Doliu și melancolie

„Pe timp de pace, copiii îşi înmormântează părinţii.
Războiul răstoarnă ordinea firească
şi face ca părinţii să-şi înmormânteze copiii.” (Herodot)

Scriitorul David Grossman şi-a pierdut fiul în confruntările armate israeliano-libaneze din vara anului 2006. Uri a căzut la datorie la doar două zile după ce tatăl său, alături de Amos Oz şi A. B. Yehoshua, susţinuse, în cadrul unei conferinţe de presă, necesitatea încetării focului şi găsirii, la masa negocierilor, a unei soluţii paşnice pentru conflictele din zonă. Confruntările armate s-au încheiat la scurt timp după aceea, lăsând, însă, în urmă, durerea multor familii israeliene care-şi pierduseră copiii în această tragică escaladare a violenţei care a marcat, ca şi în alte ocazii, Orientul Mijlociu. Fără să-şi propună să scrie texte autobiografice şi evitând cu grijă să vorbească despre propria sa suferinţă, David Grossman a publicat, de atunci încoace, două texte tulburătoare, „Până la capătul pământului” (2008) şi „Căderea din timp” (2011). Iar dacă în primul caz cititorul are în faţă povestea unei mame, Ora, îndurerate de pierderea lui Ofer, fiul său, în cel de-al doilea scriitorul israelian urmează paşii unui tată care decide să o pornească el însuşi către tărâmul unde a ajuns fiul său după moarte. Deopotrivă, Grossman construieşte un veritabil labirint al vocilor – de altfel, cartea este subintitulată „o poveste pe mai multe voci” – care recompun, pe rând, fiecare în felul său, câte o poveste ce va contribui la alcătuirea unui extrem de sugestiv şi de viu tablou al suferinţei, dar şi al capacităţii omului de a se ridica, cu demnitate, deasupra propriei dureri.

În eseul „Doliu şi melancolie”, Sigmund Freud descrie pe larg procesul psihic care începe cu negarea inconştientă a morţii celor dragi şi care duce, treptat, la acceptarea acestei realităţi dureroase, în momentul în care fiinţa umană se simte capabilă să vorbească despre o astfel de pierdere, iar apoi să-şi reconfigureze/regândească propria existenţă, oricât de dificil poate fi demersul acesta. Numai că unele situaţii sunt mai puţin obişnuite, câtă vreme scriitorul lovit de nenorocirea pierderii unei fiinţe apropiate are adesea tendinţa nu atât de a încerca să-şi reorganizeze viaţa într-un mod care să o facă oarecum acceptabilă ori mai uşor de suportat, cât de a surprinde în cuvinte tocmai marea suferinţă de care e cuprins. Prin urmare, acel complex proces al doliului implicând experienţa melancoliei e destul de puţin aplicabil într-un asemenea caz, în primul rând deoarece actul însuşi al scrisului, ca şi literatura trăită în cel mai deplin sens au darul de a păstra vreme îndelungată sentimentul iremediabilului şi esenţa dezastrului personal într-o formă vie şi de-a dreptul concretă; dar şi de a da omului curajul de a merge mai departe. Iar „Căderea din timp” de David Grossman reprezintă un excelent exemplu în acest sens. Punctul de plecare este, desigur, legat de experienţa personală, însă, depăşind acest nivel, autorul realizează o complexă investigaţie literară a diferitelor chipuri şi forme de manifestare a suferinţei, a cărei forţă artistică extraordinară trebuie pusă în legătură, oricât de paradoxal ar putea să pară acest lucru, şi cu capacitatea lui Grossman de a jongla cu resursele nebănuite ale unei adevărate poetici a distanţării şi, deopotrivă, cu evaluarea atentă a semnificaţiilor exilului.

Distanţarea, evidentă şi dacă avem în vedere modul în care textul este structurat, mizând mult pe resorturile poeziei şi pe valenţele stilistice ale unui discurs de o intensitate lirică rară, este şi rezultatul deciziei autorului de a nu scrie un text care să convingă din punctul de vedere al mai vechiului realism psihologic, ci de a se raporta la o manieră artistică de-a dreptul mitologică, evidentă încă din primele pagini, Bărbatul fiind hotărât să păşească în lumea celor morţi: „- Dar, spune-mi, ce înseamnă «acolo»? Nu există un asemenea loc, nu există nici un acolo! – Dacă mergem acolo, înseamnă că acolo există. – Şi de-acolo nu există întoarcere pentru nimeni. – Fiindcă până acum s-au dus acolo numai morţi.” Dialogul celor doi soţi afectaţi de moartea, cu cinci ani în urmă, pe front, a fiului lor, dezvăluie incapacitatea lor de a-şi continua existenţa de până atunci, marcată de imposibilitatea amândurora de a mai rosti vreun cuvânt: „Mai mult decât de vocea mea, mi-a fost dor de vocea ta”. Astfel încât obişnuinţa cotidiană, farfuria cu supă şi orele petrecute împreună, în tăcere, în bucătărie, vor fi părăsite de bărbatul care, convins de propria sa singurătate, va pleca într-o călătorie pe parcursul căreia va descoperi nu numai suferinţa altor semeni ai săi, loviţi de nenorociri aproape identice, nu doar doliul şi gustul lacrimilor, ci mai ales că, oricât de greu îi vine să creadă, nu este singur. O moaşă, un fost profesor de matematică, un cizmar, femeia mută din năvod şi, alături de aceştia, Cel care notează tot ce se întâmplă în oraş ori Centaurul sunt personajele care, dincolo de faptul că îl ajută pe Grossman să structureze cartea în primul rând la un nivel simbolic, au darul de a marca traseul iniţiatic al Bărbatului plecat în căutarea fiului pierdut. Discutând cu aceştia sau ascultându-i cum îşi deapănă poveştile, „Bărbatul care merge” (aşa cum i se va spune după plecarea de acasă) redevine capabil să stabilească şi să păstreze o legătură cu cei de lângă el şi, încă mai important, să comunice. De altfel, acesta este efectul întâlnirilor dintre ei asupra tuturor celor implicaţi, spre finalul cărţii aceştia nemaifiind individualizaţi şi transformându-se în „Cei care merg”, ale căror voci în cor, asemenea celor din tragedia greacă, rostesc marile adevăruri ale lumii în care trăiesc – în care trăim. În fond, preocupările le sunt asemănătoare, iar discursurile, înrudite, fiecare în parte a pierdut un copil, un fiu ori o fiică, în război ori din cauza cine ştie cărei nenorociri, mai demult sau mai de curând.

Însă David Grossman realizează pericolul la care s-ar expune dacă ar plasa acţiunile fie ele şi simbolice ale acestei cărţi în lumea israeliană contemporană. Prin urmare, scriitorul creează un alt cadru pentru „Căderea din timp”: un soi de univers atemporal, o localitate de pe malul unui lac, aflată sub dominaţia unui duce doritor a şti totul despre oamenii de aici, drept pentru care şi-l apropie pe Cel care notează tot ce se întâmplă în oraş, dar numai după ce-i cere, iar apoi îi ordonă acestuia să o uite pe propria sa fiică: „Nu pot, Înălţimea Ta. În ziua în care s-a întâmplat nenorocirea mi-ai poruncit s-o uit. […] Uit părul ei scurt şi subţire./ Uit degetele ei trandafirii, aproape străvezii./ Uit c-a fost copila mea răsfăţată şi gingaşă./ Uit cum era…”. Evident, şi această figură, la fel ca şi celelalte menţionate sunt, în fond, extensii simbolice ale tatălui, imaginea care străbate cartea de la început până la sfârşit. Şi, chiar dacă sunt diferite clasele sociale din care provin şi chiar dacă sunt diferite şi circumstanţele în care şi-au pierdut copiii, cu toţii depun mărturie despre durere şi pierdere, despre suferinţa imposibil de îndurat, dar şi despre nevoia fiecăruia de a găsi undeva, cumva, alinare. Fie şi numai prin cuvintele pe care le spun ori pe care şi le spun. Însă, deloc întâmplător, Bărbatul care merge este cel care va explica demersul tuturor şi, în egală măsură, titlul acestei atât de tulburătoare cărţi, imposibil de încadrat în rigorile vreunei specii literare: „Chiar şi dorul meu de tine/ e-ntemniţat/ înăuntrul timpului. Doliul/ se-nvecheşte, îmbătrâneşte/ cu anii, şi sunt zile în care el/ este nou-nouţ,/ proaspăt./ Aşa şi mânia faţă de tot ce ţi-a fost răpit. Dar tu/ de-acuma nu./ Tu însuţi de-acuma nu./ Tu eşti în afara timpului./ […] Un om dintr-o ţară îndepărtată mi-a povestit cândva/ că pe limba lui/ despre cineva care a murit în război se spune/ «A căzut.»/ Aşa şi tu: ai căzut/ în afara timpului, timpul/ în care sălăşluiesc eu trece/ prin faţa ta cineva/ stă singur/ pe peron,/ într-o noapte/ a cărei negreală s-a scurs/ toată dinăuntrul ei”.

Centaurul reprezintă, în cartea de faţă, o apariţie aparte, câtă vreme, spre deosebire de modelul său mitologic jumătate om, jumătate cal, acesta e prezentat drept o fiinţă care nu doreşte ori nu mai poate să se desprindă de biroul său, loc unde a adus toate lucrurile fiului decedat cu cincisprezece ani în urmă şi, de atunci, încearcă să înţeleagă, scriind, ce s-a întâmplat şi, mai cu seamă, de ce s-a întâmplat astfel: „Nu sunt în stare să-nţeleg ceva până nu pun acel ceva pe hârtie. Să-l înţeleg cu adevărat – vreau să spun cu deplină exactitate. Acum te rog să scrii cu litere mari, cu litere uriaşe: trebuie neapărat să-l creez din nou sub formă de poveste”. Dar, chiar dacă va face asta, în cele din urmă va înţelege că povestea pe care el o aşterne cu infinită grijă pe hârtie nu va reuşi niciodată să-i readucă băiatul la viaţă, ci îl va ajuta pe el însuşi să trăiască, să ducă o existenţă în care să-l poată păstra pe fiul său aproape. Dacă nu în carne şi oase, măcar prin intermediul cuvintelor menite a-i duce mai departe povestea. Devine evident, în acest punct, că centaurul este un dublu al imaginii scriitorului, la fel ca şi Bărbatul care merge şi, la alt nivel, la fel ca Cel care notează tot ce se petrece în oraş. Iar cartea lui David Grossman devine, citită din această perspectivă, încercarea tuturor de a spune până la capăt povestea unui copil prematur plecat dintre cei vii şi a-i păstra, astfel, vie amintirea, reprezentată, în general, de cele mai mici gesturi, de vreun surâs, de modul în care fiul se trezea sau fiica adormea, de sunetul paşilor lor. De aici exilul voluntar pe care îl aleg părinţii marcaţi de durerea că fiul ori fiica lor nu au avut şansa de a trăi. Şi tot de aici destrămarea realităţii şi alegerea excelentă din punct de vedere estetic pe care o face Grossman de a prezenta totul prin intermediul monologurilor poetice ale acestor voci rătăcitoare pe tărâmul dintre lumea celor vii şi tărâmul celor morţi.

„Căderea din timp” reprezintă, însă, şi un extraordinar dialog intertextual pe care autorul îl întreţine cu texte celebre, de la „Biblie” la scriitorii israelieni ai prezentului (Amos Oz sau Hanoch Levin), trecând prin lirica lui e.e. cummings sau a lui Rainer Maria Rilke, ale căror poeme sunt menţionate în mod explicit. Pe de altă parte, fragmente semnificative ale acestei cărţi sunt puse sub semnul operei chiar dacă niciodată amintite ca atare a lui John Donne: „Am auzit o voce/ de femeie înălţându-se din/ oraş/ că orice om e/ o insulă, că nu se poate/ cunoaşte/ un alt om/ dinăuntrul lui”, spune la un moment dat Bărbatul care merge. Şi, chiar dacă, după cum suspină o voce de copil, „Este/ suflare este/ suflare în durere este/ suflare”, povestea, amintirea, rostirea celor vii vor păstra, oricât ar fi de dureros acest lucru, amintirea celor morţi, salvându-i, astfel, de la risipirea în neant: „Şi-atâta doar, mi se rupe inima,/ dragul meu drag,/ la gândul/ că-i cu putinţă,/ că am găsit pentru asta/ cuvinte…”.

David Grossman, „Căderea din timp”, traducere de Gheorghe Miletineanu, Editura Polirom, Iaşi, 2021