Puţini sunt autorii care să fi lăsat în urma lor mai multe documente scrise şi mai multe mărturii – şi mărturisiri! – ca Lev Tolstoi. De altfel, scriitorul însuşi a insistat nu o dată asupra modului în care chiar unii membri ai familiei sale l-au influenţat în ceea ce priveşte realizarea câtorva din marile sale personaje literare, cum ar fi Kitty din „Anna Karenina” şi Nataşa din „Război şi pace”, construite amândouă, în mare măsură, după modelul soţiei sale, Sofia Andreevna, ori Prinţul Andrei tot din „Război şi pace”, în personalitatea căruia se pot recunoaşte anumite trăsături ale fratelui lui Tolstoi, Nikolai. Pe de altă parte, Tolstoi a ţinut, de-a lungul întregii sale vieţi, un jurnal detaliat, în care a înregistrat cu grijă şi cu minuziozitate nenumărate întâmplări care i-au marcat existenţa, de la conflictele de idei sau cele spirituale, la cele – nu mai puţin dureroase – cu soţia sa, Sofia. De asemenea, marele scriitor nu a ezitat să-şi exprime deschis dorinţele şi aspiraţiile, regretele şi speranţele, în pagini de o extraordinară autenticitate, care dau nu doar măsura talentului său narativ, ci, deopotrivă, pe aceea a sfâşierilor lăuntrice care i-au marcat fiecare zi din viaţă.
Conflictul principal este susţinut tocmai de controversele – adesea extrem de acute! – între Sofia Andreevna şi Certkov, discipolul apropiat al lui Tolstoi. Iar dacă e clar pentru oricine că femeia dă dovadă de o rapacitate rară şi de o ipocrizie pe măsură, trebuie să remarcăm că nici „bunul” Certkov nu este deloc dezinteresat, doar Tolstoi fiind convins de bunele intenţii ale acestuia, căci ceilalţi apropiaţi ai scriitorului, inclusiv tânărul secretar Bulgakov, îşi dau seama de duplicitatea şi de jocul abil, menit a-i asigura un viitor care pe drept cuvânt – şi la propriu! – ar putea fi numit de aur, (evident, în contradicţie cu idealul sărăciei pe care îl propovăduieşte ori de câte ori deschide gura…)
Pe de altă parte, însă, şi Sofia Andreevna a ţinut un jurnal, în care a ales să relateze mai cu seamă întâmplările zilnice ale mariajului său cu Tolstoi – şi, oricât de surprinzător ar putea să pară acest lucru, şi câţiva dintre copiii cuplului au făcut acelaşi lucru, povestind, în scris, tot soiul de amănunte legate de copilăria şi adolescenţa lor şi, evident, situându-se de o parte sau de alta a baricadei reprezentate chiar de jurnalele părinţilor lor. Căci trebuie să precizăm că, foarte adesea, mai cu seamă în ceea ce priveşte ultimii ani din viaţa lui Tolstoi, versiunile acestea diferă fundamental, într-un fel privind marele joc al existenţei marele scriitor şi în cu totul altul soţia sa, devenită, pe măsura trecerii timpului, din ce în ce mai rapace şi mai posesivă. În egală măsură, majoritatea discipolilor sau apropiaţilor lui Tolstoi, mulţi dintre ei petrecându-şi luni în şir la resedinţa scriitorului de la Iasnaia Poliana, scriau şi ei, înregistrând ce altceva decât adevărurile proprii cu privire la Tolstoi… Desigur, privită din acest punct de vedere, existenţa autorului extraordinarelor construcţii narative din „Război şi pace” sau „Anna Karenina” pare uşor ridicolă, deoarece parcă toţi cei din jurul său nu făceau altceva decât să repete, în cheie comică, exemplul scriitorului însuşi, înregistrând totul în scris şi oferind tot atâtea versiuni ale aceloraşi adevăruri – desigur, Tolstoi ar fi spus ale aceluiaşi Adevăr – care sunt de găsit în jurnalul lui Tolstoi însuşi, totul fiind, însă, tratat, în conformitate cu posibilităţile de înţelegere ale fiecăruia, evident, adesea, extrem de reduse…
Acestea sunt punctele de pornire şi pretextele narative de care se foloseşte scriitorul american Jay Parini în romanul său „Ultima gară”, subintitulat, semnificativ, „Roman despre ultimul an din viaţa lui Tolstoi”, apărut în anul 1990. El are, astfel, în vedere toate jurnalele apropiaţilor lui Tolstoi, de la cel al Sofiei Andreevna, la acela al celui mai drag discipol al marelui autor, Certkov, sau la cel al doctorului personal al aceluiaşi, Duşan Makoviţki, ori al lui Valentin Bulgakov, tânărul secretar ajuns la Iasnaia Poliana cu puţine luni înaintea sfârşitului idolului său. Desigur, elementul central este reprezentat de jurnalul lui Tolstoi însuşi, însă Parini încearcă – şi reuşeşte – să evite a fi părtinitor sau a trage în ridicol şi absurd atmosfera de la reşedinţa scriitorului rus. Cum reuşeşte toate astea şi cum reuşeşte, în egală măsură, să nu-şi transforme romanul în simplă literatură de consum? În primul rând, printr-un adevărat efect de caleidoscop pe care relatările personajelor îl configurează. Jay Parini dă fiecăruia cuvântul şi posibilitatea de a se exprima, nu din vreun impuls democratic, ci dintr-unul accentuat estetic, în acest fel cartea sa devenind cu adevărat convingătoare şi viabilă din punct de vedere artistic. Astfel, viaţa lui Tolstoi – şi, implicit, persoana acestuia – sunt privite prin ochii tuturor celor care-l înconjoară, fie că e vorba de prieteni sau de adversari, iar relatările lor construiesc, dintr-o dată, un univers care ar fi, altfel, greu de presupus după simpla lectură a operei tolstoiene.
Citește și Atunci când racii încep să cânte…
„Un roman e ca o călătorie pe mări neştiute, dar eu am încercat să mă ţin cât mai aproape de linia ţărmurilor întâmplărilordin ultimul an din viaţa lui Tolstoi”, mărturisea Parini într-un interviu. Prin urmare, autorul acestui roman va insista adesea că, atunci când Tolstoi vorbeşte, în „Ultima gară”, cuvintele realmente îi aparţin, fiind extrase din propriile sale mărturii cu privire la evenimentele relalate. Evenimente dramatice şi, fără îndoială, cunoscute, cel puţin în linii mari, oricui a citit, fie şi în grabă, o biografie a lui Tolstoi. Se ştie, astfel, că scriitorul, în vârstă de optzeci şi doi de ani, a decis să-şi părăsească reşedinţa de la Iasnaia Poliana şi să plece în căutarea unui loc liniştit, unde să se poată regăsi din punct de vedere spiritual, iar călătoria aceasta, la vreme de iarnă, a fost cea de pe urmă pe care a făcut-o, găsindu-şi sfârşitul pe drum. Tot pe parcursul acestei călătorii – dar şi în zilele care o precedă – Tolstoi îşi rememorează viaţa, accentuând anii iubirii sale pasionale pentru Sofia Andreevna, iar apoi pe înstrăinarea progresivă a celor doi, determinată, pe de o parte, de criza spirituală pe care o trăieşte scriitorul, iar pe de alta, de dorinţa soţiei sale de a intra în poseseia drepturilor de publicare a operei lui Tolstoi. Conflictul principal este susţinut tocmai de controversele – adesea extrem de acute! – între Sofia Andreevna şi Certkov, discipolul apropiat al lui Tolstoi. Iar dacă e clar pentru oricine că femeia dă dovadă de o rapacitate rară şi de o ipocrizie pe măsură, trebuie să remarcăm că nici „bunul” Certkov nu este deloc dezinteresat, doar Tolstoi fiind convins de bunele intenţii ale acestuia, căci ceilalţi apropiaţi ai scriitorului, inclusiv tânărul secretar Bulgakov, îşi dau seama de duplicitatea şi de jocul abil, menit a-i asigura un viitor care pe drept cuvânt – şi la propriu! – ar putea fi numit de aur, (evident, în contradicţie cu idealul sărăciei pe care îl propovăduieşte ori de câte ori deschide gura…) În plus, aşa cum se întâmplă adesea în conflicte de acest gen, copiii familiei Tolstoi se implică şi ei, luând ba partea tatălui – așa cum face Saşa, una dintre fiicele preferate ale scriitorului –, în vreme ce băieţii, Ilia şi Andrei, se situează de partea mamei… Dându-le tuturor cuvântul şi ocazia de a-şi exprima opiniile, Jay Parini intenţionează să menţină echilibrată balanţa conflictelor şi să nu cadă în păcatul de a lua, el însuşi, partea cuiva. Cu toate acestea, e adevărat că Sofia Andreevna e mult mai puţin demnă de încredere decât Tolstoi, paginile care-i sunt dedicate – şi unde relatează ea însăşi întâmplările prin care a trecut – fiind pline de fragmente acuzatoare, însă fără dovezi, sau părtinitoare, chiar şi fără motiv. Impresia de autenticitate a romanului de faţă este dată, apoi, de includerea în text a scrisorilor adresate de Tolstoi unor personalităţi precum Gandhi sau George Bernard Shaw, împreună cu care scriitorul rus dezbătea chestiuni estetice sau de actualitate. Însă, chiar dacă ultima sa dorinţă este de a-şi găsi pacea şi a reuşi să ajungă la liniștea mult visată, Tolstoi nu va avea parte de nimic din toate acestea, căci e vânat de ziarişti şi de admiratori – ori de detractori… – chiar şi departe de Iasnaia Poliana, în umila gară, ultima în care poposeşte, cu toţii avizi să-i asculte – ori să-i combată – cele din urmă cuvinte, omiţând că, în fond, cuvântul esenţial fusese rostit de autor în fiecare pagină a marilor sale creaţii literare, singurele în măsură a spune adevărul despre viaţa şi despre arta sa.
Jay Parini, „Ultima gară. Roman despre ultimul an din viaţa lui Tolstoi”, traducere de Luana Schidu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2022
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu