Atelier

Cum să spui „te iubesc”

Ia în brațe gâscanul care-a rămas închis de o săptămână cu voi în cabană și cu care v-ați jucat până acum, așază-te pe canapea și strig-o să se întoarcă din fața șemineului unde răscolește jarul cu un vătrai! Privește-o în ochi și spune-i brusc „te iubesc”, în timp ce răsucești și rupi gâtul gâscanului, fiindcă știi că pe urmă o să-l mâncați împreună, în timp ce ascultați viscolul și așteptați salvatorii.

Privește-i din când în când genunchii ieșiți de sub fusta prea scurtă, ajut-o să-și pună centura de siguranță, observă-i ochii care alunecă mereu către italianul de pe rândul de scaune din spate, dincolo de culoar, ia-o de mână când avionul decolează și o vezi că strânge din dinți, închipuie-ți cum, odată ajunși pe plajă, o să-i spui, în timpul unui răsărit sau al unui apus, dar mai bine nu aștepta până atunci și, după ce se ridică și se duce la toaletă, la altitudinea de 2200, urmată de italian, du-te și tu după ei, bate în ușă, implor-o să nu facă asta, strig-o pe nume, ignoră stewardesa care încearcă să te liniștească, ignoră zumzetul curios al celorlalți pasageri, plângi când îi auzi gemetele, plângi și implor-o iarăși să se oprească, prăbușește-te neputincios pe podea, la picioarele celeilalte însoțitoare de bord, care vrea și ea să te calmeze, strig-o, strig-o, bate-i cu ultimele puteri în ușă și spune-i printre suspine „te iubesc, te iubesc”!

Invită-l într-o seară acasă la tine și primește-l într-o rochie neagră și scurtă de voal, peste care să porți un şorț de bucătărie cu fețe de bucătari bucălați. Roagă-l să se așeze pe canapea până scoți din cuptor nu-i spui ce – o să fie surpriză –, soarbe privindu-l în ochi din cocktailul roz din care sorbiseși și înainte să vină și roagă-l să bea unul cu tine, să-ți facă plăcerea asta nevinovată, chiar dacă știi că nu e o băutură pentru bărbați. O să accepte și, peste câteva minute, în timp ce se holbează la tine și se sufocă, șoptește-i cu lacrimi în ochi „te iubesc”, pe urmă oprește cuptorul, ascunde sub chiuvetă recipientul de Furadan, pune-ți picioarele în două ligheane cu apă, taie-ți venele de la ele și, așezată în fotoliu, întinde-ți mâna spre fața lui rece, luminată doar de ecranul televizorului la care e preselecția pentru Eurovision.

Și, după ce târziu de tot intri în ultimul bar de pe plajă, și, după ce bei două beri și te uiți la ecranul pe care e un film cu supereroi și te gândești că vacanța ta e gata și peste două zile o să trebuiască să te duci iar la muncă, și, după ce barmanița îți dă târcoale și așteaptă să pleci, și, după ce îți spune, până la urmă, că vrea să închidă, și, după ce o convingi să bea și ea cu tine ceva, fiindcă n-ai somn, și, după ce îți povestește despre copilul ei care nu vrea să-nvețe și despre bărbat-su care dă rar pe acasă și despre sora ei care a avut un accident de mașină și e în spital și despre cum sunt zile când nu vede soarele, și, după ce o asculți și o aștepți până încuie, și, după ce o întrebi într-o doară dacă vrea să urce la tine și îi arăți hotelul de peste drum, și, după ce vine și vă dezbrăcați fiecare, fără să vă priviți, ca și cum v-ați fi plictisit de mulți ani unul de altul și v-ați pregăti doar de somn, și, după ce vă futeți în tăcere și pe urmă rămâneți cu ochii în tavan amândoi, pentru că nu știi ce să faci de acum și pentru că simți nevoia să-i oferi ceva și pentru că n-ai ce să-i oferi fără să o jignești, strecoară-ți brațul pe sub capul ei și spune-i „te iubesc” și nu te mira dacă se ridică imediat și se îmbracă pe fugă și trântește ușa în urmă.

Ai 17 ani, ești colegă cu el de la începutul liceului, iar de anul trecut nu l-ai mai scăpat din ochi, ai fost la filmele la care se ducea, la concerte cu gașca, până și la Muzeul Satului odată, când ați chiulit mai mulți și ați tras un joint pe o prispă, acolo. Te-ai ofticat când ieșea cu Miruna, când ai auzit că a fost cu Luana vara trecută în Vamă, și acum, dacă e cu Ileana, îți vine să te urci pe pereți și să-ți smulgi părul de proastă ce ești. Deci, e cazul să te hotărăști că așa nu mai merge și, într-o seară, la sfârșitul lui aprilie, pe la 9.30, cheamă-l în parc și ia cu tine o sticlă de vodkă s-o poștiți cât stați de vorbă despre tâmpenii, fumează mult din pachetul de Lucky, tremură în geaca prea subțire și, mai ales, bea, bea fără să te strâmbi, fiindcă ai nevoie de curaj, bea de două ori mai mult decât el. Spune-i „te iubesc”, printre icnete, abia când te-ntreabă „Ce-ai, mă? Ce-i cu tine?” și îți pune mâna pe umăr, în timp ce vomiți pe rucsacul lăsat la picioarele voastre.

Nu-i spune nimic când îl simți toată noaptea răsucindu-se alături de tine în așternut, nu e momentul să-l iei în brațe și să-l liniștești, nu e încă momentul, mai bine îi dai timp să se gândească la mama lui, care a venit aseară să-l viziteze inopinat și n-a părut deloc surprinsă și totul s-a petrecut la fel de firesc ca așezarea, ceva mai târziu, a tacâmurilor de argint pe fața de masă: în stânga furculița, în dreapta cuțitul, și aura linguriței pentru desert deasupra farfuriei de porțelan. Abia acum spune-i, dimineața, după ce ai auzit icnete de la subsol, în timp ce te bărbiereai, după ce ai coborât în fugă, cu jumătate de față încă plină de spumă, după ce te-ai împiedicat de coșul de rafie căzut de pe cutii, abia acum, când îl găsești îmbrățişându-i genunchii și încercând să-i ridice trupul atârnat de țeava de scurgere, abia acum ia-l în brațe, mângâie-l pe păr și șoptește-i stins „te iubesc”!

L-ai văzut de atâtea ori pe holurile Camerei Deputaților, ai întins de atâtea ori microfonul spre el, i-ai luat atâtea declarații de presă. Ce mai aștepți? Acum, când toți colegii tăi se înghesuie iar în jurul lui și-l așteaptă să anunțe că s-au strâns, în sfârșit, semnăturile necesare pentru moțiunea de cenzură, acum, când transmiți în direct și observi că te indică din sprâncene, în semn că tu ești prima căreia o să-i răspundă, spune-i, pe tonul pe care l-ai lua la rost, „te iubesc!”.

Ia-ți un șervețel și trusa de unghii și așază-te pe canapea lânga el, ghemuiește-te-n el, chiar dacă nu se uită la tine, sărută-l pe umăr și pe obraz, întreabă-l cine joacă și cu cine ține mai mult, pe urmă așterne-ți pe genunchi șervețelul și începe să tai concentrată, să pilești, să îți rotunjești colțurile unghiilor și să le privești atentă-n lumină, iar, la un moment dat, în timp ce încerci să-ți desprinzi cu dinții o ultimă pieliță, șoptește-i, suficient de tare să te audă printre cuvintele comentatorilor, primul tău „te iubesc”.

Detești cancelaria, singurul loc unde ai întâlnit-o până acum și singurul în care poți s-o întâlnești și de acum înainte, fiindcă soțul ei o așteaptă mereu la ieșire. Detești tot praful de-aici și îmbâcseala de bârfe care a pătruns până și în pereți, și toate rețetele și toate răutățile și toate frustrările de care încerci să te scuturi fără succes, fiindcă simți că ți-au intrat și ție în haine și în pori și în carne și în măduva spinării și te îmbătrânesc înainte de vreme, te fac să putrezești de viu, să miroși, la rândul tău, a hoit, la fel ca toți ceilalți profesori. Detești cancelaria, așa cum simți că o detestă și ea, așa cum știi că fiecare a detestat-o odată, o detești, și cel mai greu de suportat e într-o zi ploioasă și rece ca asta, când ai o fereastră și ești obligat să rămâi singur acolo și să te gândești și să cauți undeva o scăpare. Și este doar una, deci ai face bine să te ridici și să alergi până la etajul unde ea predă economia Asiei, la clasa a șaptea, să deschizi ușa brusc, să intri și să-i spui răspicat, abia respirând și roșu la față, „te iubesc”, iar apoi, până să-și dea seama ce se întâmplă, să o săruți.

E prima voastră noapte și n-a vrut la tine, a vrut la ea, și stă la etajul 18, și n-ați simțit mirosul de fum de la 16, pentru că atunci o futeai și o trăgeai de păr și îi lingeai transpirația de pe gât, de pe umeri, și îi simțeai unghiile înfipte în spate, și pe șolduri câlcâiele, și în ureche răsuflarea fierbinte, iar prin fața ochilor îți treceau lunile când nici n-a vrut să audă de tine, tocurile ei pe scări, capul aplecat pe umărul altui bărbat, râsul ei, mereu pentru altcineva, și serile tale de sâmbătă, singur, fiindcă nu voiai să-ți vezi nici prietenii vechi, și, în sfârșit, iată, prima voastră noapte și știi că frânghiile platformei atârnate de pompieri n-au cum să vă țină pe amândoi și știi și că e ultima voastră noapte și n-ai de ce să eziți – răstoarnă între voi corpul de bibliotecă, să n-aibă pe unde să treacă, privește-i pentru ultima oară sânii hașurați de șuvițe, ochii speriați, auzi-i strigătul mut și spune-i ce trebuia să îi spui acum aproape un an: „te iubesc”. Apoi, sari pe platformă!

Ai pregătit toată dimineața cu mami masa de Crăciun, ai curățat usturoiul, te-ai dus să cumperi încă două sticle de vin și una de suc, fiindcă până la urmă ajung și finii la voi, ai pus la cuptor friptura, ai spălat serviciul de farfurii de porțelan din vitrină, ai mai coborât o dată, să cumperi muștar și o cutie de bomboane de ciocolată pentru tine, pe care să le mănânci noaptea, la televizor, ai făcut repede o negresă, fiindcă oricum mai era timp și poate nu toată lumea voia doar cozonac, ți-ai pilit o unghie care ți-a agățat dresul când te îmbrăcai și ai schimbat în ultimul moment fusta, ca să ascunzi mica vânătaie de pe genunchi, ai aranjat pe masă şervețelele și ai șters paharele de tărie, și pe urmă i-ai întâmpinat pe toți la intrare, pe rând, pe fini, pe fratele tău și pe ea, pe cele două mătuși văduve, una din partea mamei, cealaltă din partea tatălui, dar care au venit împreună, pe verișoara venită din Gemania, care face acum cu proaspătul soț turul tuturor rudelor, și pe urmă ai ciocnit și tu, și ai mestecat, și ai vorbit, și nu ți-ai luat niciodată privirea de la ea, și ai știut că încearcă să dea senzația că te ignoră, i-ai observat noul inel pus pe același deget cu verigheta, ai mângâiat-o în treacăt pe ceafă când ai dus la bucătărie primul rând de farfurii și tacâmuri murdare. Iar acum, când te ridici încă o dată, ca să aduci din frigider smântâna pentru sarmale, s-ar cuveni să nu mai aștepți, să te oprești un moment lângă ea, să te apleci și să-i dai puțin capul pe spate, să o săruți lung pe gură și pe urmă să-i spui „te iubesc”.

Când îți atrage atenția în parcare să fii atentă cum deschizi portiera, păstrează cheia în mână, ocolește-i pe tocuri mașina, apleacă-te către el și privește-l în ochi și spune-i „te iubesc”, în timp ce aude scrijelitura în formă de C, inițiala numelui tău.

A fost greșeala ta că i-ai dat o cheie și ei. Acum, când stă în pragul sufrageriei și vede cutiile de bere și pizza și cojile de alune de peste tot, îți dai seama că te-a auzit când le povesteai băieților cum i-ai tras-o, cum țipa când o futeai în cur și cum îți lingea sperma de pe burtică și n-ai încotro: spune-i „te iubesc” de față cu ei, în timp ce-i privești vârful pantofului de care are lipită o frunză!

Dacă ai observat cum ani de zile se fâstâcea de fiecare dată când intrai la ea în birou, dacă știi că făcea tot posibilul să plece în delegații cu tine, dacă la team building-urile organizate de ea la Moeciu avea mereu camera lângă a ta, dacă de ziua ta era întotdeauna prima care îți trimitea un mesaj, dacă ai înțeles de ce în frigiderul din firmă pachetul ei era aproape în fiecare zi lipit de al tău, dacă, după ce anunțai în treacăt pe holuri că mergi la Noaptea Albă a Muzeelor sau la vreun film sau la Revelionul organizat în Piața Palatului, o întâlneai întâmplător în oraș, dacă un văr al ei aflase unde e cel mai bun auto-service când ție îți băteau planetarele, dacă vorbea mult prea tare despre one-night-standurile ei când ieșeați după program mai mulți în vreun bar, dacă și-a scăpat vreodată iaurtul pe fustă când ai strigat-o, pune-ți butonii de la ea, cumpără cincizeci de trandafiri roșii și du-te să-i șoptești „te iubesc” privind-o în ochi, imediat ce iese din biserică la brațul soțului ei. Toată lumea știe că miresele plâng de fericire.

 

Parteneriat media

Despre autor

T.O. Bobe

T.O. Bobe

T. O. Bobe s-a născut în 1969 la Constanţa. În 1995 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. A fost, pe rând, magaziner în portul Constanţa, secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune, copywriter, iar în prezent este scriitor liber-profesionist. Volume individuale: „Bucla” (Univers, 1999; Humanitas, 2015), „Darul lui Moş Crăciun” (Humanitas, 2003, 2011, 2017), „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” (Polirom, 2004, 2007; Humanitas, 2011), „Centrifuga” (Polirom, 2005), „Contorsionista” (Humanitas, 2011). Volume colective: „Tablou de familie” (Leka-Brâncuş, 1995), „Cartea cu bunici” (Humanitas, 2007), „Bookătăria de texte şi imagini” (Clubul Ilustratorilor, 2009), „Lexikon der sperrigen Wörter” (Merz & Solitude, 2010), „Primul meu job” (Art, 2011). Volume traduse: „Zentrifuge” (Merz & Solitude, 2004).

Scrie un comentariu