru grave tulburări de vedere. Ne pregăteam pentru bacalaureat. (…)

Într-una din zile, doctorul ne-a imitat cu lux de amănunte sosirea la Bucureşti a generalului de Gaulle. Făcea întîi ca fanfara intonînd marşul La general. Cu un fel de bîzîit scurt, imita talgerele, apoi se oprea. Linişte. «Domnule general, garda de onoare organizată în cinstea dumneavoastră este gata a vă prezenta onorul! Sînt comandantul gărzii, colonelul Onişor!» apoi: «Buna sioa, ostaşi!». «Să trăiţi, domnule general!!». Imita din nou fanfara şi vocea comentatorului de radio. Elena rîdea şi ea şi cu toţii îl priveam pe doctor cu mare încredere”. În acelaşi moment, Marie-France era nepăsătoare la Paris („j’étais à la maison”), în vreme ce: „Les jeunes garçons campaient dans leurs lycées, y passaient la nuit avec des sacs de couchage, se prenaient pour Che Guevara” (citat în text, din cartea lui Maurice Grimaud).

Juxtapunerea narativă a două biografii, situate în acelaşi moment istoric – tînărul român în pragul bacalaureatului, susţinîndu-şi moral prietena după pierderea tragică a părinţilor, franţuzoaica – la Paris, indiferentă la revolta studenţească, creează, cum spuneam, o relaţie insolită, nostalgică (în perspectiva personajului-narator) între Occidentul care-şi clamează libertatea şi represiunea comunistă din Estul european. Din păcate, Marie-France nu este capabilă să perceapă, în cotidian, această represiune, lipsa libertăţii, pentru că obiectivul camerei sale foto nu fotografiază „altceva în afară de monumente” (cuvintele aparţin personajului-narator, dar şi lui nea Albu). Marie-France este la fel de indiferentă şi faţă de realităţile socio-politice româneşti, opacă şi pragmatică. În acest „altceva” (din nou vagul termenului trimite cititorul-complice la un întreg subtext, la cotidianul trist şi mizer al comunismului).

Între mai ’68 occidental şi acelaşi moment la Bucureşti nu există, în fond, nici o asemănare, doar o prăpastie. Un vid în care ironia sorţii a vrut ca generalul de Gaulle să fie surprins de revolta studenţească pariziană în timp ce făcea o vizită formală la Bucureşti, unde era aclamat ca un mare conducător. Iar asemenea lucruri un tînăr prozator ca Nedelciu nu le poate spune, la rîndul lui, decît jucînd cartea jumătăţii de măsură, vagului, aluziei, complicităţii (cu cenzura şi/sau cu cititorul).

Iniţiat în lingvistică şi Tel Quel, Nedelciu e conştient de ambiguitatea constitutivă a limbajului – forţa şi slăbiciunea lui, deopotrivă. Practic, în prozele sale, el mizează în permanenţă pe această ambiguitate, iar rezultatul depinde, într-adevăr, de contextul de receptare. Telqueliştii, dar şi un Alain Robbe-Grillet vorbesc de subversivitatea intrinsecă a limbajului. Limbajul e capabil să transgreseze norma (socială, politică), constrîngerea – iată ceea ce încearcă să facă Mircea Nedelciu. Scriitorul român e, probabil, conştient că, în absenţa unui context de receptare, deci fără luarea în calcul a unei exteriorităţi a textului, subversivitatea limbajului este una potenţială.

Or, Nedelciu îşi va cunoaşte direct publicul, în momentul în care va îndeplini funcţia de librar la Cartea Românească. Textul său teoretic în care proclamă cititorul drept „un nou personaj principal” datează din 1987[1]: el marchează interesul sociologic, extraliterar pentru profilul cititorului real şi în genere postulează o „adresabilitate” a textului, condiţionează limbajul literar de contextul lui de receptare, spărgînd formalismul textului în favoarea ideii de angajare: „Prima dintre aceste trăsături (ale prozei tinerei generaţii, n.m.) trebuie derivată din termenul angajare, cu specificarea că avem de-a face cu o angajare autentică şi nu una formală. Ea constă în «dialogismul» literaturii, în relaţia de la conştiinţă la conştiinţă stabilită cu ocazia lecturii şi nu într-o relaţie de la manipulator la manipulat. Puzderia de procedee noi sau reinventate care a fost detectată în mai toate cărţile tinerei generaţii de prozatori are drept cauză această «adresabilitate» a textului, această pliere a lui pe cititorul-personaj principal, precum şi conştiinţa autorului că se adresează unei «mase de cititori» mozaicate şi discronice”[2].

