Atelier

Divinul Marchiz și clipa negativă

Odată acoperită groapa, se va semăna deasupra ei ghindă, pentru ca, terenul gropii aflându-se după aceea reacoperit de copaci şi pădurea fiind la fel de deasă ca înainte, urmele mormântului meu să dispară de pe suprafaţa pământului, aşa cum mă mângâi cu gândul că amintirea mea va dispărea din memoria oamenilor.

Din Testamentul lui Donatien Alphonse de Sade

Donatien Alphonse de Sade, cunoscut ca marchizul de Sade, a fost cel care a șocat, nu numai pe plan literar, o lume crepusculară – ea însăși absurdă și plină de orori – prin extravaganţe erotice care, în scrierile sale, ating proporţii apocaliptice. Unde este de căutat revelaţia, experienţa revelatoare, punctul de plecare al acestei opere „odioase”? În cazul lui Sade, de unde trebuie pornit? În cazul unei distrugeri absolute, unde poți afla punctul/punctele originar(e)? La urma urmei, putem vorbi despre aşa ceva în ceea ce-l priveşte pe Divinul Marchiz? Eu cred că da.

Înainte de a trece mai departe, se impune o scurtă precizare tehnică: atunci când vorbim despre experiențele cu caracter revelator, avem în vedere acele momente de discontinuitate în cursul obişnuit al unei biografii. Iar biografia primă este cea concretă, istorică, cu care, de altfel, o să și încep. Donatien Alphonse de Sade s-a născut la Paris, în 1740, într-o veche familie provensală. Este lăsat pentru un timp în grija unui unchi, abatele de Sade, un erudit libertin, se pare, care îi va da o educaţie neconvenţională (un prim semn, iată, a ceea ce avea să promoveze Sade – o filosofie a libertinilor). A urmat un colegiu iezuit, apoi un colegiu de cavalerie regală rezervat doar celor cu sânge nobiliar. Tânăr căpitan, a participat la Războiul de Șapte Ani. La Paris, a frecventat numeroase curtezane şi actriţe. În 1763, este demobilizat şi se instalează în castelul familiei din Lacoste unde o întâlneşte pe Laure de Lauris, o tânără de care se îndrăgosteşte şi cu care doreşte să se căsătorească. Familia se opune, motiv pentru care se va căsători, în cele din urmă, cu Renée Pélagie de Montreuil, fiica unui bogat magistrat cu relaţii la Curte. Această dezamăgire amoroasă să fi fost atât de cruntă încât să se constituie într-unul dintre punctele pre-tematice ale operei sale? Sade a fost un răzvrătit, un dușman al orânduirii sociale, al cutumelor inerente acesteia, un anarhist – de observat că, totuși, acțiunea povestirilor sale are deseori la bază stricte structuri ierarhice și o ordine ideală în demonismul ei –, dar poate că totul a pornit, pur şi simplu, dintr-un impuls aparţinând acelei părţii blestemate, după cum o numea Bataille într-un excelent studiu al său, a fiinţei umane.

După patru luni este arestat şi închis la Vincennes din ordinul regelui pentru „desfrâu scandalos”. Este eliberat datorită intervenţiei socrului său, impunându-i-se domiciliu obligatoriu în Normandia, la castelul d’Échauffour (o claustrare punitivă, claustrare care îi va deveni atât de familiară lui Sade şi care va juca un rol esenţial în geneza operei sale). În 1764, restricţia se suspendă, iar Sade frecventează din nou cu asiduitate actriţele din Paris, pentru care se pare că avea o oarecare slăbiciune: pe o anume Colette, pe o anume de Beauvoisin pe care, de altfel, o și găzduieşte la castelul Lacoste – posibil model pentru castelul Silling din Cele 120 de zile ale Sodomei –, aceasta trecând drept rudă a soţiei sale. În 1767, tatăl său moare lăsându-i moştenire mai multe fiefuri, printre care şi pe cel din Lacoste, şi titlul de Conte. Sade îşi va păstra, însă, titlul de Marchiz. Să-și fi urât într-atât tatăl încât să nu dorească să-i moștenească titlul? S-ar putea, averea însă îi era necesară pentru o cheltuire, o irosire a acesteia în plăceri; Sade nu era omul acumulării, dimpotrivă.

În 1768, începe afacerea Keller. O tânără cerşetoare, Rose Keller, l-a acuzat pe Marchiz de maltratare: ar fi crestat-o cu briceagul, după care i-ar fi turnat ceară fierbinte pe răni. Urmează o încarcerare de şase luni. În 1772, este acuzat de otrăvire de către o prostituată , căreia i-ar fi dat afrodiziace. Este condamnat la moarte în contumacie. Sade fuge în Italia împreună cu sora propriei soţii. Este prins şi încarcerat, însă după doi ani evadează, fiind din nou prins la Paris în 1777 şi încarcerat, pe rând, la Vincennes, la Bastilia şi la Charenton. Este condamnat la moarte, însă familia sa obţine comutarea condamnării la moarte în închisoare pe viaţă. Aceasta e perioada în care marchizul de Sade îşi începe activitatea scriitoricească.

Studiul lui Bataille dedicat lui Sade din Literatura şi răul începe cu episodul căderii Bastiliei, închisoare în care Sade a stat cinci ani. Aici a scris Justine şi Cele 120 de zile ale Sodomei. De aici, se pare, ar fi vorbit mulţimii folosind un tub destinat vidanjării celulei drept portavoce, de aici ar fi aruncat numeroase hârtii prin care denunța abuzurile gardienilor. Avem, iată, portretul unui nesupus, al unui insurgent. Mai mult chiar, Donatien Alphonse de Sade a fost „un om monstruos, care era posedat de pasiunea unei libertăţi imposibile” (Georges Bataille). Chiar Sade îşi mărturisea nesupunerea şi rebeliunea într-o scrisoare către notarul Gaufridy, nedatată, dar scrisă, după cum ne asigură Georges Bataille, în mai 1790:

„Pe patru iulie, cu ocazia unui mic tapaj pe care îl făcui la Bastilia pentru nişte nemulţumiri pe care la aveam aici, guvernatorul se plânse ministrului. Spunea că încing minţile poporului, că îl îndemn să vină să dărâme la pământ acest monument al groazei…Toate acestea erau adevărate…”

Așadar, de ce să-i negăm lui Sade acest drept – dreptul de a aboli, sau de a fi stat la baza abolirii, a ceva sinonim cu limitarea, cu lipsirea de libertate? Nu acesta a fost oare mobilul său cel mai intim? Oare în prizonieratul său de aproape treizeci de ani să nu fi încercat revelaţia unei libertăţi depline, totale – revelaţie în sensul ei de realitate subiectivă de excepţie? Poate, însă, nu avem nici o dovadă în acest sens, cel puţin nu sub forma unei mărturisiri. Adevărul e că Sade nu a fost eliberat de mulţime, el fiind, în momentul căderii Bastiliei (14 iulie 1789), transferat din cauza exasperării de care a dat dovadă. Celula sa era goală, iar manuscrisele sale, împrăștiate pe podeaua celulei, s-au pierdut (atunci a dispărut şi manuscrisul romanului Cele 120 de zile ale Sodomei – un rulou lung de doisprezece metri, pierdere pe care Sade o plângea cu „lacrimi de sânge”, după cum mărturisea într-o scrisoare).

Ruloul de hârtie pânzată, lung de 12 metri, compus din foi cu lăţimea de 11,5 centimetri, unite unele de altele, care conține romanul „Les Cent Vingt Journées de Sodome“

În 1790, este eliberat. Soţia sa divorţează, călugărindu-se, apoi, la Saint-Aure, refuzând să-l mai vadă pe fostul ei soț. Sade scapă, între timp, de o condamnare la moarte prin ghilotinare datorită unei erori administrative (poate fi bănuită aici din nou influenţa familiei socrului său), iar în 1800 publică, în regie proprie, romanul Zoloé şi cei doi acoliţi, în care puteau fi recunoscuţi uşor Primul consul şi Josephine, fiind din nou, în urma acestui episod, întemniţat la Sainte-Pelage şi la Charenton, unde va rămâne până la moartea sa, în 1814.

Pornind de la evenimentele biografice, putem considera, cred eu, drept bază a experienţei revelatoare – în care are loc o mişcare dinspre personal spre universal, o mişcare de deschidere, de „resetare” a fiinţei intime, de conectare a acesteia la universal – dorinţa de libertate absolută. Astfel, dorinţa acumulată, neputând fi satisfăcută, a fost propusă reflecţiei, rezultând o libertate excesivă, la modul negativ, trăită doar în şi prin literatură, prin scriere – oricum, ea ar fi fost irealizabilă altfel. Este o libertate imposibilă în condiţii concrete, reale, după cum remarca și George Bataille. Înaintea revelaţiei unei libertăţi absolute, Sade a fost un libertin, asemenea eroilor săi. Acest tip de viață i-a adus ostracizarea, semn că libertinismul său nu era compatibil cu datele realităţii. Să revenim, însă, la Georges Bataille, pentru care experienţa revelatoare, pe care el o numește în diferite feluri: experienţa interioară, clipa negativă, clipa nesăbuită, clipa de cumpănă, momentul de ruptură, ţine de partea blestemată a omului, cea a răului, a excesului, a irosirii. Avem un sacru negativ, lovit, dinspre zona existenţei, de acţiunea interdictului, urmată de transgresiunea interdictului.

În cazul lui Sade, putem considera chiar această transgresiune a interdictului drept o bază a experienţei revelatoare. Personajele sale urmăresc încontinuu această transgresiune. Acţiunile lor reprezintă, în fapt, transgresiuni ale interdictului, praxisuri care instituie o altă realitate, sau, dacă nu, măcar o invocă. Bataille scrie despre o unitate a fiinţei obţinută în vârtejul celor trăite, scrie despre acele experienţe care au legătură funciarmente cu moartea și pe care le numește experienţe negative. Clipa negativă dezvăluie relaţia profundă, de substanţă, dintre clipa prezentă, moarte şi continuitate, ființele umane fiind, la o adică, „fiinţe discontinue, indivizi ce mor izolaţi într-o aventură inteligibilă”, dar care au „nostalgia continuităţii pierdute” (v. G. Bataille, Erotismul). Această continuitate ţine, însă, doar o clipă, acea clipă blestemată pe care eroii lui Sade o caută cu disperare în orgiile lor, în traiul lor abject, negator. Putem, astfel, deduce că ea e repetabilă, asemenea timpului sau, mai bine spus, extratimpului proustian. În Literatura şi răul, același Bataille aduce în prim-plan voinţa de distrugere şi, în speţă, de autodistrugere, a lui Sade: „esenţa lucrărilor lui este să distrugă: nu numai obiectele, victimele puse în scenă (care nu sunt prezente decât pentru a răspunde turbării de a nega), ci şi însăşi autorul şi lucrarea sa”, căci „sensul unei opere infinit de profunde se află în dorinţa autorului de a dispărea (de a se topi fără să lase vreo urmă omenească): căci nu exista nimic pe măsura lui”. Şi, într-adevăr, nu există nimic pe măsura iubirii divine, iubire pe care Sade a intuit-o atunci când „a cunoscut stări de dezlănţuire şi de extaz care i s-au părut mai semnificative decât posibilităţile obişnuite”.

În opera Marchizului este evidentă căutarea acelei clipe blestemate, a cărei reiterare o intuia în imposibilul şi reversul vieţii, ca transgresare înspre cealaltă realitate. Altfel spus, o căutare a libertății absolute. S-ar putea afirma, fără prea mari dubii, că interesul lui Sade nu viza satisfacerea unei plăceri erotice banale. Acest interes era focusat pe un, după denumirea aceluiași Bataille, erotism fără limite, care ar răspunde nevoii omului de a se dizolva în univers, de a dispărea, un erotism corespunzând lipsei de margini a universului. Asta însemna, în viziunea lui Sade, a trăi în chip suveran, adică a respinge atât ordinea naturală, cât şi pe cea profană. Experienţa Marchizului este una, așadar, profund negativă, iar ca element constituent al acesteia avem crima – extincţia atât a victimei, cât şi a călăului. Vorbim aici de negarea partenerilor, a vieţii acestora. Crima este o condiţie a voluptăţii (cel puţin din punct de vedere literar). Oricum, erotismul presupune irosire, o cheltuire fără măsură a energiei – nu o acumulare, care este scopul unei societăţi şi al unei ordini. Izolarea, un element fără de care experienţa sadiană ar fi fost lipsită de forţă, înseamnă negarea celorlalţi, iar Sade a aflat asta în cele unsprezece închisori prin care a fost plimbat timp de aproape 30 de ani. Această experienţă nu a putut fi retrăită decât prin scriitură. Literatura, va scrie Bataille în volumul mai sus-menționat, e singura care transgresează legea morală, doar prin ea unele experienţe pot fi duse până la capăt. Prin scriere, subiectul poate trăi a doua oară ceea ce a trăit întâia oară. Dar la Sade nu e vorba numai de o retrăire, ci și de o dezvoltare a ceea ce i-a prilejuit revelaţia, prin aceasta, forţând limitele revelaţiei iniţiale.

Opera Marchizului de Sade propune o negare totală, exasperantă, o negare care vizează o libertate absolută, dincolo de Bine şi de Rău. Aşadar, dacă e să vorbim despre experienţă revelatoare la marchizul de Sade, nu dăm decât de o dorință aprigă de (auto)anihilare. Totul, însă, ne vom da seama, nu reprezintă decât o mişcare pe verticală până acolo unde, după cum sesiza Bataille, ideea de Dumnezeu marchează oprirea acestei mişcări.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu