Începând cu numărul 391 al Literomaniei, vă propunem un nou ciclu de traduceri semnate de Dominique Ilea, grupate, de data aceasta, în jurul mâncării („la bouffe”), al temelor gastronomice într-o diversitate de contexte culturale. În numărul de față, puteți citi „Cuisine cruelle”/ „Bucătărie crudă” de Élisabeth de Fontenay (cap. 2 al părții „La douceur grecque” din eseul „Le silence des bêtes. La philosophie à l’épreuve de l’animalité”, 1998). (Literomania)
Élisabeth de Fontenay
Bucătărie crudă
[…] Oricum ar fi fost, mâncăul ucigaș își vădește neputința de-a contempla o natură mănoasă precum Delta Nilului și de-a se bucura pașnic de roadele ei. De ce-a trebuit oare ca niște ticăloși, insensibili la sublimul cosmologic, să dea buzna în acea totalitate sublimă, să semene tulburarea și dezordinea în sânul inocenței splendide, să atenteze la supraabundența ființei din ființe, a vieții din făpturile vii, a sufletului din animale, și să pună la cale moartea, văduvind dobitoacele de lumina soarelui care-i pentru greci totul în viață, și răpindu-le timpul ce le era sortit să trăiască? Ca să dea și mai multă greutate întrebării, Plutarh va cuteza [în De esu carnium – De-i îngăduit să mănânci carne –, tratat din Opere morale, sec. I e.n., n.t.] și o a doua prozopopee, cea a animalelor pe care nemăsura oamenilor le hărăzește să-ngrașe niște pântece nesătule, fără urechi. Vechiul cântec francez: „O, Sfântă Fecioară, o, patroana mea, împiedică-i să mă mănânce” păstrează poate un ecou al acestui lamento. Plutarh articulează în limba-i omenească acel „lăsați-ne să trăim” al dobitoacelor și supune modulația acelui strigăt regulilor înaltei retorici grecești. Animalele grăitoare cer nici mai mult, nici mai puțin decât dreptate și declară pur și simplu că acolo unde nu-i o stringentă necesitate se petrece o încălcare flagrantă a dreptului. Animalele vor spune oamenilor: voi aveți dreptul să ne omorâți dacă aveți nevoie să ne mâncați; dar dacă o faceți doar ca să mâncați mai bine, atunci ne tratați ca pe niște „delicatese” (cuvântul îi aparține lui Amyot [Jacques A., 1513-1593, episcop de Auxerre, mare elenist al Renașterii, care-a tălmăcit, printre multe altele, sub titlul S’il est loisible de manger chair, zisul tratat al lui Plutarh, n.t.]) și vă comportați ca niște criminali. Mâncatul e, într-adevăr, un dat al făpturilor vii, iar sarcophagia [consumarea de trupuri moarte, în limba greacă, n.t.] a pecetluit pierderea epocii de aur. Însă mâncatul bine și prea mult, și omorul în acest scop, înseamnă căderea în asasinat.
Distincția metafizică, etică și politică stabilită de Platon și Aristotel între trai și trai-bun pare a fi reluată în surdină aici, dar inversată transgresiv, de parcă „traiul-bun” ar trebui să implice mâncatul frugal, iar „traiul” ca atare să ducă la un exces alimentar criminal. Toate acele suflete moarte – majoritatea complet în zadar de altminteri, căci deseori criminalii sătui resping cărnurile prea din belșug – s-au adunat deci în jurul lui Plutarh și i-au suflat apostrofarea orgolioșilor criminali înfulecători de carne. Dacă psihofagii țin încă să mănânce cărnuri, adică să continue a ignora sufletul din animal, n-au decât să-l omoare cu mâna lor, fără nicio armă ori alt instrument, și să mănânce dobitocul încă palpitând! Ne gândim la Tolstoi, vegetarian, care pusese să se aducă la masă, dinaintea farfuriei uneia din mătușile lui, carnivoră înrăită, un pui viu și un cuțit ca să-i vină de hac cu mâna ei. Plutarh, purtător de cuvânt al animalelor, îi pune astfel la strâmtoare pe gămani. Dacă vă repugnă să omorâți voi înșivă dobitocul, le spune el, dacă vă codiți să-l mâncați crud și cald încă, înseamnă că recunoașteți implicit că săvârșiți un asasinat și că asta vă sperie, în virtutea constituției voastre înnăscute unde stau bazele dreptului natural.
În acest punct al textului se înfăptuiește o transgresie făcută posibilă de logica extremelor, și asupra căreia se cuvine stăruit. Punerea-la-fript și/sau la-fiert, aceste deprinderi la masă ale omului civilizat și ale cetățeanului, nu constituie pentru Plutarh o circumstanță atenuantă, dimpotrivă. Mai bine să mănânci cu sălbăticie, pe deplin conștient de crimă, decât s-o negi folosind dresuri: vânătorii, sacrificatorii, măcelarii, bucătarii sunt cu toții niște ucigași de aceeași teapă, iar Diogene mâncând o caracatiță vie pentru care se bate cu câinii nu se sălbăticește, în realitate, mai mult decât rafinații comeseni ai unor ospețe somptuoase. El, cel puțin, știe ce face și ce vrea să facă: să devină o fiară feroce. Pe când ceilalți, ce se cred cu atât mai civilizați cu cât gătesc, ignoră cine-s cu adevărat. Punând semn de identitate între două modele contradictorii – pe de-o parte, mâncatul-crud practicat și de bacante în cultul dionisiac, omofagia [consumarea de carne crudă, n.t.] care ajunge la allelofagie [consumarea aproapelui, n.t.], adică la canibalism, iar pe de altă parte, mâncatul-fiert prin mijlocirea bucătăriei, artă comparabilă cu retorica după Platon, practică prin excelență civilizată, chiar și în, cu osebire în orgia banchetelor –, Plutarh pitagorizează și, în numele unui ideal de puritate ce constă în abținerea de la hrănirea cu carne, distruge temeliile înseși ale socialității. I-ar reduce bucuros pe Diogene și pe Lucullus la aceeași sălbăticie, și se-ntreabă unde-i cea mai mare bestialitate: la Pitagora, abstinentul, ori la Prometeu, inițiatorul sacrificiilor și al artelor legate de foc? El asimilează rafinamentul culinar canibalismului, iar fierberea și frigerea prin care omul are pretenția de a-și statornici supremația asupra dobitocului, crudului ce caracterizează modul animal de-a se hrăni. […]
În românește de Anca-Domnica ILEA, după „Cuisine cruelle” (cap. 2 al părții „La douceur grecque” din eseul „Le silence des bêtes. La philosophie à l’épreuve de l’animalité”, 1998)
Sursă foto: Radio France
Scrie un comentariu