Despre o asemenea persoană spunem adesea că-i ţine pe alţii la distanţă. Şi nimeni nu se apropie de ea. Mai întâi oamenii o ocolesc.
Elfriede Jelinek, Pianista
Sunt unele cărți scrise cu intenția de a șoca? Mai poate fi, în ziua de azi, atât de ușor să contrariezi pe cineva printr-un act cu valențe artistice, când realitatea însăși este una foarte agresivă? S-ar putea spune că, la o primă vedere, și romanciera austriacă Elfriede Jelinek a vrut, prin romanul Pianista, să șocheze, să-l lovească pe cititor direct în plex. Scriitoare deja experimentată (având în portofoliu, până în 1983, când a apărut Pianista, patru romane), Jelinek nu a căzut pradă acestei iluzii, știind prea bine că e foarte greu să-l mai surprinzi, chiar și prin cele mai crude scene, pe cititorul sfârșitului de secol XX. Cu toate astea, ea a creat un personaj provocator, pe Erika Kohut, căreia îi face, în acest roman, o cuprinzătoare fișă clinică. Nu, însă, o banală fișă clinică, ci una foarte, foarte poetică. În acest roman, poeticul este atât o marcă a prețiozității (de pe poziții (auto)ironice), dar și un instrument prin care vulgaritatea, obscenitatea sunt îmblânzite, edulcorate. Tribulaţiile sexuale ale profesoarei de pian Erika Kohut sunt redate prin pasaje în care trivialul coexistă alături de poetic. Ba chiar se poate vorbi de o încercare de poetizare a trivialului.
Erika Kohut, alterego-ul autoarei, este un personaj oscilant, schizofrenic, dominat de o sexualitate obscură, patologică. Deşi se vrea o fină degustătoare de artă, Erika nu depăşeşte stadiul unui sever şi prea calculat profesor de pian. Pasiunea, dacă se poate vorbi despre aşa ceva în cazul acestui personaj, este prezentă doar în manifestările nefireşti ale sexualităţii sale, o sexualitate care ascunde incapacitatea de a interacționa cu cei din jur. În relația cu mama sa, Erika trebuie să-și asume rolul celui supus, controlat de satrapul împotriva căruia orice răzvrătire este zadarnică: „Copilul e idolul mamei. Aceasta îi cere în schimb doar o răsplată derizorie: viaţa. Mama nu vrea decât permisiunea de a valorifica singură viaţa copilului”. „Încrederea e bună, dar controlul e şi mai bun” pare a fi moto-ul mamei.
Pianista lui Jelinek este privată de personalitate, de o evoluţie în plan intim. Ea este stearpă, frigidă, imatură: „Erika e o insectă, un scarabeu prins în chihlimbar, atemporală, fără vârstă. Erika nu are istorie şi nu creează istorii”. Erika este, în același timp, duşmana gloatei, o gloată incapabilă să înţeleagă cu adevărat Arta, o gloată care îl violează pe artist, încercând, în ultimă instanţă, să şi-l aproprieze: „Gloata îşi însuşeşte nu numai arta, fără o minimă justificare, nu, ea îl asaltează şi pe artist. Se instalează în el şi sparge pe loc câteva geamuri spre lumea din afară pentru a fi văzută şi pentru a vedea. Aceşti mujici pipăie cu degetele asudate ceva ce îi aparţine numai EI”.
Erika este insensibilă, incapabilă de a simţi ceva – orice. Poate doar crestările sistematice ale cărnii cu lama de ras îi mai provoacă o oareșcare uimire, dovedindu-i că este, totuşi, vie. Lama este talismanul Erikăi: „O poartă tot timpul cu ea, oriunde s-ar duce. Lama râde ca mirele când îşi întâmpină mireasa”. Erika își mutilează, într-un joc crud cu sine, trupul, privindu-se, în timpul acestui act, în oglindă: „Hobbyul ei este disecţia pe propriul ei trup… Ea se expune sieşi, ceea ce e oricum de preferat expunerii în faţa altora. Are obiectul în mână şi mâna are simţuri. Ea ştie exact cât de des şi cât de adânc”.
Poftele, dacă pot fi numite astfel, sexuale ale Erikăi sunt obscure, greu de mulţumit. Doar voyeurismul și sado-masochismul extrem mai pot satisface întru-câtva această sexualitate patologică. Erika este imună până şi la propriile-i atingeri, căci mama, care încă mai doarme cu fiica în pat, a păzit-o de acest „pericol”: „Ea îşi este sieşi tabu. În cazul ei nu există atingere”. Totuși, Erika simte că trupul ei ascunde ceva, un ceva inaccesibil ei. Trupurile femeilor, a observat ea, ascund ceva, un ceva care îi tentează pe bărbați. Actul sexual, penetrarea femeii, este, în fapt, o căutare a acelui secret: „Bărbatul gândeşte Erika, trebuie să aibă impresia că femeia ascunde, în dezordinea organelor ei, ceva hotărâtor… Corpul ei nu şi-a dezvăluit încă niciodată, nici măcar posesoarei lui, nici în poza cu picioarele desfăcute în faţa oglinzii de bărbierit, secretele tăcute”.
Trupul, însă, refuză să-și dezvăluie taina, iar singurul refugiu pentru Erika, sau cel puţin aşa crede ea, rămâne Arta. Prin artificialitatea ei, însă, Arta tinde să anuleze corporalitatea, instaurând o realitate proprie – o realitate, de altfel, calpă – a cărei singură calitate, în viziunea Erikăi, este lipsa de dramatism: „Drama e întotdeauna facilă! Sentimentele şi pasiunile sunt de fiecare dată un înlocuitor, un surogat, pentru ceea ce e îmbibat de spiritualitate”.
Iată, pe scurt, fișa clinică a personajului Erika Kohut, un personaj care intrigă, dar nu surprinde, aşa cum, poate, şi-ar fi dorit autoarea. Erika este previzibilă, destinul ei este previzibil. În consecinţă, trama romanescă este una previzibilă. Miza adevărată a acestui roman este de găsit în altă parte, și anume în perspectivele din care sucelile din mintea Erikăi sunt surprinse: poetice, dramatice , ironice.
Elfriede Jelinek, Pianista, trad. de Nora Iuga, Polirom, Iași, 2004, 280 p.
Scrie un comentariu