Cartea săptămânii Coronavirus Nr. 153 Restituiri

„De o bucată de vreme încoace, o amenințare înfricoșată se leagănă pe populațiile Europei…”

De-a lungul timpului, teritoriile românești s-au confruntat cu diverse epidemii – ciuma, holera, tifosul –, toate cu consecințe economice, politice și sociale dintre cele mai felurite.

„Ciuma lui Caragea”, numită astfel pentru că domnitor în Țara Românească era pe atunci Ioan Vodă Caragea, a fost unul dintre cele mai devastatoare momente din istoria noastră. Așa a și fost surprinsă de Ion Ghica în scrisorile sale către Vasile Alecsandri, cu toate ororile și grotescul ei: jafuri, crime, violuri, oameni lăsați să moară pe unde se nimereau. Însă, odată trecută ciuma – care a început în 1813 și s-a terminat în 1814 –, oamenii au încercat să se întoarcă la viețile lor, iar nunțile erau în toi. (Literomania)

*

„A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! A murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.

Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mânile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scúle, şaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor.

Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile!… Şi poate că acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi vii în câmp, fără aşternut şi fără acoperământ, pe pământ ud şi îngheţat. Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din câmpul Dudeştilor!…

În urma mai multor scene oribile, neomenoase şi bestiale, petrecute la ordie, unde unul din aceşti mizerabili fusese rupt cu dinţii de un tânăr care apăra cinstea soţiei sale, lovită de ciumă chiar în ziua nunţii, şi în urma revoltei ciumaţilor, cari au sărit cu parul şi au omorât zece ciocli, autoritatea în sfârşit a luat măsură de a organiza un fel de serviciu sanitar. Ea înfiinţase câţiva vătăşei însărcinaţi de a întovărăşi pe ciocli din casă în casă, şi aceştia strigau de la poartă: «Sănătoşi, copii?». Unul din ei, într-un raport către şeful său, zicea:

«Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde.»

Deasupra oraşului se ridica un fum galben şi acru, fumul băligarului care ardea în curţile boiereşti, şi oraşul răsuna de urletul jalnic al cânilor rămaşi fără stăpân.

La fiecare poartă era câte o şandrama, un fel de gheretă, în care se adăpostea câte un servitor pus acolo pazarghidan (comisionar pentru târguielile de pâne, de carne şi de zarzavaturi). Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum şi trecea prin hărdăul cu apă sau prin strachina cu oţet.

Cioclii, când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de-a arunca zdrenţe rupte de la ciumaţi, ca să răspândească contagiunea. Ei nu se temeau de molipsirea boalei, căci mai toţi erau dintre acei cari zăcuseră de câte două-trei ori de acea grozavă epidemie. Ciuma, ca toate boalele mortale şi lipicioase, ca vărsatul, ca tifosul, ca lungoarea neagră, foarte periculoasă întâia oară, devine puţin violentă la acei cari au mai fost loviţi de ea.

Jafurile şi tâlhăriile oamenilor, direct sau indirect prepuşi la serviciul ciumaţilor, au fost nepomenite. Multe averi şi case mari s-au ridicat în Bucureşti după ciuma lui Caragea din scúlele şi banii bieţilor bolnavi.

După un an, cam pe la decembrie, boala a început a se domoli şi lumea s-a readunat încetul cu încetul în oraş. Acei cari se regăseau se îmbrăţişau, dădeau o lacrimă celor pierduţi pe câmpia de la Dudeşti şi porneau cu viaţa înainte, uitând suferinţele şi însetaţi de plăceri.

Totdeauna după o epidemie, ca şi după un război, omenirea caută a-şi recăpăta nivelul; în aparenţă viaţa devine mai lesne, averile flăcăilor şi zestrele fetelor sporesc prin moşteniri şi prin moartea fraţilor şi a surorilor cu cari ar fi avut să împartă averea părintească, dacă ar fi trăit ei. Când este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftineşte pânea, şi această credinţă avea pe atunci oarecare temei, căci ţara fiind pe atunci lipsită de esport, grâul nu avea altă căutare decât pentru consumaţia interioară. Şi în asemenea împrejurări căsătoriile trebuiau să devie numeroase, cu atât mai mult numeroase cu cât răul a săcerat mai multe fiinţe. Deci, îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunţi.”

(„Din vremea lui Caragea”, Bucureşti, noiembre 1879, din volumul „Scrisori către V. Alecsandri”, Editura Humanitas, București, 2004)

*

Holera a fost o altă epidemie care a devastat România – numai în 1916 a făcut peste 300 000 de victime. Pornită din India, molima a fost adusă la noi, în 1831, de armatele rusești. Din cauza condițiilor de igienă precare din acele timpuri, s-a extins foarte repede, astfel încât, în perioada 1831-1832, ea a făcut în Moldova și în Țara Românească aproape 12 000 de victime. În 1841, s-a declanșat cea de-a doua epidemie de holeră, iar țările românești nu au fost nici atunci ferite, molima fiind adusă, de această dată, de un vapor din Galați, venit din Orient. În scurt timp, din Galați, holera a ajuns până în „dulcele târg al Ieșilor”. Familia pașoptistului Alecu Russo a fost una dintre victimele epidemiei de holeră de la 1830, iar Alecu Russo însuși a prins-o pe cea de la 1841. Nu e de mirare că Russo a scris un text numit „Holera”, în care surprinde foarte bine efectele unei epidemii devastatoare, mai ales prin povestirea maiorului B. (Literomania)

*

„De o bucată de vreme încoace o amenințare înfricoșată se leagănă pe populațiile Europei. Ca și ciuma în timpurile trecute, ie, și mai mult decât ciuma, holera își întinde stăpânirea pe toate țărmurile, înfruntă toate climele și se joacă de toate pregătirile. Paza sau nepaza, răceala sau căldura, dieta sau năvala n-o cheamă, dar nici o alungă. Vine, se duce cu pricină și fără pricină, se întoarce neașteptat, zboară sau clocește… când își alege prada… când o iade-a valma.

Moldova a văzut holera de două ori și n-o mai uită… ea, care a uitat ciuma, ea a avut-o veacuri… căci holera este legată cu cronicile timpului nou.

Iar începe a se vorbi de grozavul rău prin preajma noastră; holera a bătut țara leahului, Galiția, se presupune pe unelocuri în țara neamțului. Teama a fost mare mai deunăzi și mult se lungise; holera a slujit de vorbă prin salonurile Ieșului. La acest prilej am auzit multă aducere-aminte a amânduror holere din Moldova. Din două sute de oameni, boieri și feciori de boieri, nici unul nu s-a găsit să nu fie voinicul unui episod, însă eu, care am avut nenorocirea de a rămânea singur viu din patruzeci persoane ce locuiau într-o casă, să spun drept că nu cred episoadelor nouă de la 1848. Dar frica trezită în voinicii noștri cetățeni mi-a adus aminte de o baladă și de un om… cinstit…

La întâmplări mari se arată fizionomia popoarelor și se poate măsura puterea sufletească a omenirii. Atuncea se dezvelește dacă un popor îi dobitoc sau om. Așadară, pe când treptele ridicate ale societății fug, se vaietă, se înflanelesc, pe când doctorii lipsesc și spitalurile se închid, fizionomia obștii rămâne tot serioasă și neschimbată… ca fatalitatea… zeul cel mare al strămoșilor noștri… Dogma zisă a Orientului, nu știu de ce, este religia popoarelor… «De este să fie, tot a fi…»  și cu vorba aceasta românul horăiește liniștit, măcar să piară lumea…

Însă în toată această stoică liniște, inima se moaie. Relațiile zilnice se prefac mai iubitoare, mai duioase. Cât de mare este nebăgarea în seamă externă a năravurilor, la întâmplări care covârșesc închipuirea omenească și o țintuiesc într-o nemărginită neputință, un ce nespus și neputincios a spune aruncă o măreață și jalnică apropiere. Doi prieteni întâlnindu-se se strâng mai tare de mână, și de intră în vro crâciumă nu numai închină paharele cu seriosul cunosut al românilor, dară fac o adevărată libație morții: «Să ne întâlnim pe ceea lume, măi frate».

[…] Un soldat adusese holeră în Iași, într-o clipală moartea își întinse aripile asupra marelui oraș. De multe ori slobozind unui soldatfoaia la spital, se ducea la groapă. La început ocârmuirea, spreliniștea poporului, ascundea răul, dară răul îndoindu-se, însutindu-se în puține zile, spaima apucă orășenii; începură oamenii afugi ca în bejăniile tătărăști, cei care rămâneau se înarmau și sestrăjuiau prin casele lor. Norodul rămase singur. Miliția, încă tânără,fu scoasă la Holboca; și ca să nu rămâie târgul fără pază, se rânduise din cincisprezece în cincisprezece zile câte o roată de grenadiri.

[…] Ulițele erau ceva de speriat, Iașul, cu cinci zile mai înainte strălucitor de trăsuri, livrele, toalete, uniforme aurite, Iașul în carese plimba serile pe toate ulițele cu ghitara și muzicile regimenturilor, cu râs, cu șagă și amoruri, acum se zbuciuma în ceasurile celede pe urmă. Se auzea numai un vuiet înădușit, pe care glasul clopotelor de moarte (îl) covârșea înfiorător. În toate părțile se întindeau bolnavii cerând ajutor, mame despletite strângând copiii lor morți, scene de deznădăjduire, chicote drăcești prin crâciume și birturi, mulți arși de sete să târâiau pe la fântâni, se culcau în glod, mulți mureau, câțiva se duceau sănătoși. Înfricoșat lucru e boala prin orașe! Pe toate ulițele, care pline de trupuri, cu picioarele, mâinile și capetele în toate părțile bălăbănind după umbletul nepotrivit. În zilele liniștite, auzirea morții de-abia îți lasă o impresietristă, dară să vezi cum duce la groapă sute de mii, să vezi oameni tăvălindu-se în glod, să simți că pier familii întregi, și uitându-te împrejuru-ți să nu mai întâlnești un prieten măcar sau o cunoștință, este peste încipuire de a spune și, ce e mai de jale, poate că astăzi nici nu ne mai aducem aminte de aceste jertfe.

Vă scutesc, domnilor, de reflecțiile mele… dară mare jale este pe vremi nenorocite, când un târg sau o țară se topește într-o clipală. Vă doresc să nu ajungeți asemenea zile… atuncea se cunoaște câte de scumpă o vorbă, ce este o strânsură de mână și câtă puțină deosebire este în oameni mari și mici… «Nenorocirea ne reboteză iarăși pe toți frați…»”

(Fragment din „Holera” de Alecu Russo, din volumul „Cântarea României”, Editura Litera, 2003)

*

Cam așa stăteau lucrurile în secolul al XIX-lea în țările românești afectate de ciumă și holeră. S-a schimbat ceva, între timp, în reacția oamenilor? Din descrierile de mai sus, reiese că a fost un infern, atât în cazul ciumei, cât și în cazul holerei. Dar cum am putea defini infernul timpurilor (post)moderne? Ce chip ar avea el? În fond, oamenii rămân, în reacțiile lor primare, la fel, iar civilizația câștigată pe timpuri de liniște și (de o oarecare) prosperitate se diluează, înfrântă de cele mai multe ori de teamă. Totuși, „nenorocirea ne reboteză iarăși pe toți frați…”.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.