Jurnal la babord

Voiaj cu figuri patibulare

De-a lungul anilor, mi s-au pus cu o anumită recurență întrebări legate de viața pe mare, majoritatea interesate mai degrabă de latura turistică sau de cea a spectaculosului de almanah decât de aspecte ale comportamentului uman în situații mai puțin obișnuite sau chiar de urgență.
Nu m-a întrebat nimeni, bunăoară, dacă am trecut vreodată prin situații care m-au urmărit vreme îndelungată, până astăzi, să zicem, și nu neapărat dintr-un capriciu al memoriei. Și, dacă n-am fost întrebat, am făcut-o de unul singur, fără să-mi fie greu să-mi dau un răspuns: Denis și Erasmus. Două nume care mi-au uzurpat într-o asemenea măsură stima de sine, încât până și azi mă pomenesc cu fruntea încrețită în timpul bărbieritului, la apariția câte unui amănunt care să-mi evoce toamna anului 1994 când, din partea primei companii străine interesate de serviciile mele, s-a întâmplat să primesc un contract pentru un carbonier de 55.000 tdw, iar acesta să se numească Erasmus, comandantul său să fie croatul Denis Hrunoslav, iar portul destinat schimbului de echipaj să fie Anvers. Am ajuns la navă la miezul nopții, și primul semn că acolo ceva nu era în regulă l-am avut din partea ofițerului pe care urma să-l înlocuiesc, un constănțean cu ten măsliniu și taciturn, foarte puțin dispus să angajeze o discuție strict profesională, cu minimum de informații, cum se obișnuiește în astfel de situații. Își aprindea, în schimb, țigară de la țigară, și la răstimpuri ridica din umeri, fără ca vreuna din întrebările mele să reclame un astfel de gest. Și pentru că, la orele acelea din noapte, nu puteam să fac nimic altceva decât să-i semnez actele de predare-primire, am făcut-o cu inima strânsă; mă duce apoi cu ele la cabina comandantului. Acolo, surpriză: un uriaș de doi metri, cu o expresie de grotă, m-a întâmpinat cu următoarea frază: „nu înțeleg, compania asta nu poate să-mi trimită decât țigani? Hm!!”. Am rămas interzis! Cum să fi reacționat în fața unei asemenea ostilități? I-am replicat mastodontului că din douăzeci de milioane de țigani nu era lesne de găsit ceva care să fi fost și pe placul lui. Individul m-a privit derutat, neștiind ce să spună. Atunci am insistat: „Captain, sorry, dar ce aveți împotriva acestei populații, prezentă de altminteri și în țara dumneavoastră?”.
— Domnule, zice, avem și noi țigani, e adevărat, dar în războiul ăsta cu sârbii s-au ținut deoparte! Nu ei mi-au distrus casa din Dubrovnik, ci unii ca dumneata! Așa că nu cred c-o să te am la ficați!
— În cazul ăsta, captain, n-are rost să vă mai dau documentele! Mă duc să-i rog pe cei de la personal să vă trimită pe altcineva. Și am făcut strânga împrejur, oprindu-mă în fața telefonului de pe chei, de unde am format numărul managerului cu care discutasem nu de mult. Acesta nu s-a arătat surprins de întâmplare, comportamentul croatului îi era cunoscut, dar m-a rugat, totuși, să rămân asigurându-mă că, în ce mă privește, evaluările ulterioare ale comandantului vor fi cântărite cum se cuvine.
Acum, dacă la ostilitatea comandantului nu s-ar fi adăugat și starea deplorabilă a navei – un jaf, în slang marinăresc –, ar mai fi fost cum ar fi fost: nu era obligatoriu să mă văd zilnic cu el, aveam destulă experiență ca să știu cum să-l evit chiar și la orele de masă. Odată chiar m-a întrebat: mister, dumneata nu mănânci? Ba da, captain, dar prefer s-o fac după dumneavoastră, nu vreau să vă stric pofta de mâncare! Sper să apreciați asta!
Partea proastă în toată afacerea era că șeful mecanic era tot croat – și el cu fălci supradimensionate –, și cu toate că în relația directă cu mine nu avea ce să-mi reproșeze – defecțiunilor care nu conteneau să apară le găseam, până la urmă, o soluție –, în fața comandantului nu avea cuvânt, și tăcerea îi încuviința acestuia ostilitatea. Iar perspectiva unui voiaj de șapte luni, cu o asemenea atmosferă la bord, era greu de suportat, cel puțin în ce mă privea. Am strâns din dinți, încercînd să nu mă demobilizez nici măcar în fața celor mai mărunte observații – un bec ars de curând, în cine știe ce ungher, lua proporțiile unei defecțiuni capitale –, iar în Africa de Sud, la Richard’s Bay, am obținut de la managerul de personal o scurtare a voiajului cu două luni, urmând să fiu schimbat la sosirea navei în Europa. A fost o ușurare atât de mare, încât datorită ei am putut face față și următoarei încercări: într-una din dimineți, la ora opt, când de obicei se planificau joburile zilei în curs, ne-am pomenit cu perspectiva unui program surpriză: la ora zece, după pauza de cafea, urma să ne retragem la cabine, să ne ferchezuim, să ne îmbrăcăm în haine cât mai închise la culoare (cei ce aveau, desigur!) și apoi să ne adunăm la coridorul superior, în fața cabinei comandantului. Din echipaj, nu bănuia nimeni ce urma să se întâmple. La un moment dat, ușa cabinei s-a deschis, și un filipac ne-a poftit înăuntru. După ce am intrat unul câte unul, am fost dirijați să formăm un semicerc în fața captain-ului, care stătea la birou, manevrând absent fotografia unui bărbat încadrat în chenar negru. Își ridica din când în când privirile spre tavan, apoi le cobora deasupra noastră, fără ca vreunul dintre noi să avem impresia că suntem văzuți. I-am auzit, însă, vocea spartă, declamând parcă ceva într-un amestec de uscăciune și lacrimi:
— De astăzi nu mai am tată! Bunul meu tată s-a înălțat la ceruri! Nu cred că știți! S-a întâmplat azi-noapte!
După care a întins ceea ce, în mod normal, trebuia să fie o mână, fiecăruia dintre noi părându-i-se o labă de gorilă. Trebuia strânsă, acțiune însoțită și de câteva cuvinte.
Operațiunea a decurs într-o liniște stânjenitoare, până ce am ajuns să fac, la rândul meu, ce făcuseră și ceilalți. Atunci vocea spartă s-a redresat și și-a recâștigat nuanțele ostile:
— Mister, ai tată ? am auzit că mă întreabă.
— Am, captain! Am!
— Și câți ani are? se interesa glasul său, cu perfidie ofensivă.
— Șaptezeci și opt!
Nu cred că așteptasem un răspuns din partea lui și, cu toate că din difuzorul aerului condiționat se auzea un fâșâit, începuse să-mi fie cald și cred că îmi descheiasem gulerul cămășii.
— O să moară și el! i-am auzit glasul, în timp ce mă întorceam și-mi potriveam pasul după ultimul filipac ce trecea de prag.

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu