Vă oferim mai jos un fragment din „Lelian, cartea a VI-a (povestea ficționalizată a marelui Paul Verlaine)” de Octavian Soviany, volum aflat în lucru (seria Lelian este publicată la Editura Hyperliteratura). (Literomania)
După ce mi-am luat rămas bun de la Vanier, fără să mai trec pe acasă, de teamă că firea mea schimbătoare și nehotărâtă ar putea să-mi joace vreo festă, m-am dus de-a dreptul la gară și am găsit un tren care ajungea la Charleville chiar în seara aceea.
Călătoria a durat până spre miezul nopții.
Am coborât într-o gară mică și întunecată, în spatele căreia am încercat în zadar să întrezăresc la lumina slabă a unui singur felinar decorul pieței în care, așa cum spunea Maxime într-o poezie, cânta fanfara orașului duminică de duminică.
Din fericire pentru mine, căci era o seară geroasă de început de decembrie, am întrezărit silueta unei trăsuri, iar un birjar care mi s-a părut pe jumătate mort de frig m-a dus la un hotel pe potriva buzunarului meu, o magherniță prost încălzită și plină de ploșnițe.
Expediția mea la Charleville nu începea sub cele mai bune auspicii.
După câteva ceasuri de somn agitat, m-am trezit dimineața devreme din pricina frigului. Focul anemic din godin se stinsese peste noapte și acum în cameră era rece ca într-o ghețărie. M-am îmbrăcat în grabă, am coborât, am plătit cei câțiva franci pentru găzduire și am ieșit.
Afară nu se crăpase încă bine de ziuă. Mai ardeau felinarele și doar la câțiva pași de mine am zărit ferestrele luminate ale unei cârciumioare care deschisese deja. În ciuda orei matinale, localul era aproape plin. Tovarășii mei de cârciumă – îmi dădeam seama după înfățișarea și portul lor – erau vreo douăzeci de muncitori răspândiți câte doi sau trei pe la mese, ce își alungau amorțeala din sânge cu un gât de rachiu înainte de a-și începe ziua de lucru și nu m-au învrednicit nici cu cea mai mică atenție. Mi-am găsit un loc lângă sobă și am lăsat căldura să mă pătrundă. O cafea tare și surprinzător de bună m-a ajutat să mă trezesc de-a binelea. Am sorbit-o cu înghițituri mici și apoi, rezistând ispitei de a comanda un absint, am mai cerut una, pe care am sorbit-o picătură cu picătură, așteptând să se facă ora potrivită pentru a merge la doamna D.
Nu-mi făcusem niciun plan pentru această întâlnire, care mă îngrijora, dar la care n-aș fi renunțat nici în ruptul capului, deși n-ar fi fost de mirare ca mama lui Maxime să nu mă primească. Nu-mi făcusem niciun plan, e adevărat, dar băgasem în buzunarul redingotei, pentru orice eventualitate, broșura lui Darzens, pe care i-o cerusem lui Vanier înainte să-mi iau rămas bun de la el
Pe la nouă și jumătate mi-am pierdut răbdarea și am părăsit localul după ce am întrebat-o pe chelneriță cum pot ajunge cât mai repede pe Quai de Brabant.
Quai de Brabant, numărul 7 – o adresă pe care nu avusesem nevoie s-o notez undeva, căci mi se întipărise adânc în memorie încă de pe vremea primelor scrisori pe care mi le scrisese Maxime de la Charleville.
Urmând cu strictețe indicațiile ospătăriței, am ajuns în cele din urmă în fața unei case posomorâte, cu un singur, cat a cărei fațadă severă privea către Meusa. Inima începu să-mi bată mai mare, iar în momentul în care am tras de cordonul soneriei mâinile și picioarele începuseră să-mi tremure.
Mi-a deschis o servitoare urâtă și fără vârstă, care, înșelată pesemne de ținuta mea neîngrijită, mi-a spus cu o voce plină de dușmănie:
– Doamna nu dă de pomană la cerșetori.
