În acest număr al Literomaniei (nr. 386), vă propunem prima parte a unui dosar consacrat scriitorului brașovean Ștefan Baciu (născut pe 29 octombrie 1918 și dispărut în 1993), în marginea documentarului realizat de Literomania în vara aceasta, la Brașov și București – „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil”. În această primă parte, puteți citi articole semnate de: Ioana Pârvulescu, Raul Popescu și Yoshiro Sakamoto, precum și o serie de poeme din perioada românească a lui Ștefan Baciu. (Literomania)
Pentru că are spirit avangardist.
Pentru că e braşovean şi şagunist. Adaug un motiv personal: pentru că, braşovean fiind, a scris o carte despre Bucureşti: „Cetatea lui Bucur”.
Pentru drumul pe care îl face pe harta lumii de pe strada Michael Weiss din centrul Braşovului, unde s-a născut, la Bucureşti, apoi în Elveţia, apoi peste ocean, în America de Sud, apoi spre nord, la Seattle, şi, în fine, în mijlocul Pacificului, în insulele Hawaii – Honolulu şi pentru că îşi presară tot drumul cu poeme şi articole. Şi pentru că, într-un titlu, a legat Sub Tâmpa de Honolulu.
Pentru versul: „Cât te urăsc, oraşul meu iubit” (e vorba de Bucureşti).
Pentru că a luat Premiul Fundaţiilor Regale la numai 17 ani.
Pentru că e singurul poet care a scris un jurnal în versuri: în fiecare zi un catren, timp de trei ani de zile.
Pentru portretul profesorului său de filozofie, din „Praful de pe tobă”:
„Emil Cioran, care pe vremea aceea avea cam 26-27 de ani, m-a impresionat din prima clipă prin delicateţe, prin felul său discret de a fi şi prin vocea măsurată, dar mai ales prin limbajul plin de explozii paradoxale care dădeau interlocutorului permanenta impresie că asistă la un foc de artificii. Era îmbrăcat sobru, dar elegant […] avea obrazul palid, şi un păr blond roşcat, abundent, cu un ciuf rebel care încorona o frunte nobilă şi înaltă.[…] Îl văd şi acum intrând în clasă, cu catalogul albastru atârnat sub braţ ca un fel de zmeu şi când, din fundul clasei s-au auzit câteva timide aplauze, Cioran s-a urcat la catedră şi, uitându-se la noi, realmente de pe «culmile disperării», ne-a spus cuvintele pe care nu le uit: «Decât să mă apalaudaţi, mai bine cântaţi-mi marşul funebru al lui Chopin», la care cineva a răspuns «E o ruşine să fii premiant»! «Vino să te pup» a spus Cioran, lucru pe care l-a făcut în aplauzele întregii clase. […] Notele pe care le punea în catalog erau între amabile şi generoase.”
Ioana Pârvulescu (în spate, stânga), Ioana Mărgineanu (sora poetului Ștefan Baciu) și Alexandru Paleologu (din arhiva scriitoarei Ioana Pârvulescu)
Pentru că dă cărţilor lui cele mai proaspete titluri, de pildă „Îngerul malagambist din Insula Oahu”.
Pentru că i-a dedicat soţiei lui, Mira, o carte.
Pentru că de la el am aflat care sunt cuvintele fără rimă din limba română: sticlă, (în schimb sticle, rimează cu Veronica Micle), pâclă, iepure, icre, jilţ.
Pentru că de la el am aflat prima dată cuvântul Ukulele.
Pentru „casa galbenă” de pe strada Dr. Baiulescu: „Casa aceea, a cărei viziune nimeni n-o poate distruge, chiar dacă astăzi este ocupată de străini pe care nu i-am văzut şi nu i-am cunoscut, rămâne pentru mine adevăratul simbol al unei indestructibile Arcadii spirituale” („Praful de pe tobă”), casă redată memoriei lui.
Pentru prietenii lui Traian Lalescu şi Al. M. Paleologu (care-şi scrisese pe cartea de vizită „Student în drept. Om deştept”).
Pentru că a murit în Honolulu vorbind la telefon cu Bucureştiul.
Pentru că a trăit în versuri.
Pentru că, după ani de exotic exil s-a întors, în fine, în exotica literatură română.
Foto: Ștefan Baciu (Rio de Janeiro, 1958)
Acest articol face parte din Dosarul „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil”
Scrie un comentariu