Credibilitate

Pentru a convinge un om că varianta propusă pentru viitorul lui este cea mai bună este nevoie în primul rând ca propunătorul să fie unul credibil. De aceea este atât de greu dacă este unul care nu și-a ținut promisiunile, unul care a amânat sine die ce avea de făcut, punând în dificultate sute de mii de indivizi, dacă nu răspunde apelurilor celorlalți după ce a fost insistent rugat să răspundă, dacă schimbă responsabilii atât de des, încât nimeni nu îi mai ia în considerare, dacă face greșeli impardonabile desființând instituții de succes doar că „așa e moda la Paris”, fără să aducă nimic viabil în schimb, dacă taie salariile doar fiindcă a cheltuit prea mult când nu trebuia ori elimină sporul unora care au făcut prea multe studii, dacă îngreunează activitatea angajaților cu schimbări „peste noapte” fără să asigure și condițiile pentru ele, dacă pune oamenii să dea examene peste examene doar ca să le spună ai reușit, dar tot e în zadar, nu te angajăm, dacă pornește schimbări multiple fără o fundamentare serioasă și gafează de fiecare dată prin modul în care transmite informația, dacă nu își exprimă interesul decât pentru anumite categorii de beneficiari, uitând de cei care nu au influență nici financiară, nici de alt tip, când șefii cei mari sunt oameni care nu au dat doi bani pe școală la vremea lor, dacă forțează adaptarea rapidă a angajaților și cere din ce în ce mai mult, afișând, prin diverși profitori politici care au tot schimbat funcțiile și locurile bine plătite, doar dispreț la adresa acestor angajați și chiar și a beneficiarilor direcți. Pentru orice schimbare este nevoie de acceptare, de înțelegere, de credibilitate. Altfel, nu doar instituția care conduce învățământul românesc, ci școala românească cu totul riscă decredibilizarea, ceea ce este extrem de grav și nemeritat. Cu toate problemele ei, școala – de stat – trebuie să rămână un stâlp al societății. Câteva lucruri extrem de triste mi s-au părut în ultimii ani: schimbările complet inutile care au redus nivelul de învățare, precum săptămânile de activități și renunțarea la teze, copiii cu CES incluși în clase mari pentru care se face prea puțin cu personal specializat fiindcă nu au fost angajări așa cum ar fi nevoie, renunțarea profesorilor la propriile standarde la presiunea constantă a părinților, supraaglomerarea unor școli considerate „de top” în defavoarea școlilor de cartier, desființarea școlilor normale, după un succes neîntrerupt de 150 de ani, aruncarea continuă a tehnologicului într-un vârtej din care copiii cu note de 7 și sub 7 au din ce în ce mai puține șanse – aici nu se bat nici părinți influenți, nici școli private, și, ca să mai dau un exemplu, clădirile din rural înălțate la început de secol XX lăsate în paragină – să spunem totuși că este din pricina reducerii naturale a populației școlare. Parte din societatea atât de atomizată, ahtiată după aparențe și sedusă de realitatea virtuală cu tot ce are aceasta mai obscen și subcultural, aruncată în corzi din mai multe direcții, experimentând tot felul de idei, unele chiar trăznite, școala este punctul de întâlnire al generațiilor și al mentalităților care se schimbă atât de rapid, încât nu este ușor să păstrezi continuu dialogul productiv și emoția împărtășirii cunoașterii. Credibilitatea este o condiție sine qua non.