Atelier

Tabloul

„Draga mea Manina,

Mă uit în fotografie la fetiţa aceea de şase ani, care doarme pe canapea, cu o pisică albă în braţe, şi nu pot să cred că sunt eu. Ce lume era aceea? Era o lume îngrozitoare, era luna mai din anul 1989, dar eu îmi amintesc cum fiecare zi era o înlănţuire de bucurii şi de plăceri pe care mi le ofereaţi toţi, şi mama, şi tata, şi tu, şi Bunul, şi Buna, urma să merg la şcoală abia din septembrie, era o lume perfectă pentru mine, în care dacă auzeam din când în când şoapte la cei mari, nu mă îngrijoram nicio clipă, erau nişte secrete din vieţile lor de adulţi, pe mine nu mă atingea absolut nimic rău…”

Mesajul surorii mele Ilinca, aflată acum la Paris, ca să facă un doctorat, îmi aminteşte de o fotografie veche. Am fost împreună cu Ilinca, în acea zi de mai de acum douăzeci şi cinci de ani, acasă la pictorul Alex Vermont, ca să-i pozăm pentru un tablou. Pictorul fusese coleg de şcoală cu bunicul, în anii ’30, iar tabloul făcut atunci a dispărut repede, am avut parte doar de o fotografie a lui, ceea ce a fost foarte decepţionant pentru toată familia. Pictorul spusese că l-a vândut aproape imediat cuiva pe care nu putea să-l refuze, bunicul s-a supărat şi de atunci nu şi-au mai vorbit. Peste ani, încercările mele de a deschide o discuţie despre pictor şi despre tablou au fost curmate de crispare şi nemulţumire din partea bunicilor, ca şi a părinţilor mei. Mi-a trebuit ceva timp să aflu că relaţia dintre pictor şi bunicul meu fusese una complicată şi era mai bine să rămână învăluită în mister. Pe pictor nu l-am văzut decât în ziua aceea de mai şi, chiar dacă aveam doar optsprezece ani, amintirea acelei vizite nu e fluidă, ci e clară, ca un vis din care te trezeşti şi juri că nu a fost o fantasmă, ci că s-a petrecut aievea, într-o altă dimensiune.

Mergeam pe stradă cu Ilinca, spre casa pictorului, în ziua aceea de mai, cumpărasem nişte flori pentru soţia lui, şi mi-o amintesc pe soră-mea ţopăind, cum mă întreba din două în două minute dacă, după aceea, o să mergem la cofetărie. Eu îi spuneam că nu ştiu pentru că, dacă o să dureze mult, va trebui să ne întoarcem direct acasă, pentru masă, şi deci nici vorbă de prăjituri, cel mult dacă le luam la pachet.

Pictorul Vermont ne văzuse, pe mine şi pe soră-mea, într-o zi, în piaţa de legume şi fructe, apoi îl sunase pe bunicul şi îi spusese că vrea să ne picteze. Bunicul a ezitat puţin, după care a spus că este de acord. Nu mai pozasem niciodată şi mi se părea o experienţă desuetă, dar extravagantă, demnă de un roman din secolul al XIX-lea. Ştiam despre Vermont că era un pictor cunoscut, că tablourile lui se vindeau scump, că unele fuseseră făcute cadou unor figuri importante din Partid, frânturi de fraze din discuţiile bunicilor şi părinţilor mei, dar ce legătură avea acest pictor „oficial”, care nu-l pictase însă pe Ceauşescu, cu bunicul, care avusese „origini nesănătoase”, cum se spunea în anii ’50? Era, cu siguranţă, ceva dincolo de faptul că fuseseră colegi de gimnaziu.

Soţia lui Vermont ne-a întâmpinat veselă, aferată, mirosind îndelung florile, apoi invitându-ne la o dulceaţă de trandafiri delicioasă. Îmi amintesc cum încercam să o opresc pe Ilinca să bea dintr-o suflare paharul cu apă foarte rece adus odată cu bolul din cristal plin cu dulceaţă.

Ne aflam într-o încăpere care-mi părea imensă, avea vreo 40 de metri pătraţi, la stânga, o parte din ea era atelier de lucru, separat printr-o perdea de catifea vişinie de livingul în care am mâncat dulceaţa. Pe pereţi erau tablouri mari, cu rame groase, de un auriu patinat. Mobilele erau grele de bibelouri sofisticate, de vaze ce păreau a fi Gallé-uri, după cât mă pricepeam şi eu, pe jos se odihneau pluşuri rotunde şi mari, iar covorul persan era adânc şi moale ca un pat oriental.

Vermont m-a rugat să mă aşez pe un fotoliu din atelier, în vreme ce pe Ilinca a condus-o pe o canapea din spatele meu, o canapea îngustă, lipită de perete. Mirosul pe care, la început, l-am găsit interesant s-a dovedit a fi cel al vopselelor, Vermont picta în ulei, şi deşi erau flori presărate în vaze prin toate colţurile, parfumul lor venea în valuri fragile, fără să-l acopere pe cel al tuburilor nesfârşite de vopsea.

Stăteam stingheră pe fotoliu, auzindu-l pe Vermont cum o încuraja pe Ilinca să o ia în braţe pe pisica ce apăruse nu ştiu de unde, m-am întors, era o pisică albă, cu ochi prelungi, ca dintr-un afiş de Art Nouveau. Ilinca era încântată, iar pisica era docilă.

– Am să te rog să stai cum te simţi tu mai bine, dar capul să îl întorci spre fereastră, mi-a spus Vermont, instalat în faţa şevaletului, după ce îmi pusese în mâini o carte.

– Să te uiţi spre fereastră ca şi cum ai fi auzit ceva venind de acolo, a precizat el.

Fereastra era la dreapta mea, deschisă. Dădea spre o străduţă slab circulată, aşa că nu auzeam nici maşini trecând, nici copii jucându-se. Dar trebuia să-mi imaginez că ceva frapant se aude din stradă şi, deci, să-mi întrerup lectura, întorcând capul. Cartea pe care o aveam în mână emana mirosul specific al opusurilor publicate demult în Franţa. După ce am mirosit-o ca pe un fruct pălit (tot văzusem trei gutui într-o fructieră, pe o măsuţă din living), am deschis-o şi am văzut ce era: Les heures d’après-midi de Emile Verhaeren. Nu auzisem de el.

Apoi mi-am adus aminte că trebuie să-mi compun o anumită poziţie, aşa că mi-am îndreptat umerii, mi-am aliniat picioarele, mi-am potrivit mâinile, deschizând cartea la întâmplare, şi am întors capul spre dreapta.

– Cum te simţi?, m-a întrebat Vermont.

Am întors capul spre el şi cred că exprimam nedumerire.

– O să-ţi spun eu cum te simţi: ca o statuie. Dar nu eşti aşa ceva, crezi că eşti o statuie? Ai citit vreodată în poziţia asta, cu umerii atât de rigizi, mă doare spatele numai când mă uit la tine! sau cu picioarele adunate ca în faţa unui profesor, la un examen greu?… Ce-ar fi să te descalţi şi să te aşezi pe piciorul stâng? Apoi să-ţi scuturi bine umerii, ca la ora de sport, când te „încălzeşti”, şi să-i laşi să „cadă” aşa cum vor ei, chiar dacă eşti un pic cocoşată, ei da.

Am făcut ce mi-a cerut şi am început să mă tem de autoritatea lui, apoi, după ce m-am repoziţionat, am văzut că era mulţumit.

A adăugat:

– Acum te-aş ruga să-ţi imaginezi că auzi dinspre geam un copil strigând ceva. Tu citeai în linişte, dar o voce de copil strigă brusc ceva. Strigă un nume vechi de fată, strigă „Veturia!”, o dată, apoi încă o dată, apoi nimic. Te întrebi dacă s-a oprit pentru că a găsit-o, sau ce s-o fi întâmplat cu el?

Am reuşit să-mi intru în rol, de bună-seamă, pentru că, atunci când mi-am întors capul spre fereastră, imaginându-mi că aud un copil strigând, Vermont a zis:

– Aşa, perfect, rămâi aşa! Te rog, concentrează-te, ca şi cum timpul s-ar fi oprit, e soare, e cald, n-ai nicio grijă şi te simţi extrem de bine. Rămâi aşa cât mai mult posibil.

Eram dintr-o dată mândră că ajunsesem să fiu model, şi nu pentru un banal fotograf, ci pentru un pictor faimos, şi ce-mi mai amintesc apoi e zgomotul pensulelor lui, pe care le tot schimba, era o linişte blândă, aveam să aflu mai apoi că se datora faptului că Ilinca adormise pe canapea, cu pisica în braţe.

Soţia lui Vermont rămăsese în partea de living, perdeaua nu era trasă, aşa că o văzusem când se aşezase acolo, îşi pusese nişte ochelari cu lentile rotunde şi cosea ceva, parcă o etamină.

– Aş prefera ca, atunci când oboseşti, să nu îţi mai muţi privirea, ci să închizi ochii, mi-a spus Vermont.

I-am închis imediat, pentru că aveam nevoie de puţină odihnă. Mutasem privirea, într-adevăr, de câteva ori, ca un spion, atât cât îmi permitea poziţia imobilă a capului, dar, cu ochii închişi, începeam să mă tem să nu adorm. Nu pentru că mi-ar fi fost somn, ci pentru că, de când mă aşezasem în acel fotoliu, parcă intrasem într-o cochilie cu căptuşeală pufoasă. Am simţit, pentru câteva clipe, că zbor, undeva deasupra unei pajişti, dar care nu era verde, ci galbenă, şi mă apropiam şi mă îndepărtam uşor de vârfurile unor copaci, la simpla dorinţă, şi am văzut dintr-o dată pajiştea din urmă cu mulţi ani, când eram poate de vârsta Ilincăi, din staţiunea Malnaş, unde fusesem într-o vară cu părinţii. La capătul pajiştii era o pădure de care nu ne-am apropiat, pentru că ni se spusese că acolo trăiesc urşi. Veneau iarna până la locuinţele oamenilor. Stăteam pe pajişte cu mama şi mă uitam la pădure ca la o lume interzisă. În ultimele zile, era sfârşitul lui august, rafalele de vânt ale serii făceau să se clatine copacii şi-mi părea rău că urma să plecăm. Mi-era frică de urşi şi, privind pădurea, ursul Baloo din Cartea junglei se amesteca fugitiv, ca într-un coşmar, cu un monstru, euforie ludică şi spaimă ancestrală.

– Gata, am terminat, poţi să te mişti. Îţi mulţumesc foarte mult!

Mă uit la Vermont şi constat că mă simt foarte obosită. El face, pur şi simplu, o reverenţă în faţa mea, îmi ia o mână şi o sărută, apoi se duce la Ilinca şi o sărută pe frunte. Ea îl priveşte cu ochi apoşi, are un somn profund surioara mea, pe care o poreclisem Fluture-Mic. Picioruşele ei abia atingeau pământul, când mergea parcă zbura, chiar şi mâinile ei aveau mişcări graţioase, ca de aripi, cu anii, nu m-am dezobişnuit să îi zic Fluture-Mic, aşa îi zic şi acum.

Soţia lui Vermont a venit spre noi şi ne-a întrebat dacă să ne mai servească cu ceva. Eram obosită şi mi-era foame, am refuzat imediat, politicos.

Pisica albă s-a întins şi aproape am râs, era dintr-o dată foarte lungă, ca o suricată, îmi plăcea mult cum se întind pisicile, astăzi îmi spun că ar trebui să iau lecţii de la aceste incredibile feline, care ştiu să se relaxeze şi să nu se lase deranjate de nimic din jurul lor. Cu un aer adormit, Ilinca o mângâia pe pisica ce căsca.

– Lasă-le să vadă tabloul, a zis doamna Vermont şi l-am văzut pe pictor cum nu-şi reţine o mică grimasă de împotrivire.
Pisica sare din braţele Ilincăi, fuge spre living, iar sora mea se duce după ea.
Îmi fixez privirea în ochii lui Vermont şi-i zic apăsat:
– Aş vrea foarte mult să văd tabloul.
Acum ştiu că, dacă nu aş fi fost atât de fermă, el nu mi l-ar fi arătat. Şi mă mir de intuiţia pe care am avut-o atunci.
– Bine, doar puţin, acum, a zis el milităreşte.
M-am dus spre şevalet şi am văzut că nici Vermont, nici soţia lui nu m-au urmat.
Era un tablou destul de mare, avea cel puţin un metru înălţime şi lăţime şi probabil că am rămas cu gura căscată în faţa lui. Reprezenta interiorul de dincolo de şevalet, o tânără, care-mi semăna, aşezată într-un fotoliu larg, cu o carte în mâini dar care nu citeşte, capul îi e întors spre fereastră, are un aer uimit, în vreme ce, în spatele ei, pe o canapea, doarme o fetiţă cu o pisică albă în braţe.
– Îţi place? îl aud pe Vermont.
Mă uit la el şi îi zic:
-Cred că e lucrul cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată.
Asta îmi aduc aminte, că nu mai simţeam oboseala şi că eram vrăjită de tablou. Deşi mi-era foarte familiar ce reprezenta, parcă emana o lumină stranie, parcă era un spaţiu magic, în care voiam să intru, mai târziu am citit undeva că frumuseţea e o senzaţie fizică…
Vermont a râs şi a zis, frecându-şi mâinile:
– Aşa, aşa! Mă bucur!
Apoi a adăugat:
– Cred că o să plouă…

Am tresărit şi mi-am dat seama că trebuie să mergem acasă, simţeam că Vermont voia să scape cât mai repede de noi, a trebuit să trag de Ilinca pentru că ea nu înţelegea că pictorul acesta era un om egoist şi că nu fusesem acolo la un prieten. De unde ştiam eu asta la vârsta aceea? Sigur că, fără să realizez, învăţasem multe din discuţiile pe care le prindeam între ai mei.

După ce ne-am întors, ştiu că bunicul a vrut cu orice preţ tabloul, dar Vermont îi spunea că nu aşa le fusese vorba, că trebuia doar să pozăm, nu să obţinem tabloul, ai mei au primit doar o fotografie cu el. Ilinca a văzut, prin urmare, doar fotografia acelui tablou, şi a interesat-o abia când a crescut, când a ajuns la vârsta mea de atunci. A păstrat ea acea fotografie şi, cu cât trecea timpul, cu atât regreta mai mult că nu văzuse tabloul. Degeaba o consolam eu că, la şase ani, nu ar fi reţinut şi înţeles nimic.

După moartea lui Vermont, la expoziţia comemorativă, tabloul cu noi două, despre care nu ştiam nici măcar ce nume poartă, nu a apărut. Soţia lui Vermont a spus, ca şi el, că a fost vândut imediat cuiva „foarte important”, şi a făcut un gest în sus, cu o anumită mimică, să înţelegem că era vorba de cineva din Partid sau din Securitate. Bunicul a găsit că a fost un comportament intolerabil şi nu s-a consolat niciodată de pierderea tabloului, aşa îi spunea el, „pierdere”.

După acea zi de mai, Istoria s-a prăvălit peste noi toţi, iar eu am început să relativizez povestea. Până recent, când a apărut un articol despre tinereţea lui Vermont. Atunci am întrebat-o pe mama ce legătură fusese între bunicul şi Vermont, şi am aflat ceva suprinzător.

„Dragă Fluture-Mic,

Ştiu că eşti frustrată că nu ai văzut acel tablou, dar şi eu, care l-am văzut, am frustrările mele, crede-mă. Gândeşte-te că poate a fost distrus sau poate zace într-un pod, 25 de ani reprezintă mult, nu poţi să ştii cum sunt urmaşii celui care l-a cumpărat. Sau poate stă la loc de cinste în vila vreunui om de afaceri prosper. Cota lui Vermont a scăzut în ultimii ani, dar încă se vinde bine, nu e cu totul exclus să apară într-o zi, cine ştie?

Recent a apărut în presă un articol despre tinereţea lui Vermont. Fluture-Mic, ţine-te bine! Vermont se numea de fapt Alexandr Godinov, era rus şi a simpatizat, încă din anii ’30, cu Partidul Comunist. Se spune că ar fi făcut şi ceva puşcărie, pe la 20 de ani. După ’47, a pictat tablouri imense cu muncitori şi ţărani, în fabrici şi pe câmpuri, era un răsfăţat al regimului. Prin ’59 s-ar fi îmbolnăvit de TBC, apoi de depresie, şi ani în şir nu a mai pictat nimic. A revenit în ’68 şi, odată cu vremurile, şi-a schimbat numele, a devenit Alex Vermont şi a reînceput să picteze. De data asta, a pictat mai ales portrete şi naturi moarte, i-a impresionat pe criticii de artă şi a început să se vândă foarte bine. În prezentări nu scria nimic despre cariera lui din anii ‘50, nu era pomenit niciun Alexandr Godinov, nici locul lui de naştere, nici ce studii făcuse, în unele scria că a fost autodidact, iar relaţiile lui cu nomenklatura au rămas la fel de bune, chiar dacă „garnitura” se schimbase.

În anii ’80 era deja numit „maestru”, iar anumite feţe din Partid şi Securitate se mândreau că deţin unul sau mai multe „Vermonturi”.

Sigur, ai să te întrebi, ca şi mine, ce legătură a putut avea Bunul nostru cu Godinov-Vermont. Mama a aflat o poveste de la bunica. Ceea ce ştiu e că, fiind ei colegi de şcoală, la un moment dat, au ajuns colegi de bancă. Saşa, căci aşa i se spunea atunci lui Alexandr Godinov, şi aşa i-a spus multă vreme bunicul, Saşa era de pe atunci foarte talentat la artele plastice, iar bunicul ştii că avea o pasiune pentru asta, deşi desena cu picioarele. Godinov era adesea luat în râs de colegi, i se spunea „rusnac împuţit” şi, firav la trup cum era, nu avea nicio şansă în faţa lor. Cert e că, într-o zi, bunicul l-a scos din pumnii băieţilor şi le-a zis că, dacă se mai ating de el, vor avea de-a face cu tatăl lui. Străbunicul, poate îţi aminteşti, a fost o vreme şeful Jandarmeriei locale. Saşa a fost lăsat în pace imediat şi definitiv.

Ce s-o fi întâmplat cu prietenia lor când Saşa s-a apucat de răspândit manifeste comuniste? Bunicul a fost mereu foarte zgârcit la vorbă când era vorba de Vermont. Ceea ce mai ştiu e că, pe la începutul anilor ’50, Saşa i-a făcut un mare serviciu bunicului. Vremurile se întorseseră, deşi foarte tânăr, Saşa era pictor „oficial”, intra când voia la mai-marii zilei, în vreme ce bunicul îşi văzuse părinţii şi bunicii deposedaţi de case şi de toată averea, aveau domiciliu forţat şi îi aşteptau pe americani. Bănuiala mamei era că Saşa i-a scăpat de puşcărie, măcar pe tatăl bunicului. De pierdut, pierduseră, oricum, totul. Alţii, în situaţia lor, au intrat la puşcărie doar în urma unui denunţ mincinos.

M-am interesat, după ce am citit articolul, de tablourile din anii ’50 ale lui Vermont. Se pare că sunt de negăsit. Mă gândesc că, după ‘68, atunci când s-a „reinventat”, Vermont le-a căutat şi le-a distrus. Oare ce a fost în mintea lui în anii când a fost bolnav şi s-a dat dispărut? Dar când a revenit şi a continuat să frecventeze oameni de stat? Voia să stea de vorbă cu bunicul, dar bunicul îl ocolea cât putea. Acum sunt toţi morţi. Noroc că mi-a povestit mama de Saşa, băieţelul scăpat din bătaie de Bunul nostru. Şi de Saşa triumfând în anii ’50 în maşini de lux şi mâncând icre negre. Şi de Saşa bolnav de TBC şi de depresie. Şi de Saşa care a „rezistat prin cultură”, Saşa zis Alex Vermont, care şi-a trăit bătrâneţea ca un burghez rafinat.

Memoria e ca o pânză de etamină, ca aceea pe care o cosea doamna Vermont, cu trecerea timpului se uzează, găurile din ea, la început mici, se lărgesc, mirosul celor trei gutui din livingul acela s-a estompat şi el, mi-e imposibil să-mi mai imaginez un copil care strigă „Veturia!”, nu am citit niciodată poeziile lui Verhaeren, şi parcă îmi dau lacrimile, Fluture-Mic, când mă gândesc la acel tablou, care era mare şi masiv, din lemn, sigur nu a fost distrus, ne-a fost doar răpit, era întruchiparea solidă a unui crâmpei din copilăria noastră, mai mult a ta decât a mea, dar şi a mea, şi îl văd cu ochii minţii şi parcă e un vis.

A ta, Manina”.

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Scrie un comentariu