Atelier Nr. 185

Cartea de Crăciun

Reach content for Google search „TO Bobe” „T.O. Bobe”



Dacă e adevărat că în ultima clipă ne retrăim de la început viața și că asta nu înseamnă altceva decât să punem în ordine pe rafturi toate acele maldăre de însemnări pe care le-am adunat în subsolurile memoriei noastre – fiindcă ce altceva am putea fi decât un mare depozit de amintiri, unele mucegăite, altele pătate sau roase de șoareci, altele cu marginile arse de timp și altele, foarte puține, intacte și luminoase de parcă abia s-ar fi întâmplat -, eu ar trebui să fiu acum din nou în libraria Sophia, acolo unde a început viața mea.

Și chiar sunt, și Lavinia chiar își oglindește din nou în mine ochii ei albaștri și mari. Ah, ochii Laviniei! Ochii aceia care nu erau făcuți să fie priviți, ca aproape toți ochii frumoși ai frumoaselor lumii, ci să vadă, să iscodească, să te disece și să caute în tine cine știe ce adevăr pe care-l bănuia ascuns printre rânduri! Da, știu că am trăit și înainte de ea într-un fel sau în altul, dar ce s-a întâmplat până am întâlnit-o are tot atâta importanță cât un colț de pagină zgâriat în trecere de o unghie nepilită atent.

Iată-i căciula cu motive norvegiene căzută pe frunte! Uite-o cum își tot îndeasă pe sub clapete suvițele care îi alunecă mereu ba pe un obraz, ba pe altul! Iată-i mănușile cu un deget, tricotate cu brăduți kaki și grena, cum i se leagănă umede, legate de încheieturile mâinilor! Uite-i bocancii, de pe rama cărora încă mai cade din când în când pe lemnul dușumelei câte un degetar de zăpadă! Privește-o cum pleoscăie în mica băltoacă formată la picioarele ei, când își trece greutatea de pe stângul pe dreptul, și înspăimântă-te la gândul că firicelul de apă desprins de acolo o să ajungă la rucsacul verde, abandonat la îmbinarea dintre două rafturi de cărți!

Citea acolo, lângă stinghiile de lemn nebăițuit, lustruit numai de trecerea timpului, iar în jurul nostru timpul își încetinise alunecarea, și în aer nu erau decât mirosul bețișoarelor chinezești și colindele care picurau din boxele ascunse după un șir știrb de cărți. Era atmosfera de bucurie liniștită, de leneveală visătoare din zilele de dinaintea Crăciunului, când prin birouri nimeni nu mai are nici un chef să muncească, iar oamenii își întorc tot mai des privirile către ferestre, ca să nu se uite iarăși la ceas și să vadă că limba care indică minutele abia s-a clintit cu vreo treizeci de grade. Erau zilele acelea, când funcționarele își consultă listele de cumpărături ascunse sub registre contabile, fetele de la PR își trimit una alteia linkuri cu destinațiile unde își vor petrece Revelionul, avocații privesc visător lista apelurilor nepreluate, profesorii văd în paginile cine știe cărui tratat de istorie medievală umbra unor pulpe zvâcnind luminos pe treptele amfiteatrelor și doar programatorii tastează în C++, în PHP sau în Java, la fel de concentrați în fața monitoarelor lor, ignorând SMS-urile prin care sunt atenționați să nu uite cumva să se tundă.

Acum știu că sunt unii care detestă cel mai mult tocmai zilele astea, care strâmbă din nas în fața instalațiilor luminoase pe care primăria le întinde în fiecare an de-a lungul bulevardelor, protestează împotriva vitrinelor ornate cu brăduți și moși crăciuni și oameni de zăpadă cu cratițe așezate șmecher pe cap, spun că nimic din vânzoleala fericită a cetățenilor cu brațele pline de pachete legate cu panglică roșie nu are de-a face cu adevăratul spirit al nașterii Domnului, și poate că așa e, poate că ei au dreptate într-adevăr, însă mie tocmai zilele astea îmi plac și știu că o să-mi placă mereu și clipitul acelor luminițe așezate în formă de stea, reflectat de zăpadă, și vitrinele care arată altfel decât în tot restul anului, și lucirea aceea din ochii oamenilor, care n-are în ea nimic sfânt sau pios, ci e dată doar de anticiparea momentului când altcineva, o persoană îndrăgită, o să tragă de capetele fundei și o să găsească sub ambalajul de hârtie glasată flecuștețul la care făcuse aluzie cu câteva săptămâni înainte.

În librăria Sophia arareori intrau clienți în căutare de daruri, poate pentru că nici o carte nu era legată în cruciș cu o panglică roșie, n-avea pompon pe copertă și din cauza asta nu putea să pară că e adusă de Moșul, dar tot se mai găsea din când în când câte cineva care să deschidă sfios ușa cu clopoțel, să încerce să evite privirile ridicate ale fetei palide de la casă, pe urmă să-și arunce ochii în dreapta și să înconjoare standul de bestseller-uri de acolo, să se uite în treacăt peste titlurile din rafturile de turism, să se oprească la câte o carte de spiritualitate orientală și abia după aceea să ajungă în stânga, să intre în cămăruța cu ficțiune și, ocolindu-ne pe mine și pe Lavinia, să caute din priviri literatura universală, să răsfoiasă vreun Marquez, vreun Palahniuk, vreo J. K. Rowling, cu care să se îndrepte, în sfârșit, spre librăreasa care îi aștepta la măsuța cu blatul de melamină, citind din poală și cu ceafa aproape perpendiculară pe restul coloanei. Unii ieșeau chiar și cu câte două-trei cărți într-o pungă albă de plastic, alții fără nimic, doar eu și Lavinia rămâneam acolo, în librărie, fără să ne clintim, departe de restul lumii, departe de ticăitul timpului din perete, abia auzit, acoperit și de picurii muzicii, și de perdelele de ninsoare ce cădeau pe strada Dragoș-Vodă în falduri.

Pentru că eu și Lavinia nu mai eram în Sophia de mult, sărisem la alt capitol deja, la paginile dintr-o noapte într-un piano-bar, după ora închiderii, unde chelnerii în smokinguri albe așezau scaunele pe mese, barmanul răsucea paharele în jurul unui șervet și apoi ne privea prin ele, prin fiecare, cu ochii cârpiți, pianistul cherchelit din colț, susținut de norul de fum răspândit de havana pe care o ținea în colțul gurii, în dinți, părea și el mirat că mâinile încă i se mișcă pe clape și, cu pălăria pe ceafă, continua să cânte gâjâit The Part You Throw Away, iar noi nu ne puteam dezlipi din îmbrățișare, Lavinia mă strângea la piept, cu ochii închiși, și picioarele ei desenau pe podeaua în romburi dantela unui dans îndrăgostit, neștiut de nimeni până atunci. Pe urmă, în aceeași noapte spartă în cioburi, mergeam în echilibru pe banda continuă din mijlocul unui bulevard pustiu și alergam uneori spre trotuare să ne adăpostim de tot mai rarele fâșâituri ale limuzinelor în conurile de lumină căzută din stâlpi, iar ea ținea în mâna stângă o sticlă de șampanie desfăcută, din care nu bea niciodată. Mai târziu rătăceam pe străduțe înguste, din curțile caselor pierdute în fundul grădinii ne asalta parfum de regina-nopții și struguri, senzorii câinilor se declanșau cu douăzeci de metri înainte să ajungem în dreptul porții pe care o păzea fiecare, apoi lătratul lor ni se stingea în urmă treptat,  ca o amintire cu dinți, din altă viață, care nu reușea să ne muște. Și, în sfârșit, când luna începea să coboare, eram deja pe o plajă, stăteam împreună într-un șezlong vechi de pînză, Lavinia avea picioarele îngropate în nisipul umed, în cochilii pisate care nu adăpostiseră niciodată vreo perlă, valurile încercau să macine întunericul, dar spuma lor se stingea înghițită de propria strălucire. Paznicul farului din depărtare se strecura tușind în negativul nopții, printre umbrele albe ale pescărușilor, își întindea mantaua soldățească alături, își aprindea pipa și, fără să ne privească, începea să ne spună o poveste din vremea când era marinar.

Însă, pentru că nici o vrajă nu poate să dureze la nesfârșit, din rucsacul Laviniei s-a insinuat la un moment dat între noi un cântec de greier și, când l-a auzit în sfârșit, s-a aplecat și, mărunțind din buze “Pisici!”, s-a apucat să cotrobăie printre minunile pe care orice fată le cară în orice zi după sine.

— Da, mami! Da, sunt acasă în douăzeci de minute. Și ce dacă ninge? Bine, atunci, o jumătate de oră.

Își ridicase pe umăr rucsacul care totuși nu se udase, mătura cu vârful bocancului firicelul de apă, încercând să-l împrăștie ca și cum n-ar fi vrut să lase vreo urmă, iar pauzele pe care le făcea, în timp ce își ținea telefonul cu umărul, ascuns sub căciulă, și încerca să se încheie la geacă erau din ce în ce mai nerăbdătoare și, văzând-o atât de grăbită, am crezut un moment că uitase de mine, că tot ce fusese până atunci între noi avea să rămână pentru totdeauna acolo, în librărie, ca visul unei clipe de iarnă înghețat într-un glob de sticlă în care ninge mereu.

Dar aveam să ne petrecem împreună aproape toată seara aceea, în patul ei cu așternuturi cu nori, la lumina veiozei care a lăsat până târziu, pe peretele din spate, umbra azurie a unei aureole. După ce s-a trezit, a doua zi dimineața spre prânz, Lavinia m-a abandonat doar vreo zece minute, iar când s-a întors cu o cană mare de cafea, m-a luat iarăși în brațe, absorbită cu totul de mine, atât de absorbită, încât n-a auzit cheia în yală și, abia în timp ce mama ei băga capul pe ușa dormitorului, a tresărit și m-a ascuns sub pilotă.

— Ce faci, Lavinuca, nu te-ai trezit?

— Ba da, mami, am zis să mai învăț puțin la economie.

— Hai, măi fetiță, că e Crăciunul! Nu vrei să te-mbraci, după ce-ți termini cafeaua, și să dai fuga până-n piață, să te uiți la brăduți? Au unii la ghiveci, uite-atâta. Mă gândeam că, dacă-ți place, poți să iei tu vreunul, că eu n-am mai avut mâini să car.

O simțeam pe doamna Pavel că intrase în cameră, iar Lavinia își strângea și mai mult picioarele deasupra mea, aducându-și genunchii către bărbie, dar, din cortul improvizat în care stăteam, nu-mi dădeam seama dacă exista pericolul să fiu descoperită.

— Ba da, mă duc. Mai am o gură și gata.

— Și nu-ți mai lăsa, măi, mamă, toate astea așa! Uite, îți iau șosetele și le spăl acum de mână, să se usuce până diseară.

— Nu, mami! s-a înecat Lavinia cu cafeaua, însă n-a mai apucat să spună nimic până când doamna Pavel a închis ușa în urmă.

Apoi, aproape imediat, a dat la o parte pilota, și abia atunci am observat, prin ochii ei, pe noptieră, alături de cana cu urme de zaț, un manual pus cu fața în jos și cu copertele răsucite la colțuri. Însă n-aveam de unde să aflu chiar de atunci că urma să-mi petrec câteva ore în îmbrățișarea lui slinoasă, fiindcă Lavinia s-a grăbit să mă ascundă într-un sertar, printre patru căciulițe, o pereche de mănuși din piele maro, două fulare și multe eșarfe.

Abia după ce afară se făcuse întuneric de tot, m-a scos de acolo și, pe furiș, uitându-se mereu spre ușa închisă, m-a legat în cruciș cu o panglică roșie și mi-a făcut o fundă mare și dublă pe coperta întâi, chiar sub titlu. Camera era acum aranjată, pe scaunul din colțul de lângă geam nu mai erau pantalonii în carouri care zăceau acolo de dimineață, cu un crac pe jumătate întors, de pe colțul biroului dispăruse tricoul cu Tweety purtat cu o zi înainte pe sub pulovăr, iar alături de laptop se aflau aliniate două markere, unul galben și unul verde fosforescent, un pix și un bloc-notes cu dungi mov, lila, roz și iarăși la fel, de la capăt.

În colanți negri, desculță, cu părul umed și mirosind a migdale și rodie, Lavinia m-a luat și, după ce a tras cu ochiul prin ușa crăpată nu mai mult de un deget, a alergat tiptil cu mine pe holul întunecat, iar apoi m-a așezat cu grijă sub molidul din sufragerie, înalt până-n tavan, în jurul căruia se răsucea în spirală, de la poale până în vârf, un șarpe argintiu de beteală. Pe urmă, a băgat în stație Jingle Bells-ul de la Korn, a dat volumul la opt și, aplecată, cu picioarele depărtate, a început să-și învârtă capul în aer.

— Lavinuca! a apărut doamna Pavel în ușă. Lavinia! a strigat ea încă o dată, dar tot fără șansă. Avea mâinile pline de ulei până aproape de coate și și le ținea în sus ca un chirurg.

A intrat în sufragerie și, îndoindu-se din mijloc puțin, a atins-o pe spate cu umărul.

— Dă ăsta mai încet! a părut ea că mimează din buze, deși, când o simțise, Lavinia se și repezise și redusese volumul.

— Ce faci, măi, mamă, aici?

— Îmi uscam părul. Vrei să te mai ajut la ceva?

— La ce să m-ajuți, că mai am unul de pus în formă și gata? s-a întors pe călcâie mami și s-a oprit o clipă să-și lingă un antebraț, ca să nu-i picure pe covor.

— Puteam să pun eu nuca, s-a strâmbat Lavinia în spatele ei.

— Ai foehnul în dormitorul meu, a ieșit doamna Pavel.

— Îmi arde părul.

— Vezi să nu-ți ard eu una, s-a auzit de pe hol, dacă se-apucă iar să-mi bată ăștia în țeavă!

Lavinia s-a bosumflat, s-a lăsat să cadă într-un fotoliu și, după ce și-a strâns piciorul stâng sub ea, mi-a aruncat o privire dezamăgită. Eram sub molid și, fiindcă nu apucase să citească din mine decât 32 de pagini, sperase ca mami să mă observe acolo, să se mire că Moșul ajunsese înainte să termine cozonacii, să se șteargă pe mâini și să-mi desfacă funda cu care fusesem legată, iar apoi să se întoarcă la treabă și ea să mă poată citi mai departe. Era curioasă ce o să se mai întâmple cu noi, dacă o să ne mai întâlnim vreodată și, de ciudă și de nerăbdare, își sfâșiase o pieliță de la inelarul drept până mai sus și adânc, își dăduse sângele și își pupa degetul, încovrigată în fotoliul cu husa reiată.

Însă mama ei avea să mă găsească mult mai târziu, după unu și jumătate noaptea, când, într-o pijama cu maci și papuci blănoși, s-a strecurat în sufragerie, la lumina felinarului de afară, și a așezat lângă mine ceva moale, împachetat în hârtie lucioasă. Cred că mai întâi a avut impresia că sunt o cutie, fiindcă imediat ce m-a ridicat i-a venit să mă zgâlțâie puțin, dar și-a dat seama imediat de greșeală și a avut grijă să mă pună la loc, în aceeași poziție.

Abia a doua zi către prânz a tras de capetele panglicii și s-a bucurat mirată, îndepărtându-mă de ochi și întorcându-mă cu coperta către fereastră:

— Vai, ce frumos! Mi-ai luat o carte!

— Eu? s-a oprit Lavinia din dans și a ridicat o sprânceană. Poate Moșu’, că eu am dormit neîntoarsă.

