Consider discriminatoriu și discreționar faptul că printre autorii canonici, deci care se studiază obligatoriu la disciplina Limba și literatura română în învățământul preuniversitar, intrând în programele pentru examen, nu se află nicio scriitoare. Nicio femeie. Pe vremea mea, ca sa zic așa, învățam măcar despre Hortensia Papadat-Bengescu, cu al ei Concert din muzică de Bach. Trebuia să repetăm numele, ca să nu îl scriem greșit, apoi încercam să înțelegem proza complexă, modernă, „europeană”, în care se amestecau psihologia, boala, ereditatea, tristețea, mizeria sufletească, identitățile feminine, spațiul citadin și snobismul burgheziei românești. Interzisă în anii ’50, ca mai toți marii autori interbelici, reconsiderată mai târziu, Hortensia Papadat-Bengescu a fost eliminată din lista scriitorilor obligatorii, culmea!, în ultimele decenii. Nu știu dacă toți membrii comisiilor – după modelul criticilor dominanți – au fost bărbați, dar e clar că au preferat un canon literar școlar alcătuit exclusiv din bărbați – 17 la număr, albi și cu toții morți: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici, Titu Maiorescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Bacovia, Blaga, T. Arghezi, Ion Barbu, Eugen Lovinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Ca să parafrazez o scriitoare contemporană – din lumea islamică – un scriitor este întotdeauna mai întâi „scriitor”, apoi bărbat, pe când o femeie este întotdeauna mai întâi ”femeie”, și abia apoi scriitoare.
Nu contest – Doamne, ferește! – valoarea vreunuia dintre scriitorii citați mai sus, observ, însă, că la fel de productiv s-ar putea studia, în liceu, de exemplu, Cella Serghi cu Pânza de păianjen. Pentru perioada postbelică, scriitoare ca Ana Blandiana, Nora Iuga și Gabriela Adameșteanu – aleg aproape la întâmplare nume validate de critica literară și de public, de cititori –, sunt la fel de îndreptățite la un loc pe lista obligatorie ca scriitorii Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Este, de asemenea, o discuție întreagă despre secolele trecute, când condiția femeii era, social vorbind, mult mai grea. Este celebru eseul Virginiei Woolf, O cameră separată, în care autoarea afirmă că, în epoca lui Shakespeare, ar fi fost imposibil ca o femeie să ajungă să scrie piesele acestuia și inventează o posibilă soră talentată a marelui dramaturg care „nu ar fi avut nicio șansă”.
Țin să menționez că nu despart în două cărțile, pe criteriul „literatură feminină”, „literatură masculină”. Cred că efortul creației literare cere sacrificii din partea celui/celei care scrie, indiferent de gen. Îmi plac cărțile bune, nu mă uit întâi de cine sunt scrise. De aceea este și mai dicreționar să nu alegi, din oferta literară, decât autori bărbați atunci când faci o listă obligatorie. Este oare așa de greu să găsești o autoare, să-ţi dorești să completezi tabloul general al literaturii cu o „sensibilitate feminină”? Și, să spunem, în condițiile în care numărul cititoarelor s-a mărit în ultima sută de ani, odată cu creșterea dorinței de emancipare a femeii. Ca să nu mai vorbim, totuși, de criterile unei educații sănătoase, democratice, a șanselor egale, a nondiscriminării. Cei care au stabilit autorii canonici ar fi trebuit să știe că, printre criteriile de analiză a manualelor școlare, se află – sau se aflau, la un moment dat – și cele privitoare la reprezentarea corectă a genurilor, a culturilor, a raselor.
Să fie femeile, în literatura română, doar muze? Cel mult, taxate la categoria epigonismului nefericit, ca Veronica Micle? Să fi rămas prizonieri, la nivel cultural, ai unor prejudecăți vechi de sute de ani? Și tocmai într-un domeniu în care deschiderea, dorința de pluralitate, bucuria diferenței, sensibilitatea creatoare, curiozitatea ar trebui să domine?
Am ajuns la aceste întrebări analizând clișeele legate de dragoste în literatura română „canonică”. Adică în cea scrisă de bărbați. Printre care cel mai empatic, comprehensiv, complex, sensibil la sufletul feminin încercat de dragoste mi s-a părut a fi… Ioan Slavici. Despre proza acestuia, în episodul următor.
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Doamnă Dorica Bolțașu,
cred că sunteți de acord cu mine că, la nivel liceal, criteriul avut în vedere, atunci când se stabilește lista scriitorilor canonici, este acela al valorii. Și, conform acestui criteriu, singura care se încadrează ar fi Hortensia Papadat-Bengescu. De ce nu a intrat în această listă ? În primul rând, cred eu, pentru că s-au gândit la „bieții” elevi, să nu fie stresați prea mult. Aș vrea să remarcați că nici Mircea Eliade nu a încăput, pe care eu îl consider chiar mai mare decât Bengescu. Nu au intrat nici Vasile Voiculescu, nici Mateiu Caragiale, și ei scriitori foarte valoroși. Iar Hortensia ar fi o scriitoare greu asimilabilă de către elevi, cu proza ei, așa cum ați observat, dificilă. Mie mi-a plăcut, dar trebuie să ai răbdare cu ea. Celelalte autoare pe care le-ați amintit nu pot fi luate în considerație. Sunt scriitoare bune (mai ales Cella Serghi), dar nu sunt la același nivel cu scriitorii din listă, nici măcar cu ceilalți pe care i-am enumerat, la care i-aș mai putea adăuga pe Buzura, Breban.
Aveți dreptate în privința lui Slavici. V-ați referit la Persida. Dar personajele feminine cel mai bine realizate din literatura română mi s-au părut Vitoria Lipan și Otilia.
Principiul valorii rămâne, aveți dreptate. Eu am constatat doar ca dacă voiau un autor în minus puteau scoate pe oricine, au ales însă unica femeie. Sunt de acord și cu Otilia. Vitoria Lipan este un personaj foarte interesant, sustenabil la nivel mitologic, nu realist, însă – asa cred eu. Simptomatic totuși ca a ales o femeie care sa reprezinte viziunea traditionalista, o super femeie aproape care vine din lumea veche și învinge în lumea moderna cu arme mixte: intuiție, inteligență, ritual, superstiție.
Cu pretuire, Dorica