Cartea săptămânii

Corupţie și crime în Los Angeles

„Eram gol de viaţă ca buzunarele unei sperietori.”
Philip Marlowe în Somnul de veci

Dacă până acum, Literomania a propus la Cartea săptămânii numai romane semnate de autori români, iată că de această dată propunerea este un roman semnat de un autor american, apărut în 1939, la Hamish Hamilton, parte acum din Penguin Group, editură care, în 1951, a avut curajul să publice un necunoscut pe nume J.D. Salinger, cu un roman care a devenit, între timp, o carte-cult pentru multe generații de cititori: The Catcher in the Rye. Dar să ne întoarcem în 1939, atunci când, la Hamish Hamilton, după cum spuneam, apărea The Big Sleep/ Somnul de veci de Raymond Chandler.

Raymond Chandler și pisica sa neagră

În 1939, Raymond Chandler avea deja 51 de ani. Începuse să scrie proză poliţistă la 45 de ani, iar prima sa povestire polițistă, Blackmailers Don’t Shoot a apărut în revista „Black Mask”, revistă în care publicase şi Dashiell Hammett. Dar până să cunoască succesul, Chandler nu a fost prea răsfățat de soartă. Crescut doar de mamă şi amândoi întreținuți de un unchi, a studiat la Dulwich College în Londra, printre absolvenții căruia se numără scriitori ca P.G. Wodhouse sau C.S. Forester. Şi-a încercat apoi norocul în jurnalism, fără succes însă. În 1912, întors în ţara sa natală, SUA, îşi găsește un post de contabil, iar în 1917 se înrolează în forțele canadiene şi ia parte la luptele din Primul Război Mondial, perioadă în care devine dependent de alcool, o dependență care l-a însoţit întreaga viaţă. După război, se întoarce în Statele Unite, unde o cunoaşte pe Cissy Paascal, cu care se va căsători în 1924. Cissy, în momentul în care o cunoscuse Chandler, era o femeie măritată. În plus, diferența de vârstă dintre cei doi era de optsprezece ani. O poveste de iubire, iată, atipică, dar care a avut un rol însemnat în destinul viitorului romancier, Cissy fiind cea care l-a încurajat să se dedice scrisului. În 1932, Raymond Chandler devine vicepreşedinte al sindicatului Dabney Oil, post în care nu va sta mai mult de un an, pe de o parte din cauza gravei crize economice, în care America se va zbate ani buni, pe de altă parte, din cauza problemelor cu alcoolul ale lui Chandler.

Humphrey Bogart și Lauren Bacall în The Big Sleep (r. Howard Hawks, 1946)

În fine, în 1939 apare romanul Somnul de veci, ecranizat în 1946, în regia lui Howard Hawks, cu Humphrey Bogart şi Lauren Bacall (printre scenariştii filmului se numără şi William Falkner). Romanul a avut succes, iar Raymond Chandler intră şi în lumea filmului, ca scenarist. În această postură, îl regăsim pe genericul unor filme ca Double Indemnity (regia Billy Wilder, 1944), The Blue Dahlia (regia George Marshall, 1946) sau Strangers on a Train (regia Alfred Hitchcock, 1951). Nu va abandona scrisul, publicând în continuare romane polițiste avându-l, în mare parte, ca protagonist pe detectivul particular Philip Marlowe, romane care au impresionat nume ca T.S. Eliot, William Faulkner sau Truman Capote, ca să enumăr doar câteva.

Somnul de veci, romanul de debut al lui Raymond Chandler, este, cred eu, unul aparte în biografia chandleriană. În primul rând, în acest roman îşi face intrarea Philip Marlowe, care va deveni unul dintre cei mai cunoscuți detectivi din istoria literaturii. În al doilea rând, romanul are ca temă centrală corupția, înțeleasă ca o stare de degradare continuă atât socială, cât şi individuală, o temă reluată apoi şi în celelalte romane semnate de Chandler. În al treilea rând, Somnul de veci este poate unul dintre cele mai reușite romane ale genului hard-boiled, gen în care au excelat, de altfel, şi Dashiell Hammett sau Ross Macdonald. Este vorba de un realism dur, practicat la început de secol XX de câțiva romancieri americani, autori, în special, de proză polițistă. Iată cum apare descris de chiar Raymond Chandler în eseul The Simple Art of Murder (Simpla artă a crimei):

„Realistul în ale crimei scrie despre o lume în care gangsterii pot conduce naţiuni întregi şi aproape conduc orașe, în care hoteluri, apartamente şi restaurante vestite sunt deţinute de oameni care şi-au câștigat banii de pe urma bordelurilor; în care un star de cinema poate fi chiar mafiotul care hotărăște cine trebuie să moară, iar tipul drăguț care îți este vecin de palier este patronul unei loterii ilegale; o lume în care un judecător, proprietarul unui beci plin cu lichior de contrabandă, poate să trimită la închisoare un bărbat prins cu o sticlă de jumătate în buzunar, unde primarul orașului tău a trecut cu vederea crime ca să facă rost de bani, unde nimeni nu poate să umble în siguranță pe o străduță întunecată, pentru că legea şi ordinea sunt lucruri despre care doar vorbim, dar pe care ne abținem să le punem în practică. O lume unde ziua, în amiaza mare, poți fi martorul unei tâlhării şi, cu toate că ai văzut clar cine a fost făptașul, te vei face repede nevăzut în mulțime, mai degrabă decât să sufli cuiva o vorbuliță despre asta, pentru că tâlharul poate avea prieteni cu puști lungi sau pentru că polițiștilor s-ar putea să nu le placă mărturia ta şi pentru că, oricum, avocatului necinstit, care va fi angajat să-l apere, i se va permite să te facă, desigur, cu ou şi cu oțet şi să te ponegrească în plină instanţă, în fața unui juriu format numai din dobitoci unul şi unul, şi asta fără ca judecătorul, ales pe criterii politice, să intervină altfel decât de ochii lumii” (Raymond Chandler, Simpla artă a crimei, traducere de Alina Sârbu şi Mădălina Monica Stancu, Editura Fabulator, Bucureşti, 2005).

Ei bine, cam aşa stau lucrurile şi în Somnul de veci. Philip Marlowe este angajat de generalul Sternwood, un bătrân imobilizat într-un scaun cu rotile, pentru a rezolva un caz de șantaj, căruia îi căzuse victimă fiica sa cea mică. Fetele generalului, Carmen şi Vivian, erau implicate, după cum avea să afle şi Marlowe, în tot felul de afaceri dubioase, în care risipeau fără rușine banii familiei Sternwood.

Carmen era șantajată de Gwynn Geiger, un mafiot care, în spatele unei afaceri cu cărți, se ocupa cu pornografia, iar Vivian era la mâna lui Eddie Mars, unul dintre cei mai bogați afaceriști ai Los Angelesului, la al cărui casino Vivian juca aproape în fiecare seară. Mai mult, soția lui Eddie Mars se pare că fugise cu soțul lui Vivian, un cunoscut traficant de alcool, afacere care îi leagă şi mai mult pe cei doi.

Philip Marlowe, încercând să se achite de misiunea pentru care fusese angajat de generalul Sternwood, trebuie să înfrunte atât lumea mafiotă, o lume bine pusă la punct, cu multe conexiuni, cât şi pe diverșii granguri din poliție, plătiți de mafia din Los Angeles. Este vorba despre o lume coruptă, care populează un paradis – Los Angeles – aflat în plină descompunere, senzație accentuată şi de căldura şi ploile ce par a fi o caracteristică a acestui oraș.

Cinic, dur, inteligent, Marlowe nu încearcă doar să rezolve un caz, ci să-l rezolve fără a cădea el însuși victimă unei corupții fatale, căci odată intrat în jocul celor puternici, nu mai există cale de întoarcere, iar Marlowe, detectivul în vârstă de 33 de ani, știe deja asta. Dintr-un anumit punct de vedere, el poate fi asemuit unui cavaler medieval, cu un cod moral strict de la care nu se abate, deşi se mișcă într-o lume în care orice semn de slăbiciune poate însemna moartea.

Imaginea cavalerului apare în roman de cel puțin două ori. Prima dată, când Marlowe intră în imensa casă a generalului Sternwood şi zărește „deasupra ușilor de la intrare, destul de încăpătoare cât să îngăduie trecerea unei turme de elefanți indieni, pe un vitraliu larg, un cavaler în armură neagră”, care încearcă „să salveze o doamnă legată de un pom, goală pușcă, dar acoperită decent de un păr foarte lung”. Cavalerul, însă, nu se descurcă prea bine cu nodurile frânghiei cu care este legată doamna, cel puțin asta e impresia lui Marlowe: „Am rămas locului şi mi-am spus că dacă-aş fi locuit în acea casă, mai devreme sau mai târziu, aveam să mă cațăr acolo să-i dau o mână de ajutor. Nu părea să depună un real efort”.

În cea de a doua scenă, Marlowe o găseşte dezbrăcată, în patul din apartamentul lui, pe Carmen Sternwood – o tentativă eșuată de a-l seduce pe cinicul detectiv, căci, credea ea, orice bărbat poate fi ademenit de o femeie dezbrăcată. Nu şi Marlowe, care încearcă să-i explice de ce lucrurile, cel puțin în cazul lui, nu stau așa:

„– Ascultă, am continuat, de fapt nici nu-ţi plac. Îmi arăţi doar cât poţi fi de obraznică. Dar nu-i nevoie să-mi arăți. O știam dinainte… Să nu crezi că-i din cauza vecinilor. Nici nu le pasă. Sunt o mulțime de dame în orice bloc cu apartamente de închiriat, iar una în plus nu o să-mi compromită clădirea. E doar o chestiune de mândrie profesională. Pricepi? Mândrie profesională. Lucrez pentru tatăl tău. E un om bolnav, foarte debil, lipsit complet de apărare. Într-un fel, are încredere în mine că n-am să profit de pe urma lui. Vrei, te rog, să te îmbraci, Carmen?”.

În timp ce îi spunea toate cele de mai sus, Marlowe era atent la o tablă de şah, preocupat de o problemă – un mat în şase mişcări: „M-am uitat în jos la tabla de şah. Mișcarea cu calul era greșită. L-am pus la loc. Caii nu aveau niciun sens în jocul ăsta. Nu era un joc pentru cai”. De fapt, nu era un joc pentru cavaleri, căci, în engleză, calul de la jocul de şah e numit knight (cavaler). Cu toate acestea, Marlowe se dovedește un cavaler aproape imaculat până la capăt. Îi este fidel seniorului, adică generalului Sternwood, pe care nu îl va trăda, chiar dacă uneori ar fi putut să o facă.

Fiindcă tot am scris mai sus despre corupţie, iată cum un inspector de poliție, aflat sub influența lui Eddie Mars, încearcă să-i explice lui Marlowe că, de fapt, idealurile sunt pentru fraieri, iar singurul gest admisibil, pentru un om inteligent, ar fi cel al compromisului:

„– Nu-s decât un polițist, spuse el. Doar un simplu polițist. De o cinste rezonabilă. Atât de cinstit cât te poți aștepta de la un om silit să trăiască într-o lume unde cinstea s-a demodat. Iată mai ales de ce ţi-am cerut să vii la mine azi-dimineață. Aş vrea să mă crezi. Fiind polițist aş vrea să văd că legea triumfă. Aş vrea să-i văd pe gangsterii îmbrăcați țipător, gen Eddie Mars, stricându-şi manichiura spărgând pietre la cariera de Folsom, alături de nefericiții născuți la mahala, care au fost înhățați la prima găinărie şi de-atunci n-au mai ieşit de la zdup. Asta mi-ar plăcea să văd. Noi doi am trecut prin prea multe ca să ne mai închipuim c-ar fi posibil să văd că aşa ceva se realizează. Nu în orașul nostru, în nici un alt oraș, pe jumătate cât el, în niciun loc din aceste întinse, verzi şi splendide State Unite. Nu ne administrăm țara astfel”.

Philip Marlowe nu poate rezista în această lume, în care corupţia este literă de lege, iar compromisul o formă de supraviețuire, decât dând gata câte o sticlă de whisky pe zi şi fumând aproape fără oprire fie ţigări, fie pipă. Nu poate rezista decât pe jumătate mahmur. Dar, trebuie spus, are grijă de aspectul său: mereu bărbierit şi curat îmbrăcat. E tot ce poate face.

Somnul de veci a apărut în limba română în 1969, la Editura pentru Literatură Universală, în traducerea lui Const. Popescu, iar, după 2000, romanele şi prozele lui Raymond Chandler au apărut atât la Editura Fabulator, cât şi la Editura Nemira. Pentru iubitorii de Chandler, volumul Metafizica detectivului Marlowe de Mircea Mihăieş, Polirom, 2008, este de neocolit.

Citate extrase din Raymond Chandler, Somnul de veci, trad. de Const. Popescu, Editura pentru Literatură Universală, 1969

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu