Distanțe și singurătăți

Într-un vis de cândva, intru într-o librărie și găsesc o carte rară, mare ca dimensiuni, cu un design auster ca în unele colecții academice. O carte grea, m-au atras cărțile grele. Și-n vis, și-n realitate. Ca și cum ar fi o legătură între știința adunată între copertele lor și kilogramele de hârtie și de carton. Că nu se-ntâmplă așa are mai puțină importanță. Visul exprimă în maniera lui infantilă ceea ce am căutat inconștient, înainte de orice altceva, citind: un sens al lucrurilor. Încă îl mai caut. Între timp, cum se-ntâmplă și cu oamenii pe care i-am iubit, câteva din multele cărți citite, mari sau mici, grele sau ușoare, m-au făcut să fiu ce sunt azi în bună măsură. Sunt cărțile pe care, într-o formă sau alta, nu le uit și pe care le pot reciti oricând cu aceeași uimire și încântare. (Dumitrița Stoica)

Eloigné de vos yeux, Madame, par des soins
Impérieux (j’en prends tous les dieux à témoins)
Je languis et je meurs, comme c’est ma coutume
En pareil cas…

Așa începe, în „ Fêtes galantes”, scrisoarea („Lettre”) lui Verlaine către o doamnă adorabilă care este departe de el, la adăpost de orice mare iubire, în compania confidentei, a papagalului, a pisicii și a câinelui. Nici îndrăgostitul nu pare să dorească altceva. Arlechin prin vocație, dar unul cultivat și melancolic, are un Weltanschauung la mare distanță de iubirea cu substrat spiritual și tragic a trubadurilor sau a unora dintre romantici. Pare frivol la prima vedere, dar viețile și rolurile se amestecă, la limita autenticității și a cabotinismului. Cunoaște prea bine deznădejdea din versuri ca următoarele, ale unui contemporan ceva mai tânăr, dintr-o țară prea puțin cunoscută:

Departe sunt de tine și singur lângă foc,
Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trait,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. […]

A obosit și se amuză, odată cu noi, cu cititorii peste care au mai trecut câteva sute de ani și de distanțe, închipuindu-se gata să cucerească lumea și s-o pună la picioarele doamnei sale adorabile, ca împărații romani îndrăgostiți de Cleopatra. E cvasimelancolic, cvasideznădăjduit, cvasiîmpăcat, cvasiîndrăgostit. Iubirea de acum poartă crucea tuturor iubirilor trecute, posibile și imposibile. Nu reclamă nimic, nici măcar reducerea distanței, învăluite prin cuvinte, instrumente ale seducției, muzică a sentimentelor „ à fleur d’ âme” și a privirii care se bucură de instantanee. Ea, oricare ar fi, în umbra unei alei, cupluri sub clar de lună, fantasma unei glezne ivindu-se din fustele largi, atingeri de mâini, săruturi ușoare, mănuși purtate cu eleganță, niște ochi de culoarea cerului, „heureux instants”. O ars amandi într-o lume crepusculară, cu conștiința aproape fericită a tranzitoriului. „Le transitoire, le fugitif, le contingent” din celebra definiție baudelairiană a modernității. Evanescența formelor, a lumii desfată ochiul, așa cum îl odihnește fumul țigării sau jocul luminii într-un pahar cu absint. O ars amandi pentru timpuri ale distanțelor și singurătăților, și pentru toate timpurile.

În imagine: Antoine Watteau, „Mezzetin”, 1717-1719