Atelier Nr. 153

Femeia de marțipan

Femeia de marțipan

(să-mi calc umbra…)

M-am hotărît să devin detectiv!

E o meserie dată naibii, părerea mea. Dacă vrei să o faci la nivel înalt, profesionist, trebuie să trăiești cu ochii larg deschiși, în mijlocul oamenilor din toate afurisitele de medii, să pătrunzi în vîrtejurile vieții, să iscodești, să-ți ascuți simțurile și mintea pentru a trage concluzii surprinzătoare din cele mai banale, anoste evenimente. Să cunoști cît mai multe mutre de oameni, toate rahaturile din biografiile lor, să te vîri în suflete ca un psiholog versat. Încă ceva! Un detectiv adevărat are în sînge și-o sămînță de actor. Se mulează pe situații, intră în diverse roluri, spre deruta suspecților, pentru a le provoca mărturisiri. O viață nebună, fir-aș, asta-i viața de detectiv, activă, tensionată, fără strop de plictiseală. Adrenalină! Iar dacă îl dibuiește pe nenorocitul de criminal, indiferent de sex, satisfacția e maximă, mai ceva decît o erecție prelungită dătătoare de orgasme fabuloase. Ce comparație mi-a trecut prin minte, tare de tot, bună de scris pe o pancartă!

Cînd i-am vorbit prima oară mamei despre intențiile mele, mi-a zîmbit și a dat, aprobator, din cap. Asta e mama, un munte de înțelegere cînd e vorba despre Marti, unicul ei copil și singurul bărbat din casă. E capabilă să-mi citească gîndurile. Îmi convine, nu trebuie să mă lansez în tirade, în vorbărie multă, într-o logoree ca o diaree. Ia te uită, am făcut o rimă, poate bîntuie prin mine și o adiere de poet. Au fost cazuri de criminali care le trimiteau victimelor poezioare cu tîlc, înainte de a le ucide.

– Dragă mami, am absolvit cu brio liceul și încă pe cel în limba germană. Genială idee ai avut că m-ai înscris acolo, îți mulțumesc încă o dată! Te-am făcut doar de cîteva ori de rîs, asta și din cauza unor profesori mai imbecili, să-mi calc umbra! Acum am o țintă clară, fixă, în viață…

– Bine, Marti.

– Un an, poate chiar doi, înainte de facultate, am hotărît să lucrez în diverse locuri. Munci necalificate. Trei luni ici, trei luni colo.

– Bine, Marti, zicea mami, iar chipul îi era scăldat într-o lumină intimidant de blîndă.

– De exemplu, spălător de mașini, ajutor de chelner, vînzător… Locuri unde ai contact cu o mulțime de persoane din toate straturile sociale.

– Bine, Marti, cum crezi tu…

Nu mă contrazice niciodată. Asta te poate scoate din sărite, te poate enerva afurisit de tare, îți vine să o scuturi zdravăn, căci din contraziceri se pot naște scîntei geniale. Dar mami mă lasă să vîslesc în ce direcții doresc. Nu-mi dă nici un azimut, e încrezătoare în steluța mea. Și de aceea o iubesc, am crescut sub cupola zîmbetului ei.

Un detectiv este, totodată, și un justițiar care face singur dreptate, fără interminabilele procese. Pur și simplu îi vîră un glonte în scăfîrlia ori în inima criminalului. Așa le trebuie nenorociților ălora, fir-ar! Mă rog, chestia asta se întîmplă mai mult prin filme, dar un detectiv e un justițiar care își îndreaptă arătătorul, precum țeava unui pistol, spre făptaș. Poc! Plus un dosar beton, cu dovezi lipsite de echivoc.

Cuvintele sînt precum gloanțele, zicea profa de literatură și gramatică germană, nimeresc inima și capul. Aiurea, am replicat eu din prima bancă, e o mică mare diferență. Ei, nu spune, se burzului profa, o femeie atrăgătoare pentru vîrsta ei, și care ar fi chestia aia… mică mare? Cînd rostise ultimele două cuvinte, gura i se rotunji, împînzită de striații fine, obrajii i se umflară precum două bucuțe de prunc, iar ochii i se umplură de-o năucă, perplexă uimire. Nu m-am putut abține și am izbucnit în rîs, hohotele mele molipsindu-i pe toți colegii. Apoi am ridicat mîna dreaptă într-un gest ferm, gata cu hăhăiala, vă rog să mă scuzați, doamna profesoară, am avut o ieșire necontrolată, dar iată ce doream să zic, fără ironii. Gloanțele bine țintite aduc moartea, nimic altceva, pe cînd cuvintele aduc viața, da, viața cu toate rahaturile ei, dar viață, de aia se zice, după cîte știu, că la început a fost cuvîntul, nu? Profa înțepenise ca pironită de un fulger, dar reuși să-și miște, în cele din urmă, căpșorul într-un gest de aprobare. Nu mă crezuse capabil de-o cugetare.

Pe trepte văd cum coboară o fîșie albă și groasă de fum, ca un șarpe gigantic. Ce naiba, a izbucnit un incendiu la suprafață? Cam greu de imaginat, mă aflu taman în piața centrală , alături de marea catedrală. În jur sînt intersecții, pînă la clădiri e distanță, s-or fi aprins coșurile de gunoi, vreun piroman dus cu pluta. Pricep, dintr-odată, că nu e fum ci… ceață! Mă lovește uluiala. Ceață, în mijlocul orașului? Alunecă pe treptele toaletei publice, ca un monstru umed, transparent, într-o tăcere misterioasă. Se insinuează pînă și în pătratul cabinei mele! Ciulesc urechile. Păi, dacă brusc s-a lăsat ceața, afară va începe haosul. Ciocniri în lanț, mașini strivite, înjurături, țipete, fluierele stridente ale agenților de circulație, plînsete, urletele copiilor speriați, vitrine sparte, trecători transformați în hoți,  femei gravide care nasc pe trotuare… Ei, asta-i cam aiurea, o ia razna imaginația.

Ciulesc urechile. Nimic. Deasupra se derulează zgomotele firești ale unei zile lucrătoare de vară. E puțin trecut de ora doisprezece. Atunci, în mod firesc, înseamnă că afară nu e ceață. Aici s-a răsucit într-un fuior și pipăie toate ungherele cu adevărată impertinență, ba chiar nesimțire, aș zice.

Silueta se desprinde din trupul șerpos al ceții tot mai disipată. Într-o mișcare lentă, dar hotărîtă, își lipește nasul de geamul cabinei, îi turtește vîrful și-l transformă într-un nas de clovn.

– Ai cumva și hîrtie igienică pentru cururi fine?

– Bineînțeles că am, răspund prompt și zîmbesc galeș, chiar parfumată. Prețul e același.

Am rostit ultimele cuvinte cu oarecare mîndrie. Fusese ideea mea să avem și o hîrtie fină, parfumată și colorată, în special pentru femei, la același preț. Ne facem reclamă, crește faima așezămîntului. Se înmulțește clientela, am zis, iar patronul fu încîntat. M-a bătut pe umăr, bravo, băiete, eu tot nu pricep ce cauți tu aici. Un compliment sub formă de întrebare pe care mi-l mai făcuse și la care eu nu i-am răspuns. Doar i-am zîmbit ambiguu și l-am lăsat, cum se zice, cu ochii-n ceață…

Nasul se dezlipește de sticlă. E subțirel, cu nări fine, străvezii, corect din punct de vedere anatomic.

– E ceață afară? întreb, în timp ce-i întind sulul de hîrtie.

– Doar… în jurul catedralei, zice cu voce umedă. A apărut din senin, ca un brîu, ca un șal unduitor și… s-a luat după mine, să mă apere…

Rîde scurt de cîteva ori, dinții de sus îi sînt puțin ieșiți în afară, buza superioară nu-i acoperă în întregime. Are o mutră de veveriță ușor drogată, iar în jurul gîtului subțire poartă un șir de scoici mari, sidefii, de forma unor lacrimi cu reflexii albastre și verzui. În timp ce își rupe bucăți din sulul parfumat, se holbează la mine fără jenă, de parcă aș fi un obiect expus într-o vitrină.

– Dacă întreabă careva de mine, nu exist, zice pe un ton poruncitor, voit iritant. Sună aiurea replica ei și mă face să pufnesc în rîs.

– Rîzi ca prostul, mai zice și dispare în sectorul rezervat femeilor, tîrînd resturile de ceață după ea.

Aici, la primul meu loc de muncă, am parte de tot soiul de replici venite de la cele mai diverse categorii de oameni, unele afurisit de tembele, provocatoare, chiar jignitoare, dar un viitor detectiv trebuie să știe să se stăpînească. Să nu-l ia valul…

În urmă cu o săptămînă, am redescoperit toaleta publică din centrul orașului nostru, aflată la demisol, aproape de catedrală, sub o parcare. Acolo, de fapt, se află de cînd lumea, dar acum s-a privatizat, s-a extins, arată a-ntîia, ca o farmacie. Mai borăște cîte unul, mai uită să tragă apa ori se urcă pe colac cu picioarele, mai scapă jeturi pe jos ori scuipă, mă rog, în funcție de… personalitatea fiecăruia. Ori a fiecăreia. Dar două femei, ca niște furnicuțe, curăță zilnic așezămîntul, îi întreține aspectul elegant, mirosul parfumat, strălucirea gresiei și a faianței colorate. Iar asta impune, pînă la urmă, un comportament mult mai civilizat.  „Angajăm tînăr pentru treburi pe aici!” Așa scria pe o bucată de hîrtie lipită de geamul cabinei. Ceva mai potrivit nici că se putea, mi-am zis fără ezitări.

Fragment dintr-un nou roman, „Femeia de marțipan”, aflat în pregătire

 

Susține Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), „Măcelăria Kennedy” (Cartea Românească, 2017), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia (traducător Gabriela Lungu), Cehia, Ungaria și Serbia, Germania și Israel, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Italia, SUA (traducător Mihael Mudure), Franta și Israel (traducători Paul Farkas și Itzhaki Moshe). „Povestirile mameibătrîne“ (Cartea Românească, 2006) a apărut la Editura Tarandus Kiadó, în traducerea lui Szőcs Imrével. Este cea de-a patra traducere a romanului, după cea în limba franceză, la Gingko Editeur, traducător Dominique Ilea, în limba sârbă, Editura Sezam Book, în traducerea Mihaelei Lazarovici, şi în limba cehă, Editura Dauphin, în traducerea lui Ladislav Cetkovský. Romanul „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009) a apărut la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, cu titlul „Stalin, mit dem Spaten voran!”. De asemenea, tot la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, a apărut și romanul „Măcelăria Kennedy” („ Metzgerei Kennedy”).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: