Încercam să-mi înțeleg tatăl unde se situează mai ferm atunci când spunea sau făcea lucruri pe care eu le consideram în contradicție. De care parte este mai atașat când, de pildă, spune că americanii luptă pentru drepturile omului dar, în același timp, aruncă blamul asupra verilor mei transfugi, calificându-i ca tâmpiți. Să-ți părăsești țara definitiv prin fugă era pentru el o sminteală și o vină de neșters, cu toate că uza la rându-i de acte subversive, minore, e adevărat, când stătea serile cu urechile ciulite la radio, ascultând postul Europa liberă. Îl blama pe „Ceașcă”, pentru ca mai apoi să constate că muncitorul din România acestuia era mai protejat social decât confratele lui occidental. Trata cu suspiciune orice situație ce-i putea induce bănuiala vreunei intenții de evadare din partea mea, chiar dacă acest lucru era cu totul improbabil, având în vedere faptul că eram prea crud ca vârstă pentru astfel de aventuri.
Un timp am frecventat, alături de alți colegi, taraful uzinei Steagul Roșu. Visam să prind un turneu în Franța, la Dijon, unde ajunseseră în câteva rânduri colegii mai mari. Ardoarea acestei dorințe era întreținută de povestirile lor despre ce văzuseră acolo și, mai cu seamă, de lucrurile pe care și le cumpăraseră. Erau câteva obiecte vestimentare inexistente în comerțul socialist de la noi, cu care aceștia defilau țanțoș în toate ocaziile superficialei noastre mondenități. Când s-a ivit ocazia, am depășit ezitarea și mi-am anunțat părinții că urma să întreprind cu ajutorul lor unele demersuri birocratice pentru a putea călători în străinătate. Tata a afișat o expresie în care se amestecau mirarea cu ironia și m-a concediat scurt: „Cine crezi că te lasă, mă, să pleci acolo?” Nu m-am descurajat, hotărât să insist până ce voi reuși să-l înduplec, mai ales că aveam să îi dau ca exemplu pe părinții celor câțiva colegi de clasă cu care urma să călătoresc. Nu a mai fost nevoie de nici o insistență pentru că turneul s-a anulat în anul ăla și, la scurt timp, am renunțat cu totul la activitățile clubului de la „Steagu’”.
Aceeași dorință de a ieși în lume am avut-o ca membru în corul Camerata Infantis. Se anunța un turneu în Grecia și repetițiile deveniseră prioritare în raport cu toate celelalte activități intra sau extra-curriculare. Cerințele erau mari, dar le asumam ca pe ceva cât se poate de firesc. Îmi imaginam că erau menite a confirma calități ce intră obligatoriu în așteptările unui public educat și exigent. Vedeam Grecia ca pe o țară cu standarde occidentale și ca pe o rampă de lansare către alte destinații aparținând acestei sfere. Cât timp am fost convocat, n-am lipsit de la nicio repetiție. Treptat, însă, am fost îndepărtat din cor împreună cu alți băieți și, astfel, s-a mai risipit o șansă de a vedea lumea.
Citește și De ieri, alaltăieri… (XVII)
Nu mă temusem că îmi va lipsi acceptul tatălui pentru că implicarea mea în cor ținea, până la un punct, de obligațiile școlare. De aceea nici nu am adus vorba în casă de pregătirile necesare deplasării. Surpriza a venit din partea mamei. Nu era vorba de acordul din partea ei de a călători, ci de lipsa încurajării. De câte ori avea vreo ocazie, prilejuită de prezența unor interlocutori din afară, spunea că la vârsta mea, orice astfel de călătorie nu însemna niciun câștig. Susținea că nu aveam cum să apreciez la justa valoare, deci să înțeleg, tot ceea ce este demn de reținut. Călătorise de câteva ori tot cu un cor și, interesată de patrimoniul cultural accesibil turistului de rând, îmi atribuia și mie același standard al curiozității pe care ea o manifesta cu ocazia călătoriilor. Într-o astfel de ocazie chiar fusese intrigată de neștiința unor localnici din Viena privitoare la locul unde era înmormântat Mozart. Mă irita la culme lipsa ei de încredere și de empatie. Bineînțeles că nu puteam avea curiozitățile culturale ale unui matur, dar nici nu era cazul ignorării oportunităților de călătorie, chiar dacă eram copil. Sfatul de a nu mă grăbi nu avea nicio relevanță pentru mine. Trăiam în comunism unde granițele erau închise și de aceea nu trebuia ratată nici o șansă de a vedea și altceva decât „frumusețile patriei noastre” abuzate compensator și devalorizator de lozinci șovine. Entuziasmul meu bătea în altă direcție și nerăbdarea asta ingenuă nu avea cum să fie potolită de remarci înțelepte. Tânjeam după aventura itinerariului în necunoscut mai mult decât după bucuria de a mă vedea la destinație. Oricum, toată frământarea asta s-a risipit în neant când mi-am dat seama că nu încăpusem pe lista membrilor agreați ai performantului cor de copii și când devenise clar că nu aveam să mai fac nicio călătorie.
Următoarea posibilitate de a călători s-a ivit tot în orizontul muzicii – doar o studiam cu scopul de a profesa în aria ei, nu? – și tot prin intermediul coral, de data asta la liceu. Trecusem de la ansamblul vocilor copilărești, cristaline precum izvorul de munte în clipocit minor, la cel al glasurilor tinerești, ale căror emisii adaugă purității non-vibrate amplitudinea și ambitusul caracterului mixt. Lăsasem în urmă perioada schimbării de voce și dădeam asaltul pentru cucerirea redutei maturității. Dirijorul Cameratei își apropia din când în când urechea de gurile în exercițiu ale elevilor săi pentru a surprinde individual lipsurile de acuratețe sesizate câteodată în ansamblu. Îmi identificase atunci timbrul potrivit pentru recitativul din piesa „Gloria tibi, pace”. Dintre toți copiii, aveam glasul cel mai subțire și mă pusese să exclam „vivat la pace”, în timpul spectacolului, alături de alții ca mine, ce strigau același îndemn. Schimbarea de voce m-a trimis de la acute în subsolul portativului cu cheia fa, adică, de la subțirimi marca „infantis” la grave de pedală. Profesorul ce dirija corul liceului, remarcând, la repetiții, că sunetele joase, în general neatinse de vocile încă în formare, se distingeau cu destulă pregnanță, s-a interesat de cel responsabil. Fiind astfel vădit, mi-am câștigat în cor poziția unică de bas profund sau pedală ce coboară până la nota do din octava mare.
Oferta de turneu a venit din Germania. Perspectiva unei vizite acolo ne-a animat pe toți cei care fuseserăm selectați și care acum pășeam cu o oarecare degajare demonstrativă prin fața celor mai puțin norocoși. Criteriile de selecție au fost, bineînțeles, cele calitativ-muzicale, notele și mediile de la disciplinele de cultură generală fiind doar relativ luate în considerare. Au fost eliminați din start șvabii și cei care aveau rude în Germania. Lucrurile înaintaseră destul de mult, de la pregătirea repertoriului până la finalizarea actelor, și, cu câteva zile înainte de plecare, totul s-a contramandat.
Sperasem să-mi iau revanșa în fața celebrei de-acum Camerate, ajunse până acolo încât performase în fața cancelarului german Helmut Schmidt. Nu-i invidiam pe cei rămași în corul brașovean, mai ales că aproape toți băieții, cu o singură excepție, fuseseră eliminați. Revanșa viza mai degrabă eliminarea sincopei apărute în amintirile mele nostalgice cu privire la o așteptare febrilă de călătorie cu caracter aproape magic sau inițiatic. Ratasem două prilejuri de a mă instala într-o normalitate ce echivala pentru mine cu libertatea de mișcare. Să respir alt aer într-o lume de regulă interzisă mi-ar fi conferit calitatea integrității, a actualizării unei posibilități pe cât de efemere ca realizare cu mijloace obișnuite pe atât de firești în context special. Adică, accesul la normalitatea de a călătoriîn vest, nu se putea realiza atunci decât uzând de instrumentele exotice ale excepției.
Cel de-al treilea prilej prin care aș fi putut și eu să văd străinătatea și să mi-o apropriez ca familiaritate, chiar și numai fulgurant, păruse la un moment dat atât de fezabil încât atunci când, trecându-mi pe la nas, l-am ratat cu puțin, m-am hotărât să-l consider o minciună batjocuroasă în orice ipostază s-ar mai fi ivit pe viitor. Nu voiam să mai am de-a face cu așa ceva vreodată. Nu mai speram la frântura de măsură a vreunei vizite în vest, drămuită și atent configurată de autoritățile imbecile ale unui regim la fel de imbecil. Îmi pusesem în minte că dacă voi reuși cândva să trec dincolo de frontierele lumii comuniste, să fac mișcarea într-un singur sens.
Posibilitatea asta nu avea cum să apară decât în contextul realităților de la noi, care păreau, pur și simplu, de neschimbat. Nu consideram nimic bun aici. Concomitența între sărăcie, mizerie, minciună, represiune, înrobire și cult grotesc al personalității îmi dădea convingerea că răul se înstăpânise peste o treime din lume pentru totdeauna și că trăim vremuri istorice de întrupare a absurdului. Vorbeam cu colegii de cameră de la internat de istorie, neînțelegând că aceasta poartă germenii schimbării. Făceam confuzie între realități opuse, cum ar fi istoria și încremenirea, nedându-ne seama că intuiam fără a conștientiza un alt tip de sfârșit istoric, amăgiți de faptul că un rău atât de solid întemeiat nu mai poate fi schimbat în bine niciodată. Vedeam polarizarea lumii ca definitivă, speriați că dialectica ar putea da câștig de cauză la final spiritului rău. Eram pro-americani prin negație. Făceam câteodată recurs la imaginea hollywoodiană a Americii dar într-o măsură mult mai mică decât la caracterul ei de hegemon bun, responsabil cu menținerea nădejdii că lumea încă nu a fost înghițită cu totul de rău.
Titus, colegul de cameră ce mă aducea câteodată la disperare cu ieșirile lui euforice din serile când se întorcea matosit, asistase într-o zi la un meci de baschet în care se înfruntaseră două echipe universitare, una americană și cealaltă rusească. Râdea satisfăcut în timp ce povestea că toată asistența, formată din români, scandase continuu în timpul meciului „USA, USA” în pronunție anglo-saxonă. Ascultându-l, simțeam la rândul meu satisfacție dar una temporizată de părere de rău pentru băieții din URSS. Ce vină aveau că erau ruși? Oameni suntem cu toții și toți simțim bucuria sau durerea la fel. Pentru ei probabil că fusese mai dificilă această deplasare, chiar dacă ea, sau, poate, tocmai de aceea, moral vorbind, se desfășurase într-o zonă controlată de un regim similar cu al lor pe care îl impuseseră altora, inclusiv nouă. Erau, probabil, la fel de frustrați ca și noi de lipsuri de tot felul, inclusiv de un minim capital de simpatie, mai ales într-o țară așa zis aliată, considerând că alianțele realizate de ruși purtau și atunci, ca și acum, într-o oarecare măsură, amprenta silniciei și a abuzului de putere. Mă gândeam că, mai puțin siguri pe ei, datorită blamului că aparțin unui regim nepopular, nu numai combativitatea sportivă, ci și confortul elementar le era pus la încercare. E cu neputință să nu fi avut conștiința faptului că lumea îi disprețuiește sau îi urăște. Atunci când sportivii ruși de top câștigau grămezi de medalii pe la toate competițiile olimpice sau mondiale, situându-se aproape de fiecare dată pe primele locuri, oare doar pregătirea și calitățile acestora ajungeau să neutralizeze în plan psihologic handicapul născut din lipsa generală de simpatie la adresa lor sau, dimpotrivă, simțind ostilitatea celorlalți, atingeau un grad sporit de mobilizare ce până la urmă îi avantaja?
Nu mai știu dacă Titus ne-a spus în cameră cine a câștigat. În ce mă privește, după primele momente de mulțumire că o mână de români le arătase și unora și altora cum stăm pe aici cu simpatiile și antipatiile față de străini, singura imagine care mi-a stăruit în minte a fost aceea a unor tineri ca toți tinerii din lume, veseli că vor avea un turneu sportiv interesant, dar întristați apoi de huiduielile la adresa lor din partea unor semeni pe care nu-i cunoșteau. Nu erau sportivii de performanță ce aveau la îndemână propria lor nepăsare și aroganță în cazul posibilelor atitudini neprietenoase din partea unora pe care-i puteau considera mai prejos. Erau niște tineri purtându-și prin viață pâinea cea de toate zilele dar mai ales particularitatea unei identități comune, tributare atât călăilor cât și victimelor care-i revendicau competitiv și acerb, după cum o cereau împrejurările.
Am stat pe gânduri în seara aia și m-am închipuit în Germania cu propria mea identitate, părtașă istoriei și locului de unde veneam. Cum ne-ar fi privit nemții, dincolo de politețea proprie unei culturi ca a lor? Cum ne privesc, în general, toți ceilalți, pentru care suntem străini doar ca apartenență etnică, nu și ca prezență? Răspunsul aveam să-l aflu odată cu primele mele ieșiri în lume, după spargerea lui „Ceașcă”. De fapt, vor fi mai multe răspunsuri ce vor varia, uneori, până la paradox. Și chiar de la început. Plecând din Beratzhausen, lângă Regensburg, grupul nostru de studenți i-a lăsat pe cei ce ne fuseseră gazde pentru o săptămână, înlăcrimați și cu amintiri dintre cele mai plăcute. După câteva ore am ajuns la Viena și cineva din grup și-a apelat prietenul, aflat într-un cămin de azilanți din Baden. Ne-am deplasat acolo, ajungând pe la miezul nopții. Ni s-au făcut semne disperate din partea prietenului să vorbim în șoaptă ca nu cumva să ne audă vreun austriac că suntem români.
„De ce?” am întrebat cu toții, nedumeriți.
„Ăștia sunt în stare să ne omoare dacă aud că suntem români. Ne urăsc de moarte.”
Ne-a spus că de răi ce sunt, românii înșiși își dau telefoane anonime unii altora și se amenință.
„Voi, în loc să vă ajutați unii pe alții, că sunteți între străini care nu vă iubesc, vă faceți una ca asta? Păi atunci ce așteptări să mai ai de la austrieci?”
În mozaicul râsu-plânsu ce ne alcătuiește portretul general, m-a frapat chipul oacheș, pronunțat meridional al proprietarului unui magazin din Florența. I-am răspuns la întrebare și auzind de unde suntem, a rămas cu fața împietrită, absolut inexpresivă, cu ochii fixați la cele două familii de turiști români. Nu am vrut să interpretez în niciun fel această pietrificare ce sugera că o simplă referință identitară poate deschide ochii Meduzei. Ne-am îndepărtat văzându-ne de drum, ghicind privirea aceea rece ce va fi stăruit asupra noastră până am dispărut din peisaj. În imaginarul meu, îl identific statuar în vitrina magazinului său, privind etern la ceva ce nu am înțeles niciodată că aș întrupa.
Photo by Simon Berger from Pexels
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu