4. Lore
Regina broaștelor îmi vorbea cu o oarecare indiferență, de parcă s-ar fi ferit de privirile mele. Avea buzele proeminente, ochii ieșiți din orbite și un piept generos. Scundă și dolofană. Cu un iz de femeie pe care nu o mai poate speria nimic.
Lipsită de orice mijloace, mintea mea era o pană de gâscă în mâinile ei butucănoase și ciudat de îndemânatice, precum mâinile bunicii când freca în albia de lemn hainele pe săpunul de casă și totul mirosea a sodă. Eu eram o fetișcană și gândurile erau stoluri speriate de vrăbiuțe înfometate. Visam zi și noapte că mă îndrăgostesc. Uneori mă îndrăgosteam de bazinul dezafectat din vale, de după viile statului, unde exista o căsuță cât să încapă o familie în ea. Geamul devenise ilizibil. Nu se înțelegea nimic. Ca o salopetă folosită și ruptă, fără memorie, deși cu câțiva ani în urmă transpirase în același moment cu stăpânul ei. Așa trebuie să fie și viața. Într-o fracțiune de secundă lumina dispare și întunericul locuiește acolo, deși în ochii de sticlă ai realității sunt doar câteva pleoape obosite care nu se mai pot ridica. Și rezultatul nu va fi niciodată serios. Concluziile, întotdeauna, vor fi pripite și costelive. Ceasurile vor arăta aceeași oră de fiecare dată indiferent cât de mult oameni vor muri. Câte carapace de os sidefiu vor putrezi pe plajă sau în parc sau sub dărâmături, el va ticăi la fel.
Iarba grasă va deveni terenul fertil care a acoperit cadavrul. Viermii vor crea coridoare și biblioteci acolo unde înainte nici nu puteau visa că vor locui. În palatul de aur, vârful opulenței, și totuși când te gândești că doar câteva legi nu le pot permite toate astea, niște cuvinte înfricoșătoare cu care au fost descriși pe nedrept în cărți. Sfârșitul este întotdeauna puturos. Nimeni nu stă până la sfârșit. Nimeni nu vrea tristețe în carnea proprie vie, tristețea există acolo de la început, de aceea toți cei vii caută să râdă cu gura până la urechi. Doar mortului îi rămâne pe chip tristețea asta viscerală de care nu se va despărți niciodată.
Nu am văzut încă un mort fericit.
Moartea este percepută ca o tristețe profundă, un fel de loc din care nu te mai întorci, nu mai simți, nu mai poți controla nimic. Un loc unde toate gândurile celui viu se vor năpusti asupra realității și o vor deforma. Moartea devine realitatea proprie încapsulată în singularitatea personală. Un fel mic univers personal închis. O tumoare care nu vrea să vadă viitorul, care se hrănește doar din trecut. De fapt, cei ce urmează să moară vorbesc foarte mult de trecutul lor, uneori sufocând pe cei din jur. Vor să rezolve toate regretele, să semneze ultima foaie, să bifeze motivările eșecurilor personale, înainte de-a pleca la drum într-o călătorie necunoscută. Un drum aparent negru, misterios, suficient de misterios încât să asigure o mică speranță, pentru că omul nu poate trăi fără această speranță. Cert este că și sinucigașul speră în ultimul său ceas că moartea sa va rezolva toate problemele. Propria moarte devenind o demisie de onoare pe masa unui arhitect pe care nu l-a cunoscut niciodată, dar la care s-a rugat într-o formă sau alta, a comunicat tacit, prin comunicări imaginare, sau voci necunoscute reatribuite, sau prin gânduri comune etc.
Într-o măsură nedreaptă, moartea, din nefericire, este prezentată ca o eliberare de aproape întreaga suită a religiilor, eliberare de ce?, vă întrebați. De lanțul de aur al suferințelor personale. Deci, într-o oarecare măsură, sinucigașii sunt îndemnați să-și urmeze calea, poate fi o formă de triere sau de restrângere a grupului. Și simt cum durerea mea de sub inimă mișcă ca un șarpe, gentil, și mă uit la coperțile cărții, jos scrie, Editura pentru Literatură Universală, Jocul cu mărgelele de sticlă. Sunt antice, galbene și pătate ca o hartă antică a unor comori ascunse. Un fel de mărturie care traversează timpul, cu câteva informații prețioase, pentru că doar informațiile prețioase rezistă timpului, și șarpele din pântece dă din cap. Mă aprobă. Nici nu mai știu dacă el vorbește sau eu, uneori, mâzga gândurilor e comună, de parcă se hrănește din toate amintirile și informațiile mele, și vrea să cunoască mai mult, să mă părăsească, să treacă prin mine, acum și să traverseze strada. Să stea de vorbă cu vânzătoarea de flori de la intersecție, care trece prin geam ca o fantasmă. Să povestească cu vecinii de pe scară, să-l întrebe pe dumnezeu dacă a avut un plan prestabilit sau totul a fost o inspirație de moment, sau o ieșire din tipar, o eroare perpetuă, un clișeu devenit regulă sau doar o ultimă încercare.
5. Trei
Viața e o încercare proastă de-a demonstra că suntem invincibili. Becul din camera mamei este toxic ca un carcinom legat de tavan. Întreaga cameră este bolnavă, simt asta prin pielea mamei. Spațiul unde trăim este invalid. Mirosul de mucegai persistă. Veioza, de fapt, singura veioză din încăpere, are o gură imensă, atunci când întunericul vine și locuiește cu noi. Devenind o creatură hidoasă, cu gură băloasă și dinți îngălbeniți. Tata nu ajunge de fiecare dată acasă. E o pată de lumină rară și când îi zăresc silueta, pare obosit și stresat de parcă s-ar construi ceva în corpul său uscat și deșirat. În el trăiește, din păcate, un întuneric atipic, o materie primă din care sunt construiți golemii, un orificiul în trupul său prin care vezi frustrările unui trecut eșuat, un viitor încapsulat și dezorientat. Doar ochii ca două mingii joacă uneori când o sărută pe mama; e singura dată când închide ochii. Tata nu doarme ca noi, doarme cu ochii deschiși, prinși în tavan. Fericirea noastră casnică e săracă. Un singur scaun, o masă, un radio vechi care bârâie mai mult, un pat ramolit și o fereastră care s-a transformat într-un tablou. Acele pete micuțe sunt oamenii care se-ntorc de la muncă, iar fumul gros din depărtare pare că vrea să-i înghită. Mama îmi mângâie creștetul peste burta umflată, noua mea casă. Înainte eram doar în ideile ei, deșirat și înfometat, repetam într-una că viața fără copii e inutilă, ca un roboțel, dar iată, de data asta sunt diferit. Am o gură cu care pot să înjur, urechi cu care aud noaptea cum blocul în care locuim pleacă peste câmp să-și caute liniștea. În acest colț de oraș apus, nimeni nu este liniștit. Nasul cu care miros frica mamei când vine tata acasă. Tata s-a născut nefericit. Deși, câteodată, mama îmi povestește cum era el când s-au cunoscut în tren. Era vioi, vorbea fără oprire, îi zicea, în zilele de început, gură neoprită. A vorbit atât de mult într-o singură zi încât m-am născut eu, Trei.
Pentru că da, să știți, eu sunt născut din cuvinte, unele dintre ele probabil nu au legătură cu mine, dar locuiesc în micul meu encefal, îngrămădite, agitate, și ele vor să-și găsească jumătățile, să fie împlinite, unele chiar dacă sunt deja, se desfac și caută altă jumătate, ca oamenii veșnic nemulțumiți, sau ca păsările care caută căldură, parcurgând mii de kilometri. În plus, îmi asigură o liniște de negăsit în altă parte. De exemplu, atunci când mă întâlnesc cu oamenii taciturni, cuvintele din capul meu se-nvârt în jurul lor ca un roi de albine, și-mi traduc gândurile lor. Într-un fel, prin această metodă, am aflat că toate gândurile sunt vâscoase. Au în compoziția lor atât de multă neîncredere încât miezul este întotdeauna lipicios. Cu toate astea, gândurile ei sunt veșnic înfometate, deși mama se chinuie să mă expedieze în lumea asta a ei, cu multe întrebări fără răspuns.
Tăcerea părinților mei a devenit în lunile în care eu am crescut, un șobolan înfometat. Oare nu ar trebui ca venirea mea pe lume să producă fericire? Lucrurile nu stau deloc așa. În cuibul meu va dăinui după ce îmi voi face bagajul și-l voi părăsi, un copac al tristeții cu rădăcini în picioarele mamei, rădăcini care coboară, trec prin podea, prin apartamentul de sub noi, prin țestele celor trei vecini, o fată bătrână care a așteptat și ea aici în întunericul tisular, și-a făcut iluzii ca mine, o altă mamă mai dolofană, un tată care nu se mai poate ridica din pat, și ei sunt obosiți și comunică prost, parcă nu mai vorbesc aceeași limbă, urlă, sunetele nu mai ajung atât de repede de la unul la celălalt, și rădăcinile astea nu se opresc, nu caută nici măcar apă, caută altceva, un loc ciudat al tuturor întâmplărilor nefericite dintre pereți, caută tristețea aceea care între timp, sătulă de a fi ignorată, s-a transformat în igrasie. Frica mea cea mai mare, această igrasie care îți poate inunda trupul și devii negru și tăcut ca ei. Ca un zombi, cu ochii injectați de tristețe, atât de greu de recuperat. Într-un fel, viața de afară este mai degrabă o scară de lemn pe care urci neîncetat, dar nu ajungi la dumnezeu, așa cum speri, nu ajungi nicăieri, pentru că distanța până sus este atât de mare, încât nu ai cu ce să o măsori sau să o înțelegi. Te plimbi în gol ca un nebun. Și te minți că această căutare perpetuă îți este de folos, de parcă ți-ai face de lucru în șopru, dar tu nu cauți decât un loc ferit de ochiul luminos al oamenilor, să plângi în liniște.
Momentele cu adevărat fericite sunt cele în care mama îmi citește dintr-o carte, Jocul mărgelelor de sticlă, și mi-l închipui pe Herman Hesse, tăcut la masa de scris, cu capul aplecat într-o parte, și sinapsele invizibile îl acoperă ca o pânză de păianjen, cu toate că scriitorul, în general, este curajos sau cel puțin așa ar trebui să fie. Văd prin geamul epitelial cum buzele ei, încă frumoase, îl construiesc bucățică cu bucățică, cu un zâmbet firav, proiectat în apartamentul sărac. Noroc că zidurile de beton nu se hrănesc cu carne, pentru că frigiderul nostru e gol. Mâncăm puțin. Drămuim pâinea tare pe care o aduce tata și el sărac și cu burta lipită de spate, dar suntem dârzi. Credem că acest lucru ne va pregăti pentru testul final. Numai că eu m-am prins încă din primul semestru maternal că totul e un bluf. Lucrurile care contează cu adevărat sunt cele la care ne gândim neîncetat și într-un mod sau altul vom lupta pentru ele până la capăt. Adică, ne place propria variantă, alegem culoarul individual, iar dacă avem senzația că cineva rezonează cu traseul mental propriu, deși în mod cert este o iluzie mare cât un măgar, sclipim de fericire ca niște bănuți aruncați într-o fântână arteziană. Și ne șoptește cineva în ureche, da, aceasta este calea, amice, ești pe drumul ales. Și noi construim în jurul acestui artefact, faguri de ceară, în care femeile de care ne-am îndrăgostit vor așeza puii, iar cei pe care-i adulăm, mentorii vor așeza formulele lor magice, atât de utile doar pentru că noi credem în ele. Știu că atunci când nu mai crezi în cineva sau ceva, se va disipa. O formă avansată de auto-vindecare.
Apoi apar dispozitivele menite să-ți țină ocupată mintea. Ecranele în care și mama înoată fără noțiunea timpului. Și caută nici ea nu știe ce. O nebuloasă care ne-a înghițit sufletele. Și așa atrofiate, pentru că la început sufletele aveau un sistem de apărare bine pus la punct. Mecanismele de auto-apărare s-au pierdut. Suntem amibe hapsâne și vrem ca numele propriu să pătrundă în mințile celorlalți, chiar dacă nu întotdeauna suntem conștienți de treaba asta. Vrem ca ecourile să fie analizate și discutate la masa unde paharele sunt întotdeauna pline. Vrem o foaie de hârtie cu acordurile celor mai mari păpușari, care să deschidă ușile tuturor instituțiilor moarte, pentru că eu, Trei, știu asta. Fiecare dintre noi are o misiune secretă, personală, încă din marsupiu. Noi muncim încă din săculețul embrionar, poate mai mult decât atunci când urlăm pentru prima dată în sala de maternitate și primim palma binecuvântată; semnalul apocaliptic că lupta a început.
(va urma)
Scrie un comentariu