Se trezise cu vreo douăzeci de minute înaintea lui mami și se apropiase de pom în vârful picioarelor, iar pe urmă, lăsată pe vine, își despachetase acolo, foșnind, pulovărul roșu, cu reni, pe care-l primise. Strâmbase puțin din buze, îl pusese pe lângă ea, prinzându-l cu bărbia de piept și uitându-se în oglinda servantei din colț, apoi îl aruncase pe canapea și căutase la radio un post cu muzică, nu colinde, nu slujbă. Doar după ce auzise ușa de la celălalt dormitor și-l trăsese peste cap și începuse să țopăie și să se legene pe She Will Be Loved, cu brațele depărtate de corp, ca și când ar fi avut aripi rigide, de avion.

— Ia să te văd! s-a uitat doamna Pavel la ea cu atenție.

Lavinia a întins mai întâi poalele pulovărului în jos, iar pe urmă a plecat spre hol, fâțâindu-se în timp ce călca pe o linie dreaptă imaginară:

— Jingle bells, jingle bells, jingle all the way!

S-a întors și a rămas în poză, cu o mână în șold.

— Nu ți-e prea mare, nu? Oricum îl iei cu ceva pe dedesubt.

— Și, dacă mai mănânc zilele astea și doi cozonaci, e numai bine.

— Ia nu te mai sclifosi, că nu ești grasă deloc! s-a apucat mama ei să strângă hârtia în care fusese împachetat. Și nu mai sta în pijamale, că acum se face unu și ne-așteaptă bunică-tu!

Rămăsese cu mine în mână și m-a dus în dormitorul ei, unde m-a așezat pe noptiera dinspre fereastră, apoi a împăturit cu grijă hârtia aceea și a așezat-o în șifonier, pe raftul cel mai de sus, sub un teanc de prosoape. Iar eu a trebuit să stau singură toată ziua acolo, fără să mai fiu deschisă și citită de cineva și chiar fără ca nimeni să mă atingă. Mai întâi am sperat, în măsura în care o carte poate să spere, că poate n-am înțeles bine sau că poate o să intervină ceva și o să le schimbe planurile subit, fiindcă le știam încă în casă, intrând și ieșind pe rând de la duș, zăngănind vase în bucătărie, la celălalt capăt al holului, fâșâind alte hârtii, foșnind pungi în care intrau cozonaci și casolete cu sarmale și cu piftie, dar până la urmă cheia s-a răsucit de două ori în yala ușii de la intrare și până seara s-a așternut liniștea definitivă, întreruptă numai în două rânduri, de afară, de darabanele unui grup de colindători care trecea printre blocuri.

Atunci a fost prima dată când m-am simțit abandonată și singură, și, de multe ori după aceea, când am privit înapoi, mi-am spus că, dacă nu s-ar fi întâmplat chiar de la început, dacă Lavinia nu m-ar fi lăsat din mână măcar până să ajungă la jumătate, iar pe urmă m-ar fi terminat în câteva zile, poate că destinul meu ar fi fost altul. Și mi-am spus-o fiindcă de multe ori am avut impresia că primele întâmplări din viața oricui au tendința să se repete iarăși și iarăși, într-o formă sau alta, și că nu poți face nimic ca să împiedici această nesfârșită întoarcere la începuturi, că n-ai cum s-o prevezi și că nu depinde de tine, așa cum nu depinde de voința unui magnet să aranjeze în jurul lui în bucle pilitura de fier. Iar alteori mi-am spus că toate gândurile astea sunt nebunie curată, că nimic nu este adevărat și că e doar o impresie a mea că totul se repetă mereu, fiindcă e foarte posibil ca altfel de întâmplări să fi fost până acum mult mai dese, dar că nu le-am băgat în seamă, n-au însemnat mare lucru, pentru că nu s-au petrecut încă de la început, de atunci.

De fapt, nici nu știu sigur dacă astea sunt gândurile mele într-adevăr sau dacă nu le-am împrumutat de undeva și nici măcar dacă o carte, odată ce a fost scrisă, poate gândi. Însă ce altceva să facă singură într-o cameră unde lumina scade treptat, trecând prin patruzeci și nouă de nuanțe de gri, până ajunge la negru, la noapte deplină? Ce altceva să facă singură, chiar dacă nu e decât un obiect, doar materie, hârtie, clei și cerneală? Poate că rândurile unei pagini suprapuse pe rândurile paginii din fața ei produc o sclipire de gând, un scurtcircuit, poate că în felul acesta apare ceva ce n-a fost niciodată pe nici una dintre paginile acelea luate separat fiecare, poate că nici nu apare prea des și în nici un caz de fiecare dată când o pagină e suprapusă pe alta, poate că e nevoie să existe ceva subteran în paginile lipite și poate că acel ceva subteran e memoria altor pagini, de care ele sunt legate prin rândurile de început și sfârșit. Însă toate acestea mi le-am spus mult mai târziu, în alte zile când în jurul meu creștea pustiul și nu aveam altceva de făcut decât să mă întorc asupra mea, pagină peste pagină, rând peste rând, memorie peste memorie și peste presimțire a viitorului din paginile ce aveau să urmeze. Atunci, în ziua aceea de Crăciun, doar am existat, am așteptat închisă pe noptieră și am înregistrat scăderea luminii, care doar cu puțină vreme înainte să se stingă de tot a căpătat câteva nuanțe roșiatice, iar pe urmă, vreme de ore bune, nu a fost decât beznă.

Lavinia și mama ei n-au ajuns acasă decât foarte târziu și, la nici un sfert de oră după aceea, s-au retras fiecare în câte un dormitor, iar doamna Pavel imediat ce s-a băgat în pat, în jumătatea dinspre fereastră, a deschis micul televizor aflat pe servanta din față. Am crezut că mă uitase, însă, după ce a găsit pe TCM un fim cu Bette Davis, m-a luat de pe noptieră, și-a pus ochelarii și m-a deschis. A citit doar câteva rânduri de la început, apoi a sărit la întâmplare până pe la o treime și a început să citească din nou, de data aceasta o secțiune cu dialog, iar pe urmă și-a ridicat ochii către ecran. Și așa a făcut încă vreo jumătate de oră – se uita câteva minute pe deasupra ochelarilor la televizor, mă răsfoia și citea unul sau două paragrafe, pe urmă iar se uita la Bette Davis și iarăși citea. Însă era evident că nu avea chef nici de citit, nici de film, pentru că de cîteva ori a rămas pur și simplu cu mine în poală, deschisă pe genunchii ei, și cu privirea în gol. O cunoșteam prea puțin, așa că n-am avut cum să-mi dau seama la ce se gândește, dar e posibil și să nu se fi gândit la nimic, să fi fost doar obosită și doar să vrea să-și odihnească privirea de perete, undeva între televizor și rama tabloului cu trandafiri. Până la urmă m-a pus la loc pe noptiera pe care stătusem o jumătate de zi, a stins lumina, iar după aceea și televizorul și, în mai puțin de o oră, după ce s-a tot răsucit de pe o parte pe alta, a adormit. În timpul nopții a sforăit ușor, iar la un moment dat s-a dus și a băut un pahar de apă, apoi s-a întors oftând și s-a băgat iarăși în pat.

A doua zi pe la prânz a venit la ea o prietenă, iar la vreun sfert de oră de când se apucaseră să vorbească despre cel mai potrivit număr de ouă la un kilogram de făină, ca să nu semene cozonacul a pâine prea mult, dar nici să nu devină greu și clisos, Lavinia a ieșit tiptil din camera ei.

— Nuca lu’ mami, nu vii și tu să stai cu noi? Uite c-a venit doamna Miroiu, a strigat-o mama ei din sufragerie.

— Vreau să mai învăț, nu vă supărați. Săru-mâna, tanti Angela! Mă duc să-mi fac o cafea, că, știți, am examen la vară.

— Ei, tanti! Hai că te-ai făcut mare de-acum, nu mă mai lua cu tanti, s-a auzit o voce groasă și veselă pe care n-o cunoșteam. Dacă vrei să-ți ghicesc, vino mai târziu cu ceșcuța, cum ți-am arătat eu cum s-o-ntorci.

— Mă mai gândesc. Poate se-arată și subiectele, a strigat Lavinia către ea.

Bănuiesc că ajunsese deja în bucătărie, fiindcă imediat după aceea a dat drumul la apă și a zăngănit pe aragaz un ibric. Începusem să mă resemnez că renunțase la mine și că nu fusesem pentru ea decât un capriciu, că voise doar să-i umplu câteva zeci de minute, până avea să mă ofere mamei sale în dar, însă, în timp ce ibricul era pe foc, m-a furat pur și simplu, deși s-ar fi putut spune și că m-a împrumutat pe ascuns. A intrat în dormitorul doamnei Pavel tiptil, cu manualul de economie în mână, m-a luat de pe noptieră și m-a închis între paginile lui cam pe la mijloc, pe urmă a mers înapoi în bucătărie, și-a turnat cafeaua într-o cană mare, pe care scria You are my mom. You are crazy și, în sfârșit, s-a retras în camera ei, călcând încet, cu grijă, fără să-și ia ochii de la cana umplută până în buză.

M-a lăsat deasupra capitolului despre ofertă, și a început să citească, astfel încât, dacă doamna Pavel ar fi intrat pe neașteptate, să creadă că tocește pentru admitere. O cunoștea bine, fiindcă, la vreo douăzeci de minute după ce intrase în cameră, mami a băgat capul pe ușă:

— Hai, măi, nu fi așa! Vino și tu puțin, că nu se face! E Crăciunul, mai lasă-l încolo de învățat. O să creadă că vreau s-o dau afară și pe urmă numai eu știu ce-o să-mi audă urechile.

— Și îmi explică ea ce-i cu oferta de elasticitate unitară? și-a aruncat ochii în treacăt Lavinia la pagina de sub mine.

Își trăsese într-o parte scaunul ergonomic, ca să-și poată sprijini tălpile pe marginea patului și să aibă cafeaua pe birou, la îndemână, în dreapta, iar din prag nu se vedea decât coperta unu a manualului.

— Eu nu te oblig la nimic. Dar nu-i frumos, să știi!

— Te pup, și-a țuguiat Lavinia buzele către ușă, tocmai când s-a auzit apa la baie.

Mama ei a închis ușa încet, vinovată că o deranjase, iar Lavinia și-a coborât din nou ochii spre mine și, pentru că fusese întreruptă, a reluat de sus, de la primul paragraf nou, pagina pe care abia o citise. Însă, chiar dacă n-ar fi intrat nimeni în cameră, după un minut sau două ar fi făcut probabil la fel, fiindcă așa citea și așa citise și în prima noastră seară, în pat, și a doua zi dimineața. După ce parcurgea în grabă trei-patru pagini, se întorcea la câte un pasaj, la câte o frază și le relua cu atenție, căutând mereu ceva ce avea impresia că nu înțelesese de prima dată și nevenindu-i să creadă că e doar atât, că nu îi scapăse nici un sens bine ascuns. Îi simțeam atât de concentrată privirea, încât aveam impresia că răzuiește de pe mine cuvintele ca să se uite undeva dedesubt, că trage în sus de un capăt de propoziție, iar acesta se desprinde de hârtie și atârnă ca un lănțic, pentru ca ea să poată privi sub ce fusese deja tipărit, încredințată că acolo mai este încă ceva, scris cu cerneală simpatică sau adâncit, încrustat în celuloză. Din când în când, mâna îi fugea din reflex către markerele aliniate în dreapta ei, pe birou, dar își dădea seama în ultimul moment că nu s-ar fi cuvenit să mă sublinieze, și atunci mustăcea nemulțumită, iar între sprâncene îi apărea o cută adâncă și își apuca marginile mânecilor de la bluză în palme. Bâțâia din picior, însă, după câteva minute începea să se relaxeze și privea câteva momente în gol, spre rafturile de cărți de deasupra patului lipit de perete, pline pe margine de ascuțitori, lănțișoare, monede și jucărele din ouăle Kinder. Când se surprindea că pierde timpul degeaba, citea iarăși repede câteva pagini, apoi totul se relua de la început, aproape la fel.

La un moment dat, a primit pe telefon un mesaj, și apoi încă unul, aproape imediat, însă nu s-a oprit din citit vreme de vreo zece minute. Pe urmă a răspuns scurt, parcă ușor enervată că trebuie să se întrerupă, și a continuat să mă citească, dar, pentru că mesajele au continuat să vină, cam unul la fiecare cinci rânduri, m-a lăsat deoparte, a mustăcit zâmbind, gândindu-se, și a luat iar telefonul. Părea să ezite, dar până la urmă a format un număr, în timp ce își netezea părul cu mâna cealaltă:

— Da, măi, pot, nici o problemă, a spus aproape imediat. E dincolo, de-aia vorbesc mai încet, a continuat și a privit în trecere ușa.

Pe urmă a început să-și pigulească încruntată colanții, undeva deasupra genunchiului stâng.

— Nu. Vorbim acum puțin, dacă n-ai mai avut răbdare. Ți-am zis că te sun eu.

Dar scama nu se dădea dusă, așa că și-a înmuiat puțin vârful degetelor în gură și a încercat să o răsucească, iar pe urmă s-o smulgă.

— Pe dincolo, ți-am mai spus. A venit cineva pe la noi.

Se vedea că n-are nici un chef de vorbă și, după ce a spus asta, a tăcut, fără să pară că a  fost întreruptă. Și momentul de tăcere s-a prelungit, iar ea s-a rotit cu scaunul către fereastră și a început să aranjeze pe birou markerele care oricum erau așezate la linie.

— Citeam ceva, de-aia, a zis și mai în șoaptă, și mai rar ca până atunci, cumva spășită, însă după o foarte scurtă pauză mi-a dat impresia că s-a speriat de ceva și a început să turuie. Nu, mă, nu mă deranjezi. Nu la economie. Stai o clipă să-ți zic! Deci i-am luat o carte de Moș și vreau s-o citesc și eu zilele astea, că pe urmă m-apuc iar să învăț. Și mi-a fost nu știu cum să mă vadă că i-o iau imediat ce i-am dat-o și de-aia vream să… Ești atent și la mine puțin? Deci de-aia vream să mai citesc și eu acum, cât e aia în vizită. E clar? Gata, acum ți-am zis și de ce.

După o clipă, a ridicat exasperată capul către tavan.

— Bine, dacă nu-nțelegi. O să-ți spun eu mâine, când ne vedem.

— Hai, te rog, nu fi bosumflat!

— Pe la unșpe, să mă trezesc și eu. Și pe urmă putem să stăm toată ziua, că se duce la birou, n-a putut să-și ia liber.

Se mai înmuiase puțin, îi mai trecuseră nervii și și-a lăsat bărbia în piept:

— Da, la Trocadero, a tras din nou cu coada ochiului către ușă. Și vedem unde ajungem pe urmă.

M-a luat de pe marginea patului, dintre tălpi, acolo unde mă lăsase când a sunat, și a încercat să găsească doar cu o mână pagina la care rămăsese cu câteva minute în urmă.

— Îhm. Acum pot să citesc? Și nu ești supărat, da?

M-a așezat din nou, doar o clipă, cu fața în jos, cât să spună “Pe bot”, apoi a închis zâmbind, însă n-a mai apucat nici măcar să-și arunce o privire în mine, fiindcă exact atunci de dincolo de ușă s-a auzit mama ei strigând:

— Lavinuca! Nucușoara, nu vii un minut? Că pleacă doamna Miroiu!

A mărunțit puțin din buze, dar m-a pus repede între filele manualului și a ieșit până în hol, unde prietena mamei sale își trăgea cu greu fermoarul la cizme:

— Ia uite cum mi s-au umflat! Uită-te și tu!

— Păi, dacă n-ai vrut, măi, Angelo, să ți le pui pe taburet, cum ți-am zis! a mustrat-o doamna Pavel retoric. Hai să-ți aduc un scaun din bucătărie!

— Nu, nu, nu, stai cuminte, că pot! a apucat-o musafira de mână, încă aplecată, însă i-a dat drumul imediat și și-a prins căciula de blană, care era cât pe ce să-i alunece.

— Plecați, tanti? a intervenit și Lavinia, ținând manualul cu tot cu mine puțin ascuns după șold.

— Ia uite-o! Ia uite-o, măi, ce fată harnică ai! și-a îndreptat spatele doamna Miroiu, roșie și ușor transpirată. Tot cu cartea după ea, tot cu cartea, a adăugat, în timp ce se încheia la haină, ținându-și cu bărbia fularul încrucișat sub gușa adâncă.

— Parcă văd că n-o dau afară din casă zilele astea, până începe iar școala.

— Nu, că mâine mă întâlnesc cu Mirela, a intervenit Lavinia. N-ați auzit când am vorbit la telefon?

Dar mami nici măcar acum n-o auzise, fiindcă se chinuia deja în spatele Angelei să descuie o yală, pe urmă încă una, iar pe urmă să ia de la ușă și lanțul.

— Ce ne-ai baricadat, tu! s-a mirat musafira, întorcându-se, în spațiul strâmt al holului, cu o sută optzeci de grade.

— Eh, păi, dacă el e plecat aproape tot timpul, m-am învățat așa.

Lavinia a profitat că nu erau atente la ea și a zburat pe vârfuri preț de zece secunde în dormitorul de unde mă luase, m-a așezat iarăși pe noptieră, iar pe urmă a zburdat înapoi, să-și ia la revedere cum se cuvine.

A fost ultima dată când m-a ținut în mână, iar ziua aceea a fost ultima în care am fost deschisă în casa Laviniei și, dacă aș fi știut, ah, dacă aș fi știut, ce-aș fi putut oare să fac? Ce poate să facă o carte, un obiect neînsuflețit din hârtie? Câtă credință în mine mi-ar fi trebuit ca să prind măcar atâta viață, încât să-i schițez cel mai mic semn de adio – poate o zgârietură discretă într-o filă a mea, poate să alunec dintre paginile manualului și să-i cad pe picior, poate altceva, dar ce? Dar ce? Dar cum să prind viață, câtă vreme viața mea era intermitentă, câtă vreme pe atunci existam cu adevărat doar când ochii cuiva îmi parcurgeau rândurile astea, negre odată și care între timp au început să se șteargă, să devină mai gri, la fel ca părul unui om aflat pe muchia vârstei a doua? A fost ultima zi când am fost deschisă în casa Laviniei, fiindcă în seara aceea doamna Pavel, după ce s-a băgat în pat, doar a întins mâna spre mine, și-a așezat nehotărâtă pe coperta mea palma, a rămas câteva secunde așa, privindu-mă, apoi a stins veioza și s-a cuibărit în pat, cu genunchii la gură, încercând să adoarmă devreme.

A doua zi s-a trezit când încă nu se luminase afară și a plecat la birou, iar pe Lavinia am simțit-o abia către prânz trecând prin hol și încuind în urma ei ușa. A urmat încă o zi pustie, și încă o noapte la fel, fără să mă deschidă nimeni, fără să mă citească, fără măcar să mă atingă, și abia la jumătatea zilei următoare, când mă adâncisem în mine într-atât de mult, încât toată realitatea din jur devenise palidă și îndepărtată, ca un punct de ceață la capătul unui tunel în care te scufunzi pe o cale ferată, mama Laviniei a venit în fugă și m-a smuls din moartea aceea – m-a luat de pe noptiera unde începusem să adun fire de praf, m-a dus în sufragerie, m-a așezat iarăși sub pomul de Crăciun, apoi s-a răsucit repede, fâstăcită, stergându-și palmele de coapse, către o fată cam de vârsta Laviniei, care stătea picior peste picior în fotoliul de sub tabloul cu pescari și a spus:

— Uite, Neluțo, asta e pentru tine! Ți-a adus-o Moșu’ aici, că uitasem s-o iau la bunică-tu, acum două zile.

— Tanti, dar nu trebuia, și-a foșnit ciorapii de nylon necunoscuta, descolăcindu-și picioarele și așezându-și cuminți genunchii unul alături de altul. Eu am venit decât să vă mai văd, să mai vorbesc cu Lavi, să…

S-a oprit și era clar că nu mai știa ce să adauge la cuvenitele ezitări de a primi un dar neașteptat, s-a uitat spre Lavinia, care rămăsese împietrită pe canapeaua din celălalt capăt al camerei, întrebând-o din priviri ce să facă, însă doamna Pavel, cu experiența vârstei în astfel de situații, a ajutat-o să depășească momentul – a luat sticla îmbrăcată în rafie de pe măsuța joasă din mijlocul camerei și a mai turnat din ea în păhăruțul abia mai mare ca un degetar:

— Mai servește puțină vișinată, te rog!

Apoi a privit scurt spre Lavinia:

— Bea și tu puțină vișinată cu verișoară-ta, că acum n-o fi foc!

Dar Lavinia nu putea nici să bea, nici să scoată vreun cuvânt sau măcar să facă un gest de refuz, doar se ghemuise cumva, însă fără să se miște nici un milimetru măcar, se aricise și, când mami s-a așezat lângă ea și a împuns-o discret cu un deget în coapsă, a început să sughită.

— Te pomenește cineva. Cin’ să fie? a zâmbit complice spre ea musafira.

Însă era evident că Lavi n-avea nici un chef de glumele Ioanei și s-a încruntat la ea discret, răcindu-și privirea și mai mult decât o avea până atunci, s-a ridicat brusc și a plecat în bucătărie, de unde s-a auzit o vreme jetul de apă de la chiuvetă.

— Eh, dacă l-au chemat cu o săptămână înainte de sărbători, cred și eu că i s-o fi făcut dor de ea, a oftat doamna Pavel.

— Și când se-ntoarce?

— A zis că vine înainte de Revelion,  da’ poți să știi? Așa le-a promis și acum doi ani, de Paște. Ia, te rog, mai servește puțină vișinată!

— Nu mai pot, tanti, că pe urmă trebuie să ajung și eu acasă, și-a pus nepoata ei o talpă peste cealaltă, ca și cum ar fi vrut să și-o încălzească.

— Ți-au înghețat picioarele, nu ți-am dat și eu niște papuci, s-a ridicat mama Laviniei și, după o clipă în care s-a auzit strigând de pe hol “Ți-a trecut, tu?”, s-a și întors cu niște blănoși pe care i-a așezat lângă fotoliul fetei: Ia și te-ncalță! Dacă vrei, îți trag taburetul de-acolo, să nu ți se umfle.

— Nu, tanti, nu-i nevoie, nu te mai deranja.

— Ei, ce deranj? s-a așezat doamna Pavel. O să vezi tu când o să pleci. Ia zi, că-mi spuneai, pe la facultate cum îți mai merge? Toate bune?

— Păi, da, abia acum am, peste o lună am prima sesiune și…

Și atunci s-a auzit trântindu-se ușa de la dormitorul Laviniei, iar mami a rămas nemișcată o clipă, și pe urmă a fugit iarăși din sufragerie:

— Să nu-ți uiți vorba! Numai puțin!

Ioana a apus iarăși picior peste picior și, în cele cinci minute cât tanti a lipsit din cameră, s-a uitat mai întâi la lustră, pe urmă la mine, pe urmă către fereastra dincolo de care, odată cu griul timpuriu al înserării, începuseră să cadă și câțiva fulgi rari de zăpadă, pe urmă iarăși la lustră, pe urmă la canapeaua de pe care se ridicaseră pe rând Lavinia și mami a ei, pe urmă iarăși la mine, pe urmă la televizorul stins, spre care s-a aplecat puțin ca să-și îndrepte în ecranul lui o șuviță căzută pe frunte.

Din când în când, clanța de la ușa Laviniei era zgâlțâită, iar doamna Pavel striga în șoaptă “Maimuțico! Hai, măi, maimuțico, ieși de acolo!” sau “Maimuțico, ești bine?” sau “Hai, Cheetah lu’ mama, de ce te superi așa?”, însă până la urmă s-a întors ca să nu-și lase prea mult nepoata să se plictisească și a găsit-o cu ochii pierduți în sclipirile betelei ce înfășura galactic molidul.

— Asta mică l-a luat. Și i-am zis că erau unii atâtica la ghiveci, da’ ea nu, s-a coțopenit cu el din piață până aici. Nici nu știu cum l-o fi urcat atâtea etaje.

— Eu, tanti… și-a tras Ioana pe șolduri bluza în jos, dar n-a mai apucat să continue.

— Nici cozonac n-ai luat deloc, de vișinată ce să mai spun.

— Cum n-am luat? Am băut un pahar, ăsta-i al doilea, s-a ridicat ea. Acum m-aș cam duce.

— Ei, hai, măi, Neli, că abia ai ajuns! Nu te supăra și tu acum, că nu știu ce are. O mai apucă și pe ea așa, câteodată, dacă nu-i ta-su acasă.

— Dar nu-i nici o supărare, tanti, mi-e frică de câinii ăia de lângă bloc, dacă nu mai e nimeni pe stradă, a trecut Ioana pe lângă doamna Pavel și a ieșit pe hol să se-ncalțe.

Iar mătușa ei a dat s-o urmeze, însă în prag a făcut semn din mână că era să uite ceva, s-a întors din drum și m-a luat de sub pom, mi-a îndepărtat de pe copertă două ace care căzuseră acolo și formau un V aproape perfect, apoi a dat fuga spre hol, lipăind gros din papucii cu blană:

— Ia, că îți uitasei cadoul de la Moșu’, era să pleci fără el!

Sumar Literomania nr. 185

Despre autor

T.O. Bobe

T. O. Bobe s-a născut în 1969 la Constanţa. În 1995 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. A fost, pe rând, magaziner în portul Constanţa, secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune, copywriter, iar în prezent este scriitor liber-profesionist. Volume individuale: „Bucla” (Univers, 1999; Humanitas, 2015), „Darul lui Moş Crăciun” (Humanitas, 2003, 2011, 2017), „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” (Polirom, 2004, 2007; Humanitas, 2011), „Centrifuga” (Polirom, 2005), „Contorsionista” (Humanitas, 2011). Volume colective: „Tablou de familie” (Leka-Brâncuş, 1995), „Cartea cu bunici” (Humanitas, 2007), „Bookătăria de texte şi imagini” (Clubul Ilustratorilor, 2009), „Lexikon der sperrigen Wörter” (Merz & Solitude, 2010), „Primul meu job” (Art, 2011). Volume traduse: „Zentrifuge” (Merz & Solitude, 2004).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.