Cum să rămâi lucid. La sfârșitul unui an pandemic

Se încheie un an greu – 2020, anul pandemiei Covid 19 – care va împărți lumea în două: ceea ce s-a întâmplat înainte de pandemie, și viitorul nostru postpandemic. Cum va arăta acesta din urmă? Deocamdată, este încă o necunoscută, câtă vreme vaccinul anti-Covid 19 încă nu a fost pus în aplicare pe scară largă. Dar uriașa criză sanitară, globală, pe care a produs-o coronavirusul a antrenat vizibile consecințe economice, politice și sociale (ba chiar și mentale, în urma lockdown-ului prelungit).

Mă opresc aici asupra unui mic eseu semnat de cunoscuta scriitoare de origine turcă Elif Shafak (stabilită la Londra), „Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării”, text scris la cald, chiar în 2020, și apărut recent și în limba română (traducere de Adina Avramescu, Polirom, 2020). E un eseu mai degrabă interogativ, empatic și umanitar – din perspectiva unei scriitoare femei, cosmopolite, dar și exilate în același timp, nevoite să părăsească o Turcie autoritară și patriarhală –, un text care pune întrebările esențiale ale perioadei pe care o traversăm. Răspunsurile, firește, nu le avem încă, fiindcă „pragul” (e și termenul autoarei) pe care-l traversăm nu s-a consumat; dar e important să ne stabilim direcția de mers.

Plecând de la propria biografie – născută în Franța, dar petrecându-și copilăria în Turcia, la Ankara (la bunica ei, timp în care mama, divorțată, își continuă studiile universitare), ajunsă mai târziu la Istanbul ea însăși pentru studii (orașul de care e legată) și emigrată ulterior în Anglia – Elif Shafak chestionează problema identității în lumea contemporană și pledează cu pasiune pentru toleranță și deschidere, pentru identitatea multiplă, fluidă. Cu atât mai mult cu cât – odată cu pandemia – pericolul naționalismului, al închiderii granițelor, al populismului a ajuns la cote ridicate: „Sunt profund îngrijorată văzând că zidurile se înalță tot mai mult” – notează ea.

Iar această deschidere față de celălalt – precizează scriitoarea – nu ține neapărat de numărul de călătorii făcute în lume (ripostă dată populiștilor care acuză în acest fel „elitele”), ci de un mod de a gândi, alimentat de cultură și educație: „Apartenențele multiple sunt alimentate de întâlnirile culturale, dar ele nu sunt rezervate doar celor care călătoresc. Reprezintă mai degrabă o mentalitate, un mod de a gândi (…) și presupun să gândești despre tine și semenii tăi mai degrabă în niște termeni mai fluizi decât în categorii rigide. (…) O ființă umană, orice ființă umană, este nelimitată și cuprinde mulțimi” (ultima frază e o aluzie la versurile poemului „Song of Myself” de Walt Whitman).

Această întrebare asupra propriei identități – cine sunt eu? – nu este decât una dintre întrebările esențiale ce trebuie (re)puse în perioada pe care o traversăm. Elif Shafak le enumeră: Ce este democrația? (un ecosistem delicat de echilibru al puterilor, ce trebuie întreținut permanent), Ce înseamnă normal? (vrem să ne întoarcem la situația de dinaintea pandemiei, era ea o situație „normală”?), Ce este fericirea? (care sunt valorile – profit economic sau incluziune socială și asistență medicală; păstrarea ecosistemelor naturale – cărora trebuie să le acordăm prioritate de azi înainte? Decizia va avea consecințe pe termen lung – spune ea – asupra generațiilor viitoare), Ce este egoismul? Ce este libertatea – care sunt drepturile și îndatoririle mele de cetățean?, și în fine Cine sunt eu? Este adevărat că am o singură identitate – întemeiată pe naționalitate, etnicitate, religie, clasă, gen și geografie? Sau, în esență, sunt un amestec de multiple apartenențe, loialități culturale și diverse moșteniri, contexte și traiectorii?

Iată, avem în această carte de atitudine – dar și de empatie, de deschidere, așa cum numai scriitorii pot avea, în momente de cumpănă – un mesaj profund umanitar al unei scriitoare ce se definește ea însăși printr-o identitate multiplă (de origine turcă, îndrăgostită de Istanbul, britanică de adopție, dar cu multe afinități – declarate – ce țin de Balcani și Orientul Mijlociu). Ea pledează pentru refuzul naționalismului intolerant (sau narcisismul național) și pentru cooperarea internațională și umanitară, în stare „să răspundă marilor provocări globale, de la pericolul schimbărilor climatice la sărăcia crescândă, de la terorismul cibernetic la amenințările tehnologiilor digitale”.

Mi-au plăcut analizele scriitoarei la ceea ce ea numește „emoțiile negative” (colective și individuale) ale pandemiei: anxietatea, furia, apatia (în mici capitole separate):

„Într-o lume imprevizibilă și în continuă schimbare, am ajuns să cred că este cel mai bine să nu te simți bine. E perfect OK să nu te simți OK. (…) Avem motive legitime să ne simțim deprimați. Când nimic nu pare să mai fie durabil sau stabil, este vital să recunoaștem natura diversă și proteică a emoțiilor noastre. (…)

Dar recunoașterea laturii întunecate a emoțiilor noastre este doar punctul de plecare”.

Elif Shafak ne îndeamnă să nu ne temem de emoții – ca ființe emoționale ce suntem –, dar să le analizăm, în același timp, și să încercăm să le transformăm într-o forță constructivă; să le neutralizăm, altfel spus, latura distructivă (repetitivă, restrictivă, ritualică). Și mai ales să fugim de apatie, sursa celor mai mari orori din istoria omenirii, fiindcă – spune ea – lipsa oricărei emoții e cea mai periculoasă emoție. Și în plus, să nu ne temem de complexitate: „Temeți-vă doar de cei care promit o scurtătură ușoară către simplitate”.

Scriitoarea mai atrage atenția, în capitolul final („Informație, cunoaștere, înțelepciune”), asupra pericolului reprezentat de tehnologie în propagarea nenumăratelor informații, a fake-news-urilor care, paradoxal, nu aduc un spor de cunoaștere, ci dimpotrivă; ea pledează pentru „înțelepciune” – „cea care face legătura între minte și suflet, pune în mișcare inteligența emoțională și dezvoltă empatia. Pentru asta, avem nevoie de povești, dar și de arta de a le spune”.

Deși viitorul generației de mâine nu mai arată la fel de încrezător precum părea el în ochii bunicii sale, pentru fiica și apoi pentru nepoata ei – criza pandemică a afectat în special femeile și tinerii, spune scriitoarea, citând statistici –, Elif Shafak încheie aceste rânduri păstrându-și speranța în puterea societății umane de a se reconstrui în forme noi: „După pandemie, nu vom mai reveni la situația de dinainte. Și nici nu e necesar. Ceea ce numim început este adesea sfârșitul… Sfârșitul este locul de unde pornim”[1].

Cred că toate aceste lucruri trebuie spuse – sunt întrebări pe care ni le-am pus mulți dintre noi, în ultimul timp – și repetate, în aceste vremuri de profundă criză a sensurilor și valorilor, când memoria colectivă se dovedește, poate, mai scurtă decât de obicei. Și mai trebuie, de asemenea – așa cum face Elif Shafak – reamintită puterea literaturii, a poveștilor de a păstra și întări empatia, deschiderea către celălalt și umanitatea din noi.