Am împiedicat-o să trântească ușa, așa cum părea să aibă de gând, vârându-mi un picior în deschizătura acesteia și am spus:
– Nu sunt cerșetor. Vreau să vorbesc cu doamna D. într-o chestiune de mare însemnătate, legată de fiul ei.
– Doamna nu primește pe nimeni. Familia e în doliu.
– Dacă îi vei da hârtiuța asta poate că pe mine mă va primi.
Mi-am scos din buzunar carnetul și creionul de care nu mă despart niciodată, am rupt o foaie pe care mi-am scris numele cât am putut eu de citeț și i-am întins-o femeii ce mă privea la fel de dușmănos ca la început.
– Așteptați afară, vă rog, până o anunț pe doamna – mârâi ea, și dispăru, după ce avu grijă să închidă ușa și să tragă zăvorul.
Am avut de așteptat în frig vreo zece minute.
Tocmai începusem să-mi pierd orice speranță că aveam să fiu primit de doamna D., când servitoarea a reapărut în sfârșit, s-a încruntat la mine, apoi mi-a spus:
-Doamna vă primește. Urmați-mă.
Am fost condus într-un salon mobilat sever, ai cărui pereți, acoperiți cu un tapet de un cenușiu murdar, erau împodobiți cu tablouri și litografii ce înfățișau Chipul Mântuitorului și al Sfintei Fecioare, Cina cea de Taină, Predica de pe Munte și Schimbarea la Față, în cameră era frig căci pesemne focul era aprins rareori în șemineul uriaș ce trebuie că înghițea o mulțime de lemne, așa că în timp ce o așteptam pe doamna D., îmi puteam zări aburul respirației și începuse să-mi fie frig la picioare, ceea ce putea să anunțe una dintre teribilele mele dureri reumatice.
După vreo zece minute și-a făcut apariția și amfitrioana; o femeie înaltă, cu oase solide și cu umeri puternici, ca de bărbat, îmbrăcată în ținută de mare doliu. Umbla sprijinită într-un baston, boneta cernită nu-i ascundea în întregime părul alb ca zăpada, care contrasta cu sprâncenele sale stufoase și negre, avea o frunte înaltă, poate mai înaltă decât i s-ar fi potrivit unei femei, iar pe chipul ei mare, ieșit cam grosolan din mâinile Creatorului, abia dacă puteai recunoaște trăsăturile fine ale lui Maxime.
Femeia s-a uitat o vreme la mine cercetător, nu mi-a întins mâna, apoi cu o voce rece, la fel de rece ca și șemineul din încăpere, a spus:
– Domnul Paul V… Numele nu mi-e cu totul necunoscut. Cred că l-am auzit pe fiul meu pomenind în câteva rânduri numele dumneavoastră.
– Da, doamnă, a fost o vreme când aș îndrăzni să spun că eram prieteni destul de apropiați. Maxime…
Bătrâna îmi aruncă o privire plină de dușmănie:
– Philippe! – spuse ea. Pe fiul meu îl chema Philippe, ca pe unul dintre apostolii Mântuitorului.
„Și ca pe Philippe Magot, prietenul meu din copilărie” – mi-a trecut prin gând, în timp ce doamna D. mă măsura din cap până în picioare cu ochii ei reci și albaștri ca cei ai lui Maxime.
– Și cărui prilej îi datorăm vizita dumneavoastră? – zise ea.
Nu avea niciun rost s-o mai lungesc, așa că i-am spus:
– Vreau să vă cer îngăduința de a publica poeziile fiului dumneavoastră.
– Ba n-o să publicați nimic. Cred că fiica mea s-a exprimat destul de limpede în privința asta. V-a trimis cumva aici editorul acela de la Paris?
– Nu m-a trimis nimeni. M-a adus aici doar admirația pe care am nutrit-o întotdeauna pentru geniul fiului dumneavoastră.
– Fiul meu a fost un copil normal, domnule.
Și în timp ce rostea aceste cuvinte, doamna D. trase de cordonul unei sonerii, apoi, când chipul nesuferit al servitoarei se arătă în pragul încăperii, îi spuse:
– Poftește-o, te rog, până aici, pe domnișoara Isabelle.
– Prea bine, doamnă – zise femeia și dispăru din nou, dar nu înainte de a-mi arunca o privire care era în același timp curioasă dar și disprețuitoare.
-Fiul meu a fost un copil minunat, căruia am reușit să-i transmit încă de timpuriu frica de Dumnezeu. Când era mic, Philippe nu cunoștea plăcere mai mare decât să mă însoțească duminică de duminică la biserică și să asculte cuvintele liturghiei. Doamne! Ajunsese să știe latinește mai bine decât preotul nostru paroh.
– Asta cu siguranță! – am încuviințat eu.
– Domnule, fiul meu a fost un catolic admirabil, care și-a păstrat credința până pe patul de moarte, unde a primit sfântul maslu, s-a spovedit și s-a împărtășit.
– Am auzit.
– Domnule, fiul meu a fost un slujbaș exemplar, despre care toți mai-marii lui au avut doar cuvinte de laudă.
– Se poate. Dar fiul dumneavoastră a fost totodată cel mai mare poet pe care l-a avut Franța în acest secol, dacă nu cumva în toate timpurile.
– Oare are vreo importanță?
Apoi, privindu-mă drept în ochi, m-a întrebat:
– Credeți că Mântuitorului i-ar fi plăcut poeziile fiului meu?
Înainte de a apuca să-i dau un răspuns doamnei D. – și nu știu ce aș fi putut să răspund la o asemenea întrebare – m-a scos din încurcătură apariția unei femei care putea să aibă la fel de bine treizeci sau cincizeci de ani, era îmbrăcată în negru de sus până jos, iar trăsăturile ei le reproduceau cu o surprinzătoare fidelitate pe cele ale doamnei D. Nu putea fi decât sora lui Maxime și nu părea, după privirea severă pe care mi-a aruncat-o, că ar avea de gând să mă trateze mai prietenos.
– M-ai chemat, mamă? – zise ea cu o voce limpede și puternică precum o bătaie de clopot.
– Da, draga mea. Uite – dumnealui este domnul Paul V…
Cred că domnișoara nu s-ar fi putut uita mai urât la mine nici dacă i s-ar fi spus că sunt diavolul în persoană.
– Nu sunt deloc bucuroasă să vă cunosc, domnule – zise ea cu aceeași voce de clopot – și mă mir că ați avut îndrăzneala să veniți și să tulburați liniștea unei familii îndoliate, căreia, așa cum bine știți, i-ați făcut atât de mult rău.
– Dumnealui – zise doamna D. ține morțiș să publice poeziile fratelui tău.
– N-o să consimt niciodată una ca asta! – zise fiica ei pe un ton categoric. Ar fi o insultă la adresa memoriei lui Philippe. Și o pată pe onoarea familiei.
Atunci m-am hotărât ca, înainte ca cele două femei să mă dea pur și simplu afară, să recurg la argumentul suprem și am scos din buzunar broșura lui Darzens și am întrebat:
– Ați văzut cărțulia asta? N-a fost nevoie de consimțământul nimănui ca să apară!
Femeile se uitau cu niște ochi mari ba la mine, ba la cartea pe care le-o arătam, ca și cum nu le-ar fi venit să-și creadă ochilor că numele tipărit pe copertă era acela al lui Maxime.
– Cât despre respectul pentru memoria fiului și fratelui dumneavoastră, vă sfătuiesc să aruncați o privire peste prefață ca să vă lămuriți. Poftim, citiți, încredințați-vă cu propriii-vă ochi!
Și i-am întins cartea doamnei D., nu înainte de a o fi deschis la o anumită pagină din prefață care pomenea despre ciudățeniile, viciile și trecutul de comunard al lui Maxime.
Doamna D. i-a trecut cartea fiicei sale, care pe măsură ce citea devenea tot mai albă la față.
– Ce infamie! Ascultă și dumneata, mama!
Și începu să citească – cu voce tare – câteva fraze care îi smulseră doamnei un strigăt de indignare:
– De ajuns, Isabelle! Nu mai vreau să aud mizeriile astea. Iar pe autorul lor îl voi da în judecată fără întârziere.
– Asta nu e o idee prea bună – m-am amestecat atunci eu în discuție.
– Cum așa?
– Un asemenea proces ar atrage atenția presei care e mereu lacomă de scandal. Iar această prefață, care deocamdată e cunoscută doar în anumite cercuri literare, va fi cunoscută de toată lumea și va deveni numaidecât un subiect de bârfă și la Charleville.
– Credeți? – făcu doamna D. căreia i-am deslușit pentru prima oară în glas o umbră de îndoială.
– Nu cred. Sunt sigur.
– Și atunci ce ar fi de făcut?
– Exact ceea ce voiam să vă propun. Să se scoată o ediție serioasă a operei fiului dumneavoastră. Cu o prefață care să vorbească despre însemnătatea scrierilor sale și nu despre micile lui slăbiciuni omenești.
– Fratele meu n-a avut slăbiciuni – izbucni domnișoara D. A fost un bărbat puternic și un creștin adevărat, care a murit în brațele mele rostind numele sfânt al lui Iisus Hristos, cu care s-a unit prin suferință. Philippe și-a pierdut picioarele, este adevărat, dar și-a câștigat un loc la dreapta Mântuitorului. Iar din momentul acesta, ceea ce numiți dumneavoastră opera lui nu mai are nicio însemnătate și nu văd de ce ar trebui publicată!
– Să nu ne pripim, Isabelle, să nu ne pripim… – zise mama lui Maxime.
– M-aș ocupa eu însumi de această ediție – am continuat eu – și aș face-o cu cel mai mare respect, căci l-am admirat enorm pe fiul dumneavoastră.
– În sfârșit, dacă așa socotiți că e bine… Nici eu, nici fiica mea nu punem preț pe literatura lumească. Credeți că există pe fața pământului vreo poezie mai frumoasă decât cuvintele sfintei liturghii?
– Să înțeleg că vă dați prin urmare consimțământul?
– Ba nu-mi dau niciun consimțământ. M-ați înțeles greșit.
– Și atunci?
– Nu-i destul că nu mă opun? Considerați pur și simplu că această discuție n-a avut loc. Dacă ediția de care vorbiți va fi publicată, eu n-o să știu și nici n-o să vreau să știu. Acum m-ați înțeles?
– Ești sigură că nu greșești, mamă? – făcu domnișoara D.
– Sufletul lui Philippe e în cer, fata mea, cartea lui e a lumii. După ce i-a dat ceea ce i se cuvenea lui Dumnezeu, îi poate da acum și lumii partea ei, de vreme ce el nu mai este din ea.
Fără voia mea, am simțit un anume respect pentru această bătrână în al cărei fanatism mi se părea că recunosc ceva din vechea nebunie a lui Maxime. Tânăra – mărturisesc deschis – îmi era complet nesuferită. Îmi era limpede că doamna D. îl iubise din toată inima ei – atâta cât poate iubi inima rece a unei ființe care pune datoria mai presus de orice – pe Maxime, în timp ce fiica ei mi se părea – să dea Dumnezeu să mă fi înșelat – oarecum teatrală și nesinceră.
Fragment din „Lelian, cartea a VI-a (povestea ficționalizată a marelui Paul Verlaine)” de Octavian Soviany, volum aflat în lucru
În foto: Paul Verlaine în 1893 (sursa: The Guardian)
Scrie un comentariu