Fragmente dintr-un fals jurnal extim

Derealitatea orașului

Vos yeux ne sont pas toujours contents de moi.
Maurice Blanchot

Privită de la distanța la care mă aflam și pe măsură ce o priveam, silueta aceea subțire și mobilă își pierdea consistența și părea că se îndepărtează. Printr-un gest elastic al mâinii, distanța s-a diminuat până a dispărut cu totul. Orașul a rămas suspendat în aceeași poziție defensivă în care îl găsisem cu doar câțiva ani în urmă. Orice prezență proaspătă îi apărea drept ostilă, simbolurile, întoarse pe dos, nu se mai lăsau privite, iar semnificațiile se închideau în propria componență. În locurile în care casele s-au prăbușit și nu mai exista nimic acum, rănile nu se vindecaseră și încă dureau. Acolo nu se mai putea construi nimic. Mă pregăteam să-i spun: Bine ai venit în acest oraș introvertit! dar curiozitatea limpede a unui zâmbet fără rezervă mă făcea să-mi dau seama că de atunci înainte eu eram cea care trebuia să-i traducă, într-o limbă pe care el să o poată înțelege, toate imaginile care urmau să i se ofere privirii sub formă de alfabet necunoscut, iar această traducere se dorea a fi senină ca o mică insulă însorită. În acest oraș în care distanțele se puteau stinge foarte ușor, conținutul temporal al zilei părea doar un mit. Aici nu a existat niciodată, se spunea, un barometru care să stabilească o măsură reală nici a inimii, nici a timpului și orice privire a ceasornicului era doar un act de trădare. Însă de data aceasta, timpul nu se dislocase de la sine. Prezența lui acolo acoperea întregul spațiu cu acea starea entuziastă a privirii care ne îndepărta pe amândoi, până la uitare, de antipatiile orașului. În aerul congelat al clădirilor părăsite, încă respirând, în urma pașilor noștri, calmi ca o amprentă, se strecura întunericul.

Rătăcirile dese pe străzile pe care le urmăream pe hartă, cu răbdarea celor care știu că timpul este acolo doar ca să le semnaleze apropierea serii, făceau din aceste zile un exercițiu de supraviețuire mijlocit de un sentiment acut și înspăimântător al împlinirii. Se instala astfel între noi o bucurie neliniștită, prilejuită de acea senzație simplă, obiectuală de être là, care nu se lăsa gândită. Nu știam că avea să mă urmărească neliniștea aceea pe care o întrezăream pentru prima dată atunci și care acum palpită în declinul lunii. Cețurile amiezii cădeau fulgerător, fără să ne lase răgaz să renunțăm la vreuna din lungile plimbări, la nenumăratele momente când traversam podurile orașului și ne întoarcem în punctul inițial de întâlnire doar ca de acolo să plecăm din nou, cu aceeași energie fericită, spre o altă parte a orașului care venea să ne surprindă. În soarele strecurat al iernii, privirea devenea mai lucidă și chipul lui era la fel de limpede ca o reflecție lichidă. Pielea întinsă a pleoapelor acoperea o pupilă alb-imaculat, iar coloritul negru al retinei căpăta o nuanță fragilă de mahon atunci când lumina își rata traiectoria și îi proiecta raze minuscule pe tâmplele calde. Se oprea brusc în dreptul soarelui de ianuarie și, cu un zâmbet complet, privea în jurul lui agitația urbană. În cafenelele și ceainăriile în care ne adăposteam, căutam mereu un loc la geam, ca atunci când acele umbre solare fragile străbăteau geamul gros să putem sta în lumina ferestrei. Regăseam la capătul fiecărei zile senzația unui oboseli pe care nu o simțeam decât atunci când plănuiam un alt traseu, alunecam pe gheață, nu mai găseam locurile despre care știam că odată au existat, ne amuzam trecând amândoi drept străini, și ceream în franceză câte o hartă în punctele rezervate turiștilor, găseam închis câte un muzeu pe care plănuisem să îl vizităm și ne refugiam, în cele din urmă, amuzați, dar nu învinși, într-un colț aburind al orașului.

Acolo, în contextul armonios al unei metropole amorțite, diferențele se ridicau în aer ca niște figuri nedeslușite, pictate îndelung și ele nu veneau decât să înlesnească multiple asemănări și recunoașteri. Plimbările acelea printr-o pădure de semne nu aveau nevoie să fie traduse. Toate semnificațiile se apropiau de noi doar pentru a fi, în cele din urmă, respinse. Chiar și limbajul își pierdea forța de reprezentare la câteva secunde după ce cuvintele se rosteau. În mod cert, existau în acele plimbări, ca niște plaje uscate risipite de-a lungul lor, momente în care nu se mai putea face nici un lucru prin cuvinte. Nu atât inutilitatea limbajului ne oprea adesea din mișcare, ci senzația stranie că liniștea brusc instalată avea forța de a dilua timpul în favoarea noastră. În centrul orașului, pe marile bulevarde cu liniștea lor înghețată, în librăriile calde și ceainăriile ascunse, imaginile care se formau nu conțineau nici cea mai fragilă urmă de negativitate, ci mai degrabă se înscriau într-o numărătoare a acelor momente de înlemnire a timpului în care clipa aceea, cu ramele ei luminoase, stabilea punctul zero al incipitului. Căutarea neobosită a impresiei armoniei stradale, a bucuriei instantanee care apărea de nicăieri în mijlocul unui spațiu cunoscut, dar pe care privirea nu îl mai identifica în componența memoriei noastre, era înlocuită atunci de existența vie și concretă a armoniei încât prezența acelei félicité devenea acută și globală. Râdeam de micile tentative ratate de a integra acea realitate din care, fără să vrem, ne retrăsesem tăcuți. Orașul părea că-și schimbă geografia în timp ce pașii noștri deveneau tot mai rari pe cele câteva poteci înguste care ne despărțeau de realitate și îndepărtau realitatea de oraș. Ne rătăceam tot mai des. C’est pas grave!

Ecoul insolit al acestui spațiu rece se descompunea pe măsură ce avansam pe străzile pe care privirea noastră nu reușea să le admire, să și le apropie, altfel spus să fie mulțumită de intensitatea dinamicii pe care agitația aceea excesiv de febrilă o propunea. Ne aflam acolo fără să existăm de fapt decât într-o viitoare proiecție temporală pe care o gândeam amândoi, nemărturisind-o însă, într-un moment imediat care nu ținea de prezentul acelei întâlniri, ci de clipa următoare, oricare a fi fost conținutul ei temporal. Vocea lui joasă, subliniată de privirea amplă și mișcările rezervate ale mâinilor în aer, căpătase tot mai multă tonalitate. Toate imaginile pe care le priveam nu aparțineau privirii, ci erau provocate de vocea aceea tânără care articula cu tandrețe cuvintele tari și le întărea pe celelalte, pe cele lipsite de vitalitate și a căror semnificație cădea adeseori în gol. Orașul devenise altul. Revenind mai apoi, singură, în punctele sensibile ale acelui spațiu, întâlneam senzația acelei generozități zâmbitoare, căldura moderată și confortabilă a aceleași voci care transformase orașul prin liniștea și lentoarea ei benefică, fără să o gândească măcar. Există atât de puține certitudini, dar una dintre ele se leagă de această prezență sonoră cu un chip cum nu se poate mai potrivit și o privire curajoasă care transformase un spațiu, pe care am hotărât, în cele din urmă, să îl numesc oraș. Forța ei sonoră revine însă de fiecare dată și dacă ne părăsim în piața dezgolită de întuneric, ne părăsim pentru a te reîntâlni la nesfârșit, iar dacă ne uităm adesea unul pe celălalt, aceasta durează câteva clipe și nu ne uităm decât ca să putem continua să trăim. Și astfel zilele trec, nerăbdătoare, uitându-ne citind și mirându-ne într-un colț al unui oraș autentic. Această realitate nu se poate sfârși prin nimic. Doar se poate traduce astfel, printr-o altă voce, care nu ne aparține, dar integrează realitatea noastră, întinsă ca un pod deasupra unor ape adânci pe care nimic nu le poate neliniști:

Je lui ai donné toute ma force et elle m’a donné toute la sienne, de sorte que cette force trop grande, incapable d’être ruinée par rien, nous voue peut-être à un malheur sans mesure, mais, si cela est, ce malheur je le prends sur moi et je m’en réjouis sans mesure et, à elle, je dis éternellement « Viens », et éternellement, elle est là.

Foto: Ville abstraite/ Mademoiselle Léna

Despre autor

Despina Jderu

Despina Jderu

Este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București, cu o lucrare despre emergențele teoriei literare franceze în anii ’60-’70, și în prezent masterandă a aceleași facultăți, masteratul de Studii Literare; este colaborator al Institutului Francez din București în realizarea proiectului aniversar 80 ans de l’Institut Français en Roumanie și membru al Juriului Goncourt – Le choix roumain, ediția 2016. Este autoarea a numeroase articole de specialitate din care amintim: „Jamais plus. Le journal de deuil ou comment écrire la mort”, în curs de publicare în „Caiete critice”, sub egida Academiei Române. Editor al cărții „Mitologii” de Roland Barthes, apărută la Editura Vellant, 2015, și co-redactor al dosarului dedicat centenarului Roland Barthes. A organizat timp de trei ani, în calitate de membru al Lectoratului Francez al Universității din București, conferințe și seminare susținute de scriitori și intelectuali francezi precum Julia Kristeva, Andreï Makine, Sorj Chalandon etc. A publicat în revista „Observator cultural”.

Scrie un comentariu