Canonul literar

Autorii canonici și dragostea (I)

Consider discriminatoriu și discreționar faptul că printre autorii canonici, deci care se studiază obligatoriu la disciplina Limba și literatura română în învățământul preuniversitar, intrând în programele pentru examen, nu se află nicio scriitoare. Nicio femeie. Pe vremea mea, ca sa zic așa, învățam măcar despre Hortensia Papadat-Bengescu, cu al ei Concert din muzică de Bach. Trebuia să repetăm numele, ca să nu îl scriem greșit, apoi încercam să înțelegem proza complexă, modernă, „europeană”, în care se amestecau psihologia, boala, ereditatea, tristețea, mizeria sufletească, identitățile feminine, spațiul citadin și snobismul burgheziei românești. Interzisă în anii ’50, ca mai toți marii autori interbelici, reconsiderată mai târziu, Hortensia Papadat-Bengescu a fost eliminată din lista scriitorilor obligatorii, culmea!, în ultimele decenii. Nu știu dacă toți membrii comisiilor – după modelul criticilor dominanți – au fost bărbați, dar e clar că au preferat un canon literar școlar alcătuit exclusiv din bărbați – 17 la număr, albi și cu toții morți: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici, Titu Maiorescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Bacovia, Blaga, T. Arghezi, Ion Barbu, Eugen Lovinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Ca să parafrazez o scriitoare contemporană – din lumea islamică – un scriitor este întotdeauna mai întâi „scriitor”, apoi bărbat, pe când o femeie este întotdeauna mai întâi ”femeie”, și abia apoi scriitoare.

Nu contest – Doamne, ferește! – valoarea vreunuia dintre scriitorii citați mai sus, observ, însă, că la fel de productiv s-ar putea studia, în liceu, de exemplu, Cella Serghi cu Pânza de păianjen. Pentru perioada postbelică, scriitoare ca Ana Blandiana, Nora Iuga și Gabriela Adameșteanu – aleg aproape la întâmplare nume validate de critica literară și de public, de cititori –, sunt la fel de îndreptățite la un loc pe lista obligatorie ca scriitorii Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Este, de asemenea, o discuție întreagă despre secolele trecute, când condiția femeii era, social vorbind, mult mai grea. Este celebru eseul Virginiei Woolf, O cameră separată, în care autoarea afirmă că, în epoca lui Shakespeare, ar fi fost imposibil ca o femeie să ajungă să scrie piesele acestuia și inventează o posibilă soră talentată a marelui dramaturg care „nu ar fi avut nicio șansă”.

Țin să menționez că nu despart în două cărțile, pe criteriul „literatură feminină”, „literatură masculină”. Cred că efortul creației literare cere sacrificii din partea celui/celei care scrie, indiferent de gen. Îmi plac cărțile bune, nu mă uit întâi de cine sunt scrise. De aceea este și mai dicreționar să nu alegi, din oferta literară, decât autori bărbați atunci când faci o listă obligatorie. Este oare așa de greu să găsești o autoare, să-ţi dorești să completezi tabloul general al literaturii cu o „sensibilitate feminină”? Și, să spunem, în condițiile în care numărul cititoarelor s-a mărit în ultima sută de ani, odată cu creșterea dorinței de emancipare a femeii. Ca să nu mai vorbim, totuși, de criterile unei educații sănătoase, democratice, a șanselor egale, a nondiscriminării. Cei care au stabilit autorii canonici ar fi trebuit să știe că, printre criteriile de analiză a manualelor școlare, se află – sau se aflau, la un moment dat – și cele privitoare la reprezentarea corectă a genurilor, a culturilor, a raselor.

Să fie femeile, în literatura română, doar muze? Cel mult, taxate la categoria epigonismului nefericit, ca Veronica Micle? Să fi rămas prizonieri, la nivel cultural, ai unor prejudecăți vechi de sute de ani? Și tocmai într-un domeniu în care deschiderea, dorința de pluralitate, bucuria diferenței, sensibilitatea creatoare, curiozitatea ar trebui să domine?

Am ajuns la aceste întrebări analizând clișeele legate de dragoste în literatura română „canonică”. Adică în cea scrisă de bărbați. Printre care cel mai empatic, comprehensiv, complex, sensibil la sufletul feminin încercat de dragoste mi s-a părut a fi… Ioan Slavici. Despre proza acestuia, în episodul următor.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu