Poezia Magdei Cârneci – „infinită libertate și bucurie nețărmurită”

În 2022, a apărut la Editura Cartier, în Colecția de poezie „Cartier de colecție”, volumul-antologie „Vremea poemului înalt” de Magda Cârneci, alcătuit din poeme alese de Al. Cistelecan și ilustrat de fotografiile Anei Toma. În trecut, poezia Magdei Cârneci a mai beneficiat, ce-i drept, de antologări mai mult sau mai puțin complete, și aici mă refer, de exemplu, la volumul „Opera poetică”, apărut în 2017, la Editura Paralela 45. „Vremea poemului înalt”, însă, este o antologie cu poeme alese, alcătuit, prin urmare, doar din poeme considerate de Al. Cistelecan – critic literar deja veteran, cu experiență – reprezentative în contextul operei poetice a Magdei Cârneci. Tocmai prin această selecție, antologia capătă un alt aer, mult mai lejer, prin care cititorul poate distinge cu ușurință marcajele unei poetici altfel sofisticate și dense.

În prefața volumului, Al. Cistelecan scrie următoarele: „Ca și alți optzeciști din prima linie (nu chiar mulți rămași acolo, dar ea da), Magda e consecventă și înflăcărată în bătălia de generație, militând și cu intervenții programatice și cu poeme cu steagul sus. Ba chiar aș zice că, dintre toți, e cea mai consecventă cu sine (dar nu și cu generația), căci nu pune niciun dezacord între declamațiile programatice și poeme, pe când ceilalți și-au contrazis aproape riguros «teoriile» prin intermediul poemelor. Sunt puțini optzeciști care s-au ținut de cuvânt și care au aplicat, fie și cu măsură, propriile concepții despre poezie în poezia lor”. Criticul își încheie tirada cu o afirmație destul de dură: „Într-un cuvânt, optzeciștii fie nu s-au înțeles pe sine, fie nu s-au înțeles cu sine”. Lucrurile nu stau tocmai așa, și l-aș numi, dintre poeții generației ’80, doar pe Ion Stratan, care a reușit, în multele sale volume, unele mai reușite, altele mai puțin, să fie coerent cu o viziune proprie despre poezie și despre ce ar trebui să exploreze aceasta (nu întâmplător, poezia sa îmi pare că se apropie destul de mult, prin fondul metafizic, de cea a Magdei Cârneci). În fond, nu au existat prea mulți teoreticieni printre poeții optzeciști, ba chiar aici l-aș numi doar pe Alexandru Mușina, cel mai vocal, din acest punct de vedere, din generația sa. Iar la Mușina nu este vorba despre o încălcare flagrantă a propriilor teorii în actul poetic, cât despre o continuă joacă sau metamorfoză, încercând diverse ipostaze și diverse moduri de a le exprima. Nu miră acest aspect, mai ales la Alexandru Mușina, cel care a teoretizat multiplele fațete ale eului poetic în poezia modernă. Mai mult, aș recomanda tinerilor poeți aspiranți să citească neapărat volumul „Paradigmele poeziei moderne”, care conține, in nuce, cam toată teoria care vine la pachet cu impunerea unei noi paradigme poetice odată cu tumultosul început de secol XX.

Revenind la poezia Magdei Cârneci, într-adevăr, parcurgând antologia apărută la Editura Cartier, ai senzația unei constanțe în stil și mesaj, în modul vulcanic-torențial în care eul liric își declamă stările. Cu toate astea, nu aș despărți-o atât de radical pe poetă de generația în cadrul căreia s-a afirmat. Angoasa, dar și bucuria imensă, trecerile bruște de la o stare la alta, intensitatea unor trăiri, exprimate în versuri ca „reală este durerea iar nu trupul rece și alb” („O cale ca oricare alta”), recuzita anatomică (vene, artere, inimă), o anume fragilitate „bruscată” de o „percepție barbară și aspră”(„Chioșcul de lemn din grădina de vară”) o apropie pe Magda Cârneci de o altă poetă reprezentativă a generației ’80, și anume de neîmpăcata și atât de fragila Mariana Marin. În schimb, angoasa din poezia Magdei Cârneci își găsește alinare, ba chiar vindecare, în modul cosmic de a se raporta la viață și la lume. Astfel, o viziune totalizantă împinge cititorul în mecanismele titanice ale Universului, ale Cosmosului, de unde și impresionantele tablouri cosmologice/cosmogonice pe care le întâlnim în multe poeme. Pe de altă parte, impresionante sunt și retragerile în propria minte, în propriul „eu”, refugiu, la rându-i, protector: „Revin la mine, în minte, în orașul fără frontiere –// Vreau să-mi anticipez transformarea/ mă abstrag furios din cotidian// un taifun informatic curăță autostrăzile perceptive/ mă conectez la priza multiplă a supraconștientului meu// vreau să proiectez o auroră boreală pentru un secol/ ea începe să răsară tăcut în mijlocul pieptului// ca un mugur de lotus roz, virtual/ într-un lac cu lapte cosmic și tandru”. („Poem trans-neuronal”) Se poate spune, fără a greși, că mișcarea dinspre microcosmos spre macrocosmos (și invers, atunci când replierile sunt inevitabile) este o marcă a poeziei Magdei Cârneci. De la versul „suntem cu toții o singură carne” („O tăcere asurzitoare”) până la impresionanta viziune din „O mare în flăcări”, totul pare o amplă și definitivă contopire a tot și a toate într-un Haosmos (cum îl denumește poeta), un spațiu concret și mistic în același timp, un spațiu originar, matern și patern: „și vom fi văd văd – în paturile umede de spital, în/ sălile de așteptare din gări, în cabinetele medicale/ unde m-am recunoscut fără limită fără vârstă în fetițe/ și bătrâne străine în soldați și în micile funcționare în/ mulțimea care se revarsă ca o lavă electrică pe străzi/ la ora amiezei –/ numai un singur trup vast pulsatil cu o singură miriadică/ Față o revărsare strălucitoare fremătând expansivă în/ spațiu o singură Inimă nesfârșit palpitând o singură Gură/ atotvorbitoare un singur Auz infinit un singur Văz gigantic/ care se privește privind. Un singur Sânge vom fi/ irigând luminos universul cu arterele și venele sale/ desenând în vid o siluetă fantastică un singur Vis simultan/ în Creierul unic un singur Val de lumină înfășurându-se/ în coconul său fantomatic o singură Iluminare și/ o singură nesinguratică Moarte”.

Din poemele Magdei Cârneci, nu lipsesc nici partea intimă, biografică, nici cea socială (nu întâmplător unul dintre volumele sale se numește simplu „Viață”). În poeme tandre și puternice în același timp, sunt evocate posibile iubiri, sau figura mamei, sau figura unei prietene (și colege de generație), și aici mă refer, din nou, la Mariana Marin, prezentă (în carne și spirit, aș zice) în poemul „Ana Ipătescu de bloc”: „tu, profesoară, șomeră, muzeografă, ingineră, soră de caritate și/ iar profesoară, între două navete, două autobuze, două stații/ de gară și peroane și vagoane și trenuri,/ retrasă din lume și totuși magnetică, îmbrăcată și dezbrăcată,/ vicioasă și totuși copilă, ca un adevăr cu două tăișuri,/ precum coborârea duhului în fecioară, cu vocea ta mică, cu gura/ ta senzuală, mumie proaspăt pictată,/ vestală mondenă a vorbei, mama răniților,/ sophia unui cârd de poeți, șleampătă și totuși fatală,/ ană ipătescu de bloc, optzecistă cadână…”.

Evocarea mamei (în „Lamento pentru Mamă”) se întâmplă, însă, spre deosebire de cea a prietenei, pe un alt palier, în care entuziasmul descriptiv este temperat – prezența mamei este, în fapt, o absență, stimulată prin toate lucrurile personale lăsate în urmă: „Dulapurile-s pline de haine, sertarele gem de gablonzuri/ cutiile de medicamente golite, lenjeria uzată/ rămân stupefiate, în așteptare// Mobila, ustensilele de bucătărie, rujul, rimelul/ stau suspendate într-o clipă lungă, blocată/ vibrează tăcut, încearcă să te convoace// Ale cui vor rămâne râsul și cochetăriile mărunte,/ rochile înflorate și copiii din fotografii?”

„Nu, vremea poemului înalt, amețitor n-a trecut./ Vremea lui abia vine” concluzionează Magda Cârneci în poemul care dă, de altfel, și titlul antologiei apărute la Editura Cartier. Iar „poemul înalt”, pentru Magda Cârneci, înseamnă, așa cum am și văzut, generozitate – un sine exapandat nu la modul egoist, ci doar pentru a se uni cu alte „euri” și cu, în cele din urmă, vastitatea universală, cea în care cu toții suntem la fel, suntem „aceeași carne” (probabil că Alexandru Mușina ar fi recunoscut în acest sine caracteristicile „eului hiperemic”, în care „omul comunică cu Totalitatea, dar e doar o parte a acesteia”). În același timp, „poemul înalt” este și cel în care trăirile, sentimentele proprii, biografia proprie, nu sunt alungate, ci, dimpotrivă, recunoscute și concentrate în evocări duioase și dureroase, dar și pline de „o bucurie nețărmurită”. „Poemul înalt” este o metafizică a iubirii și a durerii, care transformă frigul cosmic, atât de impersonal, în ceva personal, viu, într-o shambala concretă, în care atât trupul, cât și memoria își găsesc locul din care au fost la un moment dat smulse. Închei acest text despre poezia Magdei Cârneci cu un fragment dintr-un poem inedit, „Glossă”, publicat înspre finalul antologiei din 2022 – o confirmare în plus a celor afirmate mai sus: „Când nu mistui cu patimă toate lucrurile dimprejur/ atunci ele mă mistuiesc darnic pe mine:/ Uneori mă dizolv în vibrația lor luminoasă,/ alteori ele se preschimbă în întregime în mine./ Uneori mă transmut în bărbat și tu te transmuți în femeie:/ Suntem vii și nu suntem încă total vii,/ suntem deja bătrâni și nu suntem încă copii./ Uneori uit că sunt om și sunt brusc Lumea toată// Deși niciodată pe cât însetez/ nu voi fi/ nu voi fi/ nu voi fi.”

Magda Cârneci, „Vremea poemului înalt. Poeme alese de Al. Cistelecan”, fotografii de Ana Toma, Colecția „Cartier de colecție”, Editura Cartier, 2022