Cărțile mele Coronavirus Nr. 154

Dacă vrei, poți

Cărțile de ficțiune, oricât de valoroase ar fi, pot să ne ofere o lume și o sensibilitate străine de unii dintre noi, la un moment dat sau pentru toată viața. Mi-a rămas în minte imaginea unui copil în pragul adolescenței, încercând să citească cu voce tare „Baltagul”. Vocea interioară, precizată mai devreme decât de obicei, îl refuza cu încăpățânare. Se plimba cu o ediție ieftină a cărții din colecția „Biblioteca școlarului” a Editurii Ion Creangă prin toată casa, citind pe un ton exagerat de ceremonios și mimând situațiile: cum ridică Vitoria ochii spre brazi și clipește, vorbitul bolborosit, din gât al lui Mitrea, argatul, mersul sprinten al Minodorei, bătaia vântului („zvonul”) prin crengi și prin frunze. Alții îl citesc fără probleme, unora le place mai mult Camil Petrescu, destui îl preferă pe Rebreanu, mulți abandonează aproape orice autor din capul locului, după două pagini citite în clasă. N-au timp, citesc alte lucruri sau mai deloc, văd uneori pe bănci cărți în limba engleză, de ficțiune, fie comercială, fie mainstream, biografii, memorii, jurnale, cărți de istorie, de psihologie și altele.

Scopul educației nu este să creeze un spațiu confortabil, un cocon protector din care nu va ieși niciodată fluturele în lume pregătit pentru ea. Oricât de străini de spiritul epocii noastre ar putea să fie sau să pară, clasicii rămân o sursă majoră de alfabetizare culturală și morală, pentru că sunt autorii marilor întrebări existențiale, cu o valoare formativă de profunzime. Vă puteți imagina niște adulți, buni cititori ai lui Caragiale sau ai lui Shakespeare, care să-și îmbrace fiica de zece ani în uniforma gărzilor roșii ale lui Mao pentru un spectacol la un concurs foarte popular de televiziune?! E foarte puțin plauzibil, chiar dacă nu cu totul imposibil. Gărzile roșii au fost grupuri paramilitare de tineri de care Mao s-a folosit, începând din 1966, după ce a închis școlile, ca să preia controlul total al puterii. Grupuri responsabile și ele de genocidul revoluției proletare. Folosirea inocenței în scopuri lucrative (faimă și bani, în cazul spectacolului de  televiziune) nu este un fenomen nou. Ceea ce șochează este succesul de care s-a bucurat numărul respectiv în rândul asistenței, al realizatorilor  și al publicului, fiind vorba în linii mari de o emisiune decentă. Copilul genial este una dintre marotele epocii. Fascinează. Face casă bună cu mentalitatea supraprotectoare care ascunde o neîncredere profundă în valoarea individualității, în unicitatea individului, performant sau nu, după criteriile agresive, generatoare de veritabile drame, ale succesului. Susținute, naiv sau ipocrit, de la caz la caz, de o morală ca aceea a cărților de dezvoltare personală, a rețelelor de socializare, în acea parte a lor unde se citează din clasicii evocați, dar și din înțelepți la modă ca Osho, și ce-au zis și ce n-au zis, de vreme ce trimiterea la sursă nu intră în obicei și, mai ales, de morala showbizului, reductibilă la un principiu rudimentar: „dacă vrei, poți”.

Denisa este elevă în clasa a douăsprezecea la un liceu de arte. Citește nu din obligație, ci pentru că are nevoie de ficțiune. În clasa ei se citește și la ore destul de mult (are noroc), dar uneori felul în care înțelege lucrurile nu se potrivește cu al celorlalți și ăsta e un motiv de suferință. I-a plăcut „Patul lui Procust”, romanul cu o arhitectură pretențioasă al lui Camil Petrescu. Pentru Denisa, sinuciderea lui Ladima este un act de revoltă (trăia într-o lume în care nu avea ce căuta), pentru doamna profesoară o dovadă de lașitate. Toată clasa a fost de partea doamnei (clasele cuminți și silitoare sunt mai mereu de partea doamnei). Îi spun că școala preferă o morală mult mai simplă decât aceea a literaturii mari. Una cu care se poate trăi mai ușor la prima vedere. Singurul text care nu pune probleme la nivelul receptării de acest fel este basmul: binele învinge totdeauna răul, bunii sunt buni, răii nu sunt doar răi, sunt și urâți, viața se încheie cu un ospăț de nuntă, nu de înmormântare. Când vine vorba de ficțiunea care nu mai e basm, lucrurile se complică, pentru că sunt complicate de la natură. Literatura bună nu ține predici, problematizează. De aceea, este de tot hazul să vezi cu câtă osârdie se caută intenția moralizatoare a scriitorului, mai ales în proza obiectivă. Personajul este „drastic” pedepsit în finalul operei (Lăpușneanu e otrăvit, Ghiță e împușcat, Ion e lovit cu sapa, instrument simbolic al divinei justiții), se spune mult prea des prin comentarii. Neapărat „drastic”, n-are niciun fel de circumstanțe atenuante într-un asemenea tribunal.

De ce ar reduce cunoașterea clasicilor riscul unor asemenea experiențe și al unei asemenea percepții înguste, nu a literaturii, ci a vieții noastre, pur și simplu? Pentru că sunt autorii nuanțelor și ai profunzimilor. Ne pun la încercare obișnuințele, clișeele, prejudecățile, ne contrariază, ne-ajută să gândim bine, să cântărim mult, în cele din urmă să fim deschiși și toleranți în numele binelui comun. Copilul care n-a reușit să citească „Baltagul”, dar n-a renunțat după prima pagină, ar putea descoperi ceva mai târziu o bijuterie ca romanul „Creanga de aur” și-ar lua contact cu chipul hidos al puterii, poleit cu aur, din Bizanțul secolului al VIII-lea, dintotdeauna și de pretutindeni.

Să ai peste noapte, pentru o zi sau pentru un sezon, lumea la picioarele tale este o fantasmă, un vis naiv, din ce în ce mai ridicol. Care lume? Lumea aceasta, suspendată într-o așteptare nedefinită, derutată de întreruperea brutală, neașteptată, a rutinei zilnice și a strădaniei mai mult sau mai puțin reușite întru chivernisire, tulburată de ceva numit parcă de-a dreptul ironic coronavirus, o formă minusculă de viață sau cam așa ceva. O lume stupefiată la gândul vulnerabilității ei incredibile, umplându-și golul cu spectacolul gloriei subite și extatice.

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.