Plicul lui Pașadia

Creațiile libertății

„Ne plimbăm prin Timişoara, înainte de a intra la Teatrul Merlin. E o zi minunată, mi‑aş dori‑o nesfîrşită. Îl întreb pe fiu‑meu:  – Tudor, ce anotimp preferi tu? –  Niciunul. – Cum niciunul?! – Aşa. Dacă aş prefera vara, aş jigni iarna. Şi dacă aş prefera iarna, s‑ar jigni vara.” (p. 135)

Fiecare om care devine tată se transformă în procesul acesta. Mamele, cel puțin asta am observat eu, au o legătură mai naturală cu copilul. Eu am fost pur și simplu bulversat că am o fiică (acum sînt bulversat că a crescut, dar asta e o altă poveste). Tații sînt mirați cum fiica sau fiul lor se învață cu lumea, cum se zbat printre regulile lumii închipuite de noi, adulții, ca niște vaporașe fericite.

Întrebărilor „normale” pentru noi, cum ar fi cea despre anotimpuri, băiatul lui Robert Șerban le răspunde foarte altfel decît ar face-o un om matur, care ar spune în ce lună sau zodie s-a născut el, ce s-a întîmplat iarna, motiv pentru care nu-i place acest anotimp etc. Tudor nu răspunde preocupat de treburile sale, pe care le crede atît de importante că nici nu mai e atent la ceilalți: el își măsoară cuvintele și spune exact ceea ce ar spune un om cu simțul neîntinat al adevărului. Unde scrie că pe anotimpuri nu le doare nedreptatea?!

„Tudor recunoaşte: – Lămîia e fructul meu preferat, dar n‑o mănînc niciodată fiindcă e prea acră.” (p. 133) Aceeași logică. Dacă e „preferat”, fructul trebuie musai să fie mîncat. Dar dacă ne place doar forma lui, culoarea lui? Dacă nu are nici o logică, dar ne place totuși?

„Crina, oţărîndu‑se către frate‑su care nu‑i dă pace: – Dar mai termină odată, domnule! Tudor o priveşte uşor contrariat şi îi spune: – Crina, dar poţi să‑mi spui Tudor, că noi ne cunoaştem…” (p. 21) În secvența asta se întîmplă altceva. Un cuvînt folosit de fetiță, care îl folosește nelalocul lui, e luat în serios de băiețel. Nu acceptă distanțarea lingvistică: el e Tudor, chiar și dacă o intrigă pe soră-sa.

Nu vreau să citez aici întreg volumul, pentru că nu vreau să stric plăcerea lecturii. Oricum, copiii sînt miracolul vieții noastre, nu în accepția stereotipă că nu sîntem fericiți dacă nu-i avem pe-ai noștri, ci datorită faptului că reprezintă altceva, o inocență care nu păcătuiește pentru că nu cunoaște păcatul.

Candoarea lui Tudor e frumos completată de desenele familiei Achimescu, la fel de inocente ca și textele. Întreaga carte e rarefiată cumva, de parcă spusele lui Tudor ar zbura împreună cu ilustrațiile, de parcă ar avea o viață și alături de cea din carte. Și asta e frumos, ca și relația dintre autori. Orice copil e un copil: liber și creativ per definitionem. Dar nu orice tată are urechea să noteze ceea ce libertatea a creat.

Parteneriat media


Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu