Literatura la feminin Cronici

Femeile Istanbulului

Scriitoare de origine turcă, Elif Shafak s-a născut la Strasbourg, și-a petrecut copilăria la Istanbul, a studiat la Ankara, a locuit o perioadă la Londra, iar în prezent este profesoară la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universității din Arizona. Scrie în turcă și în engleză, iar cărțile ei se bucură de un imens succes de public. Este și un speaker excelent,  puteți găsi discursurile ei despre lumea de azi, despre scris, despre conflictele sociale și politice, despre rolul scriitorilor și „puterea revoluționară a gândirii diverse” etc. pe ted.com. Este, prin tot ce face, o scriitoare complexă, o intelectuală critică, implicată, care nu se sfiește să pună în discuție cele mai dificile și controversate aspecte ale societății și ale culturii contemporane. Cele mai importante teme se leagă de rănile memoriei colective și problematica identității, de iubire, maternitate și căsnicie, de valorile individuale și morala grupului, de moștenire și revoltă, de sufism (!) și feminism (!!).

Cele mai cunoscute romane, traduse deja la noi, sunt „Cele patruzeci de legi ale iubirii” – construit pe două planuri, unul relatând evoluția unei femei mature, nefericite, din ziua de azi, altul reconstruind prietenia și iubirea spirituală dintre faimosul poet persan Rumi și dervișul sufit Shams din Tabrīz –, „Ucenicul arhitectului” – o poveste de pe vremea lui Soliman Mangnificul a unui constructor de moschei, despre artă, religie, devoțiune și ură -, „Lapte negru” – despre depresie, maternitate și condiția femeii scriitoare.

„Bastarda Istanbulului”, un bestseller internațional, i-a provocat autoarei acuze de lipsă de patriotism, fiindcă a avut curajul etic și estetic de a scrie un roman care vorbește deschis, prin personajele sale, despre complicatele raporturi politice dintre turci și armeni. Turcii nu vor să recunoască genocidul armean pe care l-au produs, iar armenii păstrează o memorie încărcată a acelor cumplite fapte. Cartea relatează povestea a două familii, una turcă, alta armeană, care sunt legate prin firele nebănuite ale unui trecut comun și prin coincidențele stranii și dramatice ale prezentului. Bărbații aproape lipsesc – mor devreme în familia Kazanci, la Istanbul – , sunt prea puțin vizibili în casa mătușilor armene din Statele Unite ale Americii. Mustafa, băiatul crescut cu prea multă grijă și dragoste la Istanbul, părăsește conacul părintesc să-și facă studiile în străinătate și ajunge să se căsătorească cu o americancă, fosta soție a unui armean. Amintirea de care încearcă în zadar să scape este aceea că își violase sora de 18 ani, pe care o lăsase astfel însărcinată. Își înăbușă, douăzeci de ani, această violență, despre care nu vorbește niciodată nimănui, despre care de altfel nu vorbise nici fata.

Însă personajele cele mai interesante sunt de departe cele feminine. Surorile lui Mustafa, printre care Zeliha, rebelă, cu fuste mini și tocuri, ducând tăcută drama incestului, cinică, cunoscută autoare de tatuaje în partea modernă, occidentalizată a Istanbulului, mare consumatoare de alcool și tutun; și Banu, în haine orientale, ghicitoare care vorbește cu doi djini, unul bunul și altul rău, sigura care știa – de la djinul cel rău – despre tristele adevăruri ale familiei și care îl determină pe Mustafa, la întoarcere, să se sinucidă. Sunt mai multe generații de femei, atât în familia armeană, cât și în cea turcă, bunicile gătesc aceleași feluri de mâncare – babaganouj, tabulech etc. – , iar una dintre ele suferă de Alzheimer.

Ultima generație, a nepoatelor, le aduce laolaltă pe Asya, fiica incestului, „bastarda”, și pe Armanoush, fiica armeanului și a lui Rose, crescută însă ca fiică vitregă de Mustafa. Ambele sunt nonconformiste, inteligente, luptând cu prejudecățile celor apropiați, din familie, cu absurdul existenței și mai ales cu propriile anxietăți, neîncrederi, spaime, frustrări și complexe. Ambele se află în căutarea rădăcinilor, a identității, a unui loc în spațiul proxim și în cel social mai larg.

Un spațiu în care Asya se simte în largul ei este cafeneaua „Kundera”, care îi aparține caricaturistului alcoolic, condamnat pentru critica politică a desenelor sale – și  care o iubește, unde se întâlnesc artiști și impostori, precum Scenaristul Nenaționalist al filmelor Ultranaționaliste, Poetul Extrem de Netalentat și Gazetarul Homosexual Ascuns. „Printre ei, Asya Kazanci își găsea pacea interioară. Cafe Kundera era sanctuarul ei. În locuința familiei Kazanci trebuia să-și corecteze întotdeauna purtările, luptându-se pentru o perfecțiune care era dincolo de puterea ei de înțelegere, pe când aici, la cafe Kundera, nimeni nu te silea să te schimbi, deoarece se credea că ființele umane erau în esență imperfecte și incorigibile. Ca și în „Cele patruzeci de legi ale iubirii”, autoarea introduce „articole” care alcătuiesc crezul personajului feminin, un fel de reguli care să o apere de ceilalați și de sine; iată articolul 8 al Asyei: „Dacă între societate și eu se cască o prăpastie largă, iar deasupra ei nu e decât un pod șubred, poți foarte bine să dai foc podului și să rămâi pe marginea pe care se află eul, teafăr și nevătămat, în cazul în care prăpastia nu e lucrul pe care îl cauți”.

Romanul este unul al identităților (feminine) care încearcă să se descopere, să se  construiască în pofida unei memorii colective și individuale apăsătoare, nefericite. Este și romanul unui oraș fascinant, multicultural, scindat între fascinația și nostalgia Europei și pulsiunile din ce în ce mai puternice ale Orientului islamic, stratificat cultural și arhitectural și, la fel ca personajele, cu o memorie violentă.

 

Elif Shafak, „Bastarda Istanbului”, traducere din limba engleza de Ada Tănasă, Editura Polirom, 2013, 424 p.

Advertisements


Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu