Citiri cu coada ochiului

De cîte cuvinte este nevoie pentru a descrie o scenă erotică reușită

Să citim acest pasaj din Castelul lui Franz Kafka (prima ediție a romanului s-a tipărit în 1926):

„- Hai, vino, aici ne sufocăm.

Se îmbrățișară, trupul ei puțintel ardea sub mîinile lui K., se rostogoliră cu cîțiva metri mai încolo, într-o inconștiență din care K. încerca mereu să se smulgă făcînd eforturi zadarnice, se loviră cu un zgomot surd de ușa lui Klamm și apoi rămaseră culcați în micile băltoace de bere și în alte gunoaie răspîndite pe podea.

Acolo petrecură ore întregi, ore de răsuflare în comun, de bătăi de inimă comune, ore în care K. avea mereu senzația că se rătăcește pe meleaguri străine sau că a ajuns atît de departe ca nimeni înaintea lui, într-o străinătate unde nici măcar aerul nu avea vreun component din atmosfera de acasă, unde trebuie să te sufoci de înstrăinare și unde, împresurat de tentațiile ei absurde, nu poți face totuși altceva decît să mergi înainte, să rătăcești mai departe” (Castelul, traducere de Mariana Șora).

Aș dori să ilustrez o banalitate și anume aceea că îndrăzneala „erotică” a scriitorilor a crescut treptat pînă la scenele de sex fierbinte din romanele și poemele de astăzi, pînă la franchețea cinică a lui Philip Roth, a lui Roberto Bolaño și a altora. De aici și titlul însemnării de față. Să nu uităm că Franz Kafka scria în 1923-1924, în anul de dinaintea morții, cînd stătea mai mult în spital.

Exista, firește, încă din Antichitate, o literatură erotică sau, mai exact, una cu scene erotice, prezentate îndeosebi sub aspectul lor comic (sau pitoresc). Numai la ea mă refer aici. Să ne gîndim la Satyricon, la Măgarul de Aur, la romanele de la începutul modernității. În opinia unor exegeți, aluzii erotice străvezii ar exista pînă și în Cîntarea cîntărilor…

Dacă nu ținem seama de literatura pornografică (unde totul este spus direct, fără perdea, încă de la început (vezi Teresa filosoafa ori narațiunile lui Sade), în romanul burghez, descrierea erotică evoluează treptat de la aluzie și metaforă la numirea directă. Prozatorii trec de la castul sărut la îmbrățișare, de la îmbrățișare la copulație, de la copulație la perversiune. Inhibițiile dispar abia în anii ’60…

Îndrăzneala se cucerește, așadar, pe măsură ce morala societății devine mai permisivă. Într-un fel scrie Jane Austen despre dragoste, în alt fel Flaubert și în cu totul altul Ian McEwan, în Grădina de ciment. Nu spun cine știe ce noutate. Nici nu-i nevoie. Cititorul și-a făcut deja o impresie. Mă întorc la fragmentul din Castelul lui Kafka.

Observ, mai întîi, că episodul este relatat de un narator omniscient. Cu toate acestea, doar K. are parte de atenția povestitorului. Aflăm ce gîndește, ce simte, ce visează etc. În schimb, nu știm prea bine ce trăiri are Frieda. Numai bărbatul există ca subiect (ce-i drept, pasiv). Frieda, nu.

Femeia are inițiativa acuplării (este o ființă instinctivă), bărbatul se lasă cucerit. El calculează. Nu o iubește, de fapt, pe Frieda. Profită. Mai mult: în timp ce Frieda se apropie de el, mintea lui K. se îndepărtează, rătăcește. În episodul transcris de mine, identitate sigură nu are decît bărbatul. Numai K. știe bine ce face. Identitatea femeii rămîne în vag.
Inițial, Castelul a fost un roman la persoana întîi. Naratorul era K. Acest fapt ar lămuri, poate, atenția aproape exclusivă de care beneficiază protagonistul.

În al doilea rînd, ar fi de notat cadrul mizer, deloc romantic, în care se petrece îmbrățișarea amanților: sala unui han, gunoaiele, bălțile de bere, mirosul acru…

În al treilea rînd, aș menționa reticența lui Kafka. Descrierea propriu-zisă a actului sexual durează foarte puțin: „Se îmbrățișară, trupul ei puțintel ardea sub mîinile lui K., se rostogoliră…, se loviră…”. Atît. În definitiv, frumusețea întregii scene constă mai ales în puținătatea cuvintelor.

Cu siguranță, orice cuvînt în plus i-ar știrbi interesul.

În imagine: Picasso, The Lovers

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu