Atelier Literatura la feminin Nr. 204

Călătorie în sens opus

Nici nu își mai aduce aminte de când renunțase să mai facă planuri, să îngrijească de casă și de ea însăși. Aproape că nu mai ieșea, decât foarte rar, să cumpere cutii de conserve, pâine neagră, după un timp, renunțase la conserve și la sticlele de bere pentru apă. Cu 20 de ani în urmă, i se păruse straniu că oamenii din orașul acesta mare cumpără apă, că au dispărut cișmelele, țâșnitorile pentru trecători, nici măcar în parcuri, iar în zilele înăbușitoare, când praful și transpirația se lipeau de fața ei și tocurile pantofilor i se adânceau în asfaltul topit, nu găsea cu ce să își