„Ora spre zero” de Mircea Nedelciu

Pe 12 noiembrie 1950, s-a născut Mircea Nedelciu, unul dintre prozatorii de vârf ai generației ’80 din literatura română. Prin urmare, pe lângă un fragment din volumul „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului și a morţii” (Tracus Arte, 2011) de Adina Dinițoiu și o scrisoare a lui Mircea Nedelciu către Gheorghe Crăciun –, vă propunem în acest număr al Literomaniei și proza scurtă „Ora spre zero” (apărută în volumul „Și ieri va fi o zi”, Cartea Românească, 1989), probabil una dintre cele mai cunoscute povestiri ale lui Mircea Nedelciu.

*

Ora spre zero

Eu vin pe Polonă, cu un bidon gol de douăzeci de litri în mâna stângă şi cu o geantă neagră atârnată de umărul drept. E întuneric, dar nu destul pentru a mă lăsa oprit din drum de o mică necesitate. Caut un loc mai întunecos, mai ferit de eventualele priviri. În faţa mea strada e pustie. Arunc o privire şi peste umăr şi nu văd pe nimeni. Mă opresc. În dreapta, printre două garduri de şipci putrezite începe una dintre acele străduţe scurte şi înfundate care se cheamă „intrări”, pe franţuzeşte impasse. E un loc potrivit. Între timp, descopăr pe gard o plăcuţă albastră. Deci drumeagul ăsta de ţară, strâmt şi pavat cu pietre de râu între care cresc smocuri de iarbă, e totuşi o stradă! Strada Slăveşti – scrie pe plăcuţă. Mă gândesc că poate iese în Dorobanţi. Dar de ce n-oi fi văzut-o niciodată? Pe Dorobanţi doar trec adesea, pe Polonă mai rar. Poate că se lărgeşte la celălalt capăt sau se numeşte altfel, de ce nu? În fine. Îmi trag fermoarul şi pornesc înainte pe Polonă încercând, cu mâna în care ţin bidonul, să o ajut pe cealaltă la închiderea capsei de jos a scurtei. Nu apuc să termin operaţia, şi văd în faţă, la vreo douăzeci de metri, un cap cu căciulă albă de blană iţindu-se după o cabină telefonică, din întuneric deci. Forma căciulii, ţuguiată şi cu urechi prinse sub bărbie, nu lasă prea multe dubii: nu poate fi decât o femeie sau un copil mai mare. Las capsa descheiată şi merg normal spre cabina telefonică. E sigur că persoana m-a văzut şi a stat ascunsă din decenţă. Probabil că par agresiv, beat sau mai ştiu eu cum. Ce să crezi despre unul cu un bidon în mână şi care-şi face nevoia pe stradă? Nu mă lasă să mă apropii, ci-mi strigă de la distanţă (cam 15 paşi).

– Domnule, aveţi un ceas?

După glas e o femeie tânără. Poate că de frică m-a strigat aşa de departe.

– Da! – zic şi mă opresc.

La ceasul meu electronic lumina nu se mai aprinde de vreun an. Becul de stradă cel mai apropiat se află la vreo cincizeci de metri în spatele meu. Duc mâna cu bidonul în sus până la înălţimea ochilor. Dacă aş fi mai înaintat câţiva paşi, n-aş mai fi reuşit să citesc cifrele de pe cadran. Aşa că mă străduiesc să scad în gând 15 minute din ora afişată: 11.51. Nu-mi iese la iuţeală scăderea, aşa că strig şi eu spre ea o oră aproximativă:

– Doişpe fără douăzeci!

– Mulţumesc!

Îmi reiau mersul. Discuţia noastră pare încheiată şi totuși eu abia acum mă apropii de persoana de lângă cabină, voi trece chiar pe lângă ea, la un pas. Mă gândesc dacă, trecând, n-ar trebui s-o salut (bună seara sau săru’ mâna) ca pe o cunoştinţă. Pe măsură ce mă apropii, descopăr că e singură. Nici în cabină şi nici alături nu se mai află nimeni. Și nimeni pe toată strada. Nici înainte şi nici înapoi. Doar o sacoşă voluminoasă la picioarele ei, lipită aproape de cabină.

Trec.

– Dumneavoastră cunoaşteţi grupele sanguine? – mă întreabă.

Tocmai am depăşit-o cu un pas. Mă opresc. Îmi amintesc de poanta pe care am lansat-o câtorva milițieni care mă întrebaseră, în diverse ocazii, de ce n-am grupa sanguină înscrisă pe buletin. Îi convinsesem pe toți, fără excepție, că am o a cincea grupă, încă necunoscută, și că mă aflu în atenția Institutului Național de Hematologie. Scăpasem de amenzi, dar și povestisem cu o oarecare mândrie prietenilor mica șotie. Cum femeii nu-i disting fața, pentru că stă acum în umbra cabinei, îmi trece prin minte că e vreo cunoștință de-a mea care a auzit poveștile astea.

– Da, le cunosc – spun.

– Care? – întreabă ea cu tonul profesoarei mele de anatomie din liceu. Zero. A. AB și…?

– Și B!

– Păi cum? Parcă A2…

– A, păi așa: Zero – unu. A – doi. B – trei și AB – patru.

– Aha!

– Ce grupă aveți? – întreb eu.

– A – doi.

– Ce coincidență. Și eu, tot A – doi!

Sper că se înțelege de aici că eu sunt cel care are chef să prelungească discuția, că, într-un fel, fac avansuri! Dacă-i văd fața și-mi convine cum arată, îi pot propune tot felul de… În fond, n-am nicio vină. Ea a început.

– Și pot să primesc numai de la A – doi?

– Ba nu. Și de la zero – unu.

Tace.

– Aveți nevoie de…? – încep eu

– Poftim? – zice ea și face un pas înainte să mă audă mai bine.

Astfel iese din umbra cabinei și văd dintr-o dată că e o femeie urâtă, ștearsă, cu bube și păr pe față, că paltonul ei e demodat și boțit și, nu știu de ce, deodată mă încearcă frica. Poate că e nebună, îmi zic, sau poate are vreo boală incurabilă și vrea să mă văicăre. De ce să aflu eu de o tragedie așa, tam-nesam, la miezul nopții, pe strada Polonă? Sau poate are vreo boală care se ia din aer, așa ca vărsatul de vânt, de la distanță…

– Ați zis ceva? – insistă.

– Aveți nevoie de o transfuzie? – întreb totuși, dar sensul propoziției mele e cu totul altul decât cel pe care l-ar fi avut dacă ea ar fi fost o fetișcană frumoasă.

– Nu, zice, tocmai despre asta vorbeam la telefon și mi s-a întrerupt… Trecuseră cele trei minute.

Aha, îmi zic, e o cerșetoare mai originală, îmi cere un leu pentru telefon. Nu sunt un om meschin, dar acum nici leul ăsta nu prea l-aș da. Trebuie să pun bidonul jos, pe trotuarul murdar de noroi, să mă caut prin buzunare, poate nici nu am o monedă de un leu! Și apoi, dacă are într-adevăr o boală molipsitoare și prin atingerea mâinii mă contaminez?

– Era întuneric și n-am nimerit altă fisă – continuă ea – și acum voiam să știu cum e cu grupele sanguine.

– Și nu mai știți numărul ca să sunați din nou?

– Ba da.

– Aha, mda – zic eu – bună seara!

Mă întorc pe călcâie și plec. Cât fac primii douăzeci de pași, tot mai stau cu urechea ațintită înapoi să aud ușa cabinei telefonice scârțâind. Dar nu se aude nimic. Pe urmă îmi văd de drum și încerc să uit întâmplarea. Ce nu-mi dă pace e însă frica aia subită din momentul în care i-am văzut chipul. De fapt, poate nici nu era frică, era altceva. Ceva între grija de a nu te murdări, milă și… Nu mă știam atât de meschin.

Intru în holul blocului și, fără vreo noimă, deschid cu cheia cutia de scrisori. E goală, firește. Când apăs pe butonul liftului, o propoziție ciudată mi se naște în minte: „Se bate miezul nopții, se bate miezul nopții!”

Nu-mi place deloc nici figura pe care mi-o arată oglinda din lift.