Jurnal la babord

Cuib de rândunică albă

Când David Attenborough a împlinit 89 de ani, președintele Obama l-a invitat pe eroul copilăriei și adolescenței sale la Casa Albă, prilej pentru studiourile BBC să realizeze un documentar ce purta, ca de obicei, – în imaginile și dialogurile sale – farmecul și profesionalismul binecunoscutei instituții. În ce mă privește, pelicula aniversară, difuzată atât pe canalul DIGI 24 cât și pe BBC Earth, a avut darul să-mi readucă în fața ochilor nu doar profilul unui personaj îndelung admirat, ci și o secvență din LIFE OF BIRDS, celebrul serial al regizorului britanic, urmărit pe planetă de mai bine de jumătate de miliard de spectatori. Secvența cu pricina – pe care o văzusem și revăzusem de nenumărate ori pe DVD-ul cumpărat cu mulți ani în urmă la Singapore – era filmată în emisfera australă, unde, cu ajutorul lianelor împletite sub formă de scări, băștinașii câtorva sate din Borneo și Noua Guinee escaladau țancurile amețitoare ale unor munți vulcanici, de pe ale căror suprafețe desprindeau niște bulgări alburii, asemănători cuiburilor de rândunică. Erau cuiburi de rândunică albă, făurite – spre deosebire de cele ale rândunicii cenușii – din sputa păsărelelor respective, construcție migăloasă din care, la Hong Kong, se face o delicioasă supă în restaurantele de lux.

Nu știu pe cei căi ajunge această sofisticată materie primă la Brisbane, dar pot depune mărturie că acolo, pe coasta sud-estică a Australiei am încărcat, la bordul lui „Maersk Gairloch”, un container frigorific a cărui valoare în documente depășea binișor o sumă ce-l făcuse pe bravul scoțian McAllister, comandantul navei, să clipească mai des decât o făcea de obicei. Apoi, spre deosebire de celelalte „cutii” – cum li mai spune containerelor în slang-ul marinăresc –, construite în marea lor majoritate să funcționeze cu curent electric trifazat, aceasta avea compresoarele frigorifice acționate de motoare Diesel, atât la un capăt cât și la celălalt, încă o dovadă că marfa din „cutie” era chiar mai prețioasă decât o arăta prețul din conosamente. Nici explicațiile atașate în documente, nici „povestea” pe care, într-un moment de inspirație, mă hotărâsem să i-o relatez, nu avuseseră darul să-l liniștească pe vajnicul meu comandant, în așa fel încât să fiu scutit de paza permanentă pe care – timp de nouă zile, cât ținuse pasa de la Brisbane la Hong Kong – am fost nevoit s-o execut lângă misterioasa „cutie”. Totuși, cu acest „aranjament”, comandantul a fost mulțumit: se uita din când când pe hublou și, dacă mă vedea picotind cu antifoanele pe urechi, în preajma containerului, îi telefona șefului mecanic minunându-se că, spre deosebire alți românași, eram un tip… serios. Acesta era supremul calificativ la care putea aspira orice ofițer de marină aflat, temporar, sub comanda lui Stuart McAllister, venerabilul căpitan a cărui carieră – începută și continuată ani de zile pe navele Majestății Sale – se vedea acum periclitată de tehnologiile moderne și de invazia marinarilor din Est, străini de tradițiile marinei britanice. Dincolo de împrejurarea că îi furnizasem și o „poveste” demnă de ținut minte, una ce merita să fie sărbătorită așa cum știa s-o facă doar un comandant cu ștaif, unul cu barbă și pipă din lemn de cireș: ajunși în portul de destinație și cu buclucașul container descărcat în deplină siguranță la unul din terminalele Hong-Kong-ului, bătrânul scoțian m-a invitat să ciocnesc împreună cu el un pahar de șampanie și să gust – într-un restaurant cu multe stele, dintr-un bol de porțelan strălucitor – faimoasa supă la suprafața căreia plutea un norișor alb, desprins parcă din laptele de pasăre al copilăriei.

Credit foto: M & Y News Agency

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu