Cartea săptămânii

Corupția și literatura

Dea Munera: reprezentări asupra corupției în modernitatea literară și intelectuală românească” este titlul unui volum din 2005 coordonat de Caius Dobrescu și Ovidiu Moceanu, volum realizat în cadrul unui proiect universitar de cercetare. Conține mai multe eseuri pe tema corupției semnate de Ruxandra Ivăncescu, Rodica Ilie, Alina Felea, Adrian Lăcătuș, Romulus Bucur, Andrei Bodiu, Ovidiu Moceanu, Mihai Ignat.

În rândurile care urmează mă voi ocupa însă de eseul din deschiderea volumului, „Despre analogie, agenție, glisare și incertitudine”, care îi aparține lui Caius Dobrescu – un excelent exemplu, cred, de text de analiză (din perspectivă) culturală a unui fenomen social. Bine structurat, cu multiple și felurite exemple, cu un aparat critic demn de toată admirația (format aproape exclusiv din volume încă netraduse la noi, asta și pentru că, deși fenomenul corupției a fost și este în România unul dezbătut în exces, volume serioase pe această temă nu prea – iată, îmi iau o marjă de eroare! – nu prea, spuneam, au fost publicate), eseul, de dimensiunile unei broșuri onorabile (cca. 70 de pagini A4), propune, pe lângă multiplele definiții ale corupției, și patru principii care definesc conexiuni ale literaturii cu sfera socialului. De altfel, Caius Dobrescu își propune să surprindă modul în care științele literaturii, științele culturii și științele sociale se întrepătrund pentru a da seama de un fenomen complex, cel al corupției. Convingerea autorului este aceea că „științele literaturii, prin modul în care influențează studiul literaturii în școală, în universități sau în orice alte forme instituționale care asigură învățarea permanentă, pot contribui la elaborarea unor politici publice de profilaxie a corupției”. O speranță justificată, dar a cărei împlinire necesită mult timp, răbdare și oameni bine pregătiți.

Pentru a merge mai departe cu prezentarea acestui text, cred că este nevoie, totuși, de o definire a corupției (căci despre ea este, la urma urmelor, vorba). În ciuda aparențelor, sfera semantică a acestui termen este una destul de generoasă. Astfel, termenul a fost și este perceput, atunci când face referire la perisabilitatea lumii fizice, ca un antonim al „generării”, care este „de-generarea” (cazul credinței în ciclicitatea cosmică, credință care propune un prezent mereu degradat/ corupt în comparație cu epocile care l-au precedat). Nu poate fi eludată nici conotația morală, corupția desemnând, în această situație, „operația prin care ceva sau cineva este abătut de la funcția sa firească sau de la adevărata sa natură”. Dacă este vorba de pervertirea prin bani, corupția poate fi definită ca „deturnare și utilizare a unor fonduri sau resurse publice în beneficiu privat”. De asemenea, se poate vorbi și despre coruperea prin cuvânt – și aici mă refer la flatare, lingușire – în vederea obținerii unor beneficii.

De-a lungul timpului, corupția a fost percepută și ca o formă de autoreglare socială (medicul scoțian Bernard Mandeville, de exemplu, prin Fabula albinelor, impune intelectualității europene de secol XX teoria viciilor private ca beneficii publice, teorie care susținea că pasiunile, dorințele intense constituie, chiar dacă direcționate – din punct de vedere etic, moral – greșit, „combustibilul întreprinderilor celor mai îndrăznețe și mai bogate în consecințe pozitive asupra stării generale a unei societății”). Ar mai fi multe de spus despre modul în care corupția acționează în societăți mai mult sau mai puțin dezvoltate economic, despre modul în care în societățile aflate în tranziție relațiile familiale, de prietenie ajung să primeze în fața unei organizări impersonale moderne – organizare care ține de imperativele unui stat de drept –, despre modul în care, dacă nu este echilibrat, raportul dintre accesul la resurse și așteptările populației stă la baza proliferării corupției. Nu voi insista, așadar, asupra acestor puncte și voi trece mai departe la prezentarea celor patru principii care ilustrează raportul dintre literatură și social, (bineînțeles, ținând cont de tema corupției).