Or, prin aceasta Nedelciu dă dovadă de o remarcabilă intuiţie, formulată astăzi de Stephen Greenblatt[3], fondatorul New Historicism, în lumina căruia faptele istorice, deşi există, nu spun nimic dacă nu trec prin conştiinţa umană, dacă nu există intermedierea (the agency). Ei bine, Nedelciu simte deja, din practica primelor proze, că limbajul în act teoretizat de telquelişti nu instituie un sens autosuficient, autonom, ci dimpotrivă unul mobil, o negociere continuă a autorului (şi a textului) cu partenerul său, cititorul. Riscul la care continuă să se supună autorul se leagă de mesajul pe care el doreşte să-l transmită, prin „puzderia de procedee noi sau reinventate”, un mesaj care scapă, finalmente, controlului emiţătorului (dată fiind, din nou, ambiguitatea limbajului, atît structurală, cît şi deliberată, în cazul lui Nedelciu). (…)

Ei bine, în epocă, cititorul lui Nedelciu merge, adesea, în direcţia indicată de acesta (exista doar o frenezie a lecturii printre rînduri), în consecinţă intenţia subversivă a autorului îşi va fi atins scopul, contextual, punctual, în diferite proporţii. Conform lui Stephen Greenblatt: „Valenţele politice se pot modifica, uneori abrupt: nu există nici o garanţie absolută sau vreo asigurare formală cum că ceea ce pare progresiv într-un anume set de circumstanţe contingente nu va deveni reacţionar în altul”[4]. În contingenţa acelei epoci, discursul prozastic al lui Nedelciu pare subversiv, în vreme ce astăzi, la douăzeci de ani de la Revoluţie, el şi-a pierdut această rezonanţă politică.

În momentul acela, un titlu precum „Marie-France în Piaţa Libertăţii” (Piaţa Libertăţii fiind în Cluj, nu la Paris), conversaţia româno-franceză a celor doi, „transmisă în direct” (din cînd în cînd intermediată de naratorul-ghid lui nea Albu, şoferul), citarea lui Marcuse (recurentă în textele optzeciştilor poeţi şi prozatori, care frecventează „Junimea” şi Cenaclul de Luni) semnalizează insistent prezenţa unui sens implicit şi anume absenţa libertăţii în România. Punerea în paralel a două biografii – cea a lui Marie-France şi cea a ghidului ei român, ambii de aceeaşi vîrstă – în momentul lui mai ’68 occidental, exploatarea simbolică a prezenţei generalului de Gaulle la Bucureşti în clipa izbucnirii revoltelor la Paris nu vor să spună de fapt că, în vreme ce, în Occident, libertatea se manifestă cu violenţă, în Est (în România) ea e complet reprimată de regimul socio-politic comunist. Şi că occidentalii ca Marie-France, ajunşi la Bucureşti, sînt incapabili să vadă realitatea oprimantă, dincolo de pitorescul istoric şi folcloric, pe care-l imortalizează pe peliculă, pentru a-l arăta compatrioţilor.

Din volumul Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011, 526 p.

[1] „Un nou personaj principal”, în România literară, nr. 14/ 2 aprilie 1987, apud Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999, pp. 242-245.

[2] Idem, p. 243.

[3] Stephen Greenblatt, „Resonance and wonder”, în Learning to curse. Essays in early modern culture, Routledge, 1990.

[4] Stephen Greenblatt, „Resonance and wonder”, în Learning to curse. Essays in early modern culture, Routledge, 1990, p. 221 (traducere de Alexandru Matei).

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu