Actualitate Coronavirus Nr. 153

Cu masca pe față

Mă întrebam mai deunăzi, așa, într-o doară, dacă situația actuală nu putea fi evitată prin apariția unui articol pe „Vice”, de exemplu, cu titlul „Am stat o lună în carantină pentru tine și îți spunem cum a fost”. Sau prin articole de genul „5 cărți pe care să le citești dacă ar fi să stai o lună în carantină”, sau „10 filme pentru cei care vor să stea izolați o lună”. Sau „Efectele psihologice ale izolării. Ce să faci și ce să nu faci”. Sau „4 cupluri care au ales izolarea. Află ce s-a întâmplat cu ele”. Sau… În fine, exemplele pot continua.

Viața și moartea au devenit statistică pură. Nu mai e loc de imaginație. Nu mai e loc de uman. Doar de cifre. Niște cifre peste care mă uit cu sfințenie dimineața și seara. Așa îmi încep ziua, așa o închei.

Acum, însă, sentimentul de distopie a atins apogeul. Mergi la cumpărături cu masca pe față, fără ca alții s-o facă pentru tine și să-ți spună cum a fost. Nu ar mai avea niciun rost. Acum, nimeni nu-ți mai poate spune ceva care să ți se pară aiurea. Tocmai asta e tragedia acestor zile. Nimic nu ți se mai pare aiurea, excentric, deplasat. Izolarea și carantina fac parte din realitatea noastră, a tuturor. Mersul la cumpărături cu masca pe față, la fel.

Cam ăsta e defectul principal al distopiilor – tind să devină realitate, fir-ar ele să fie! –, iar din acel moment nu mai sunt distopii. Nu mi-am imaginat vreodată că rutina mea zilnică va consta în citirea unor statistici cu „morți și infectați”. Mă uit în fiecare dimineață și seară peste niște cifre care cresc încontinuu, topind în ele vieți umane, cu poveștile, cu bucuriile și tragediile lor. Viața și moartea au devenit statistică pură. Nu mai e loc de imaginație. Nu mai e loc de uman. Doar de cifre. Niște cifre peste care mă uit cu sfințenie dimineața și seara. Așa îmi încep ziua, așa o închei. Și mă gândesc, răul de mine, că suferința, în acest caz, nu este ceva eroic, așa cum nu ești un erou dacă suferi din cauza unei gripe banale. Nu poți decât să te consideri victima unei farse și să te întrebi: „De ce eu?”. Și îți amintești de George Orwell, cel din „1984”: „La durere, nu-ţi poţi dori decât un singur lucru: să înceteze. Nimic în lumea asta nu e mai rău decât durerea fizică, în faţa ei nu există eroi, nimeni nu e erou, nimeni…”.

Ca să revin la ideea cu care am început, mai interesante mi s-ar părea în acest moment articolele de genul „Eu și prietenii mei am ieșit din izolare și am încercat să trăim pentru tine experiențele unei zile de dinainte de COVID-19”. Până una-alta, mă întorc la viața de-acum, cu masca pe față și cu statisticile de rigoare.

Susține Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. În 2019, a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.