Cristian Popescu, Caragiale și frizerii

„Ce extraordinar poet este acest Cristian Popescu!” Așa începe cronica lui Nicolae Manolescu din „România literară” la volumul „Cuvânt înainte” (1988).Verdictul memorabil al celui mai important critic al epocii a fost confirmat de receptarea ulterioară și de interesul de care se bucură astăzi, la 30 de ani de la dispariția lui, mai ales printre poeți. Despre originalitatea frapantă a lui Cristian Popescu, poet afirmat la Cenaclul „Universitas” în anii sumbri ai dictaturii comuniste, vorbește și Mircea Martin în prefața la primul volum din seria de „Opere” de la Editura Tracus Arte: „«Răcorind cu o batistă umedă asfaltul» – în această metaforă ce refuză metaforicul am putea descoperi, ca-ntr-o efigie, întreaga poetică a lui Cristian Poescu. Poetică a deriziunii blânde, a unui absurd nu o dată hieratic, a unui tragism mocnit, mocnit ca și umorul, care-l ascunde și-l contrabalansează. Poezia și figura sa au produs mulți imitatori, dar Cristian Popescu rămâne inimitabil. Inconfundabil.”

Talentul poetic este dublat de o gândire a propriei literaturi de o luciditate rară. Al treilea volum antum (dacă punem la socoteală și placheta inițială), „Arta Popescu” (1994), stă sub semnul caragialianei simțiri enorme și viziuni monstruoase, în termenii poetului un soi de „frumusețe hilar-grotescă, fabulos-fantastică a kitschului” („Caragiale, Gică Petrescu și frizerii”). De altfel, dintre toți autorii care devin personaje de arte poetice în texte la limita dintre eseu și poemul în proză deja fixat ca structură în cărțile anterioare, Caragiale este cel mai prezent. Kitschul, moftul și moftangiii, gluma miticească în doi peri cu mare apetență pentru considerarea ad-litteram a tuturor lucrurilor („De ce trag clopotele, Mitică? De sfoară, monșer!”), fascinația pentru toate formele de limbaj inautentice, de la reclamă și senzaționalismul de presă la clișee cotidiene și mai ales la demagogia politică și la tot ceea ce birocratizează existența. În eseul invocat mai sus, poetul comentează schița „Un artist”, tipică pentru acel imaginar caragialian în cazul căruia comicul mizează pe exagerarea burlescă până la absurd, printr-o cascadă de situații hilare. Bărbierul, prieten bun cu nenea Iancu este mare amator de muzică, interpret și compozitor deopotrivă, are două pisici educate în acest sens, o mulțime de colivii cu păsări cântătoare, doi cocoși și-un câine în stare să defileze pe muzica marșului de la ’48. Dar capodopera acestui Orfeu de mahala nu e muzicală, ci plastică și subtil autobiografică: „e țesută în fire de păr de toate nuanțele posibile: ea înfățișează un munte depărtat în fund; pe vârful lui stă un călător, iar la poale îi curge o apă mare; dincoace de apă e un cioban, care pășunează o turmă de o speță destul de problematică; în sfârșit, călătorul din vârful muntelui își aprinde țigara la luleaua ciobanului din vale…” Artistul lui Caragiale e contemporanul nostru, reciclează reziduurile muncii lui umile, dar atât de necesare, le scoate la lumină noblețea nu mai puțin autentică decât aceea a hegelianului spirit și a manifestării lui în istorie. Pentru Cristian Popescu, textul acesta în care, pe canavaua unei fiziologii clasice se țese portretul unui personaj fantast, e dovada marii arte a lui Caragiale, „contratimpul artei de mahala”, tăcerea de scurtă durată strecurată în zgomotul lumii. În fond, și poezia poate fi definită la fel: o pauză de respirație, de privire la relativă distanță, cu tandrețe și umor, a neîntreruptei și haoticei agitații existențiale. Înaintea concluziilor, în scena eseului poetico-teatral dedicat lui Caragiale, evoluează Gică Petrescu, un alt avatar al artistului din schița comentată mai sus. Finalul în manieră ludic-ironică este interesant atât pentru felul în care gândește Cristian Popescu actul scrisului, cât și pentru foarte interesanta receptare a lui Caragiale:

„Gică Petrescu – să zicem – zâmbește, așa, înțelegător, când se gândește la frizerul său; I.L. Caragiale – să zicem – zâmbește, așa, înțelegător, când se gândește la Gică Petrescu; Constantin Noica – să zicem – zâmbește, așa, înțelegător, când se gândește la Caragiale; Ioan Scărarul – să zicem – zâmbește, așa, înțelegător, de-acolo de Sus, când se gândește la Constantin Noica; Cristian e obligat să-l bage în mă-sa pe Popescu pentru că acesta vorbește prea mult și râde prea tare. (S-ar putea ca întors de-acolo Popescu să fie un altul: mai bun și mai frumos și mai adevărat.) Iar Dumnezeu, înțelegător, deasupra tuturor, se bucură și se veselește de cum îl oglindește oglinda asta (încă) de bâlci a lumii.”

Un Caragiale care-și iubește personajele sau le urăște? Întrebarea veche a criticii literare apare explicit în „Jurnalul unei vieți moarte de-a gata”. Umor caustic sau umor jovial? Critica formelor fără fond de care vorbește Maiorescu în epoca primei receptări, dominantă și în perioada interbelică, a înclinat balanța către prima variantă. În plus, în percepția publică perioada comunistă a adăugat ideea marxistă a corupției regimului burghezo-moșieresc, rezistentă și astăzi la nivelul receptării populare. Eseul lui Mircea Iorgulescu din 1988 constituie punctul extrem al unei receptări în cheie satirică a lumii lui Caragiale: „marea trăncăneală” este metafora unei societăți incapabile de civilizație și de libertate, care-și consumă destinul nu în fapte, ci în vorbe. La fel de percutantă în această perioadă a fost disjuncția noiciană între Eminescu și Caragiale. Cristian Popescu nu urmează această linie dominantă a receptării. În fragmentul citat mai sus, Constantin Noica este situat ironic pe o treaptă a înțelegerii inferioară lui Ioan Scărarul în ascensiunea ființei către înțelegerea supremă de ordin divin. Firește că este un joc ideatico-poetic, fără nimic dogmatic, fără subordonarea poeticului vreunei teologii, ci mai degrabă un mod de a transmite că atât literatura lui Caragiale, cât și propria-i poezie au ca sursă importantă o veritabilă compasiune pentru o lume prost întocmită, căreia îi aparțin cu trup și suflet. Refuzul slavei deșarte, a solemnităților pompoase, drama propriilor vulnerabilități și bucuria inteligenței care observă spectacolul de bâlci al lumii sunt constante ale ambilor scriitori. Raiul lui Cristian Popescu din poemul dramatic inspirat de „Conu Leonida față cu reacțiunea” nu seamănă cu acela creștin, al iertării și împăcării finale din „Secretul «Scrisorii pierdute»” (1975) de N. Steinhardt. E unul casnic, la limita candorii și a trivialității. De altfel, și-n poezie poetul impune un imaginar al obiectelor și ființelor marginale, umile, „urâte”, din zona prea puțin vizitată de literatură, în răspăr cu cultura înaltă în spirit modernist, la fel de vie astăzi, în ciuda coborârii poeziei în stradă odată cu optzecismul: tramvaiul, veceul, crâșma, negrul de sub unghii, ridurile, vatmani, măturătoare, copii ai străzi, infirmi, bătrâni, pensionari etc. În plus, totul pare maculat de regia sumbru-hilară a dictaturii, cu recuzita ei administrativă – planificare, secții și sectoare – aplicată unei realități inadministrabile.

Într-un asemenea context, scrisul în sine se situează la antipodul evaziunii în fantezie. E, cum s-a spus deja, viață trăită intens, mărturisire și edificare de sine sub semnul autenticității care exclude orice morgă, orice așezare pe un piedestal, pentru că mântuirea, dacă există, e în altă parte. În „Caragiale la masa de scris a lui Eminescu”, poetul comentează un episod preluat dintr-un articol al lui Victor Eftimiu. Exilat la Berlin, Caragiale îi cere prietenului Vlahuță să-i cumpere o masă de brad, așa ca în versurile prietenului și rivalului poet întru nemurire, ca să scrie pe ea, la următoarea vizită. Cum călimara se răstoarnă pe masa albă la primul gest, Caragiale n-apucă să scrie decât un metatext: „Toate meseriile necurate lasă urme.”

„Bineînțeles că avem de-a face cu un spectacol al lui Caragiale – la masa de brad a lui Eminescu (Nenea Iancu fiind un maestru-dramaturg și în teatrul lumii. Un spectacol comic în care mulți „moftangii” joacă roluri foarte «serioase». […] Pare o scenă din «Un artist». Nenea Iancu face pe frizerul: lasă posterității, ca pe-o capcană, masa de brad a lui Eminescu, pe care el însuși scrie că nu se poate scrie. Este, într-adevăr, o culme. Un fel de hohot amar adresat tuturor celor care încearcă „să sfințească” (ghilimelele însemnând aici chiar contrariul) munca la masa de scris.”

Două imagini mi-au rămas mai puternic în amintire din cele câteva întâlniri cu Cristian Popescu: o carte-fondantă cumpărată de la cofetărie, așezată pe biroul masiv din cameră și extraordinarul lui râs fericit, luminos, de o bucurie contagioasă.