Primul principiu ar fi cel al analogiei, conform căruia orice operă de artă conține, în mod inerent, un model al lumii bune, al societății ideale. Altfel spus, o creație artistică există printr-o raportare continuă la un model ideal. Chiar și utopiile negative trebuie considerate funcții ale utopiilor pozitive, „lumea rea” nefiind, în fond, decât o deformare a „lumii bune”: ”De-formările care o caracterizează sunt, de fapt, variațiuni înscrise în câmpul de posibilități logice al formei (resimțite ca) originare și ideale”.

Cel de al doilea principiu, cel al agenției, presupune în raportul dintre literatură și morală un continuu joc ale cărui mize sunt încadrarea în limitele unei moralități/ etici bine stabilite sau, dimpotrivă, transcenderea acestor granițe etice. În primul caz, morala este atotstăpânitoare peste domeniul literaturii. În cel de al doilea caz, avem o literatură a transcenderii normelor sociale (caz care presupune și tradiția suspiciunii față de literatură, față de efectele corupătoare ale acesteia). Literatura apare ca un „veritabil agent de disoluție, un ferment al coruperii morale”, ea este capabilă de a trezi energii și pasiunii profunde, devastatoare. Astfel, se poate vorbi, în această situație, de fenomenul „discursului urii” (hate speech), tip de discurs care, devenit onorabil din punct de vedere artistic, și-a găsit aliați de nădejde în naționalismul și radicalismul socializant. Ajunși în acest punct al expunerii, nu putem ocoli problema literaturii angajate, literatura care declanșează acțiunea, folosindu-se în mod special de o anume strategie retorică, „aceea de a crea senzația pericolului iminent și a urgenței cu care se impune o contrareacție, un program de «asanare radicală»”. Paradoxul acestui tip de literatură, după cum bine sesizează Caius Dobrescu, este acela că, deși declară reafirmarea ordinii, ea transcende, în fapt, orice normă/ regulă.

Principiul asocierii (sau al glisării), având la bază izomorfismul corp-suflet-comunitate, se referă la „configurații ale căror granițe interne sunt negociabile, difuze, permeabile, ambigue”. Această ambiguitate este accentuată în perioadele de criză, perioade cauzate de un proces de modernizare. În această categorie a asocierii este cuprinsă și relația dintre tradiție și modernitate în țările aflate într-un aparent continuu proces de tranziție, unde sensurile corupției depind de perspective (tradiționale sau moderniste).

În fine, a mai rămas un singur principiu de prezentat, principiul oscilației, care pornește de la premiza că răul este înăuntrul nostru. Cu alte cuvinte, corupția sălășluiește în interiorul ființei umane. Originea acestui principiu ar trebui căutată în corelarea a două tipuri de corupție: a corupției exercitate asupra materiei cu cea a degradării umane în raport cu o stare ideală (corupția naturală și corupția morală).

Rolul studiului literaturii, crede Caius Dobrescu, este esențial în înțelegerea mecanismelor imaginarului și a modului în care acestea interacționează cu socialul. În cazul corupției, de exemplu, „studiul literaturii poate atrage atenția asupra modului cum îngrijorarea absolut rațională referitoare la deturnarea funcționării instituțiilor publice poate aluneca pe nesimțite în discursuri ale urii, în fantasme sau fanatisme apocaliptice, în impulsul violent și irațional de a căuta țapi ispășitori. Studiul literaturii poate constitui o bază pentru înțelegerea faptului că, adeseori, frenezia retorică a celor ce se ipostaziază în apărători ai intereselor și virtuților publice reprezintă, de fapt, o formă flagrantă de parazitare a publicului de către privat”. Literatura este și un mediu perfect pentru diverse simulări, un mediul pentru experiențe limită (inaccesibile altfel) care impun anumite decizii. În Statele Unite, de exemplu, există departamente care propun viitorilor juriști, avocați, situații desprinse din diferite texte literare pe care aceștia trebuie să le trateze ca pe niște cazuri juridice reale. Nu știu dacă în România există astfel de inițiative, dar prefer să-mi păstrez optimismul și să cred că asemenea proiecte poate vor prinde contur și la noi, iar generațiile tinere vor fi mai conștiente în privința acestui flagel al cărui nume ne-a devenit, din păcate, atât de familiar.

„Dea Munera: reprezentări asupra corupției în modernitatea literară și intelectuală românească”, coord. Caius Dobrescu și Ovidiu Moceanu, Editura Universității Transilvania, Brașov 2005, 198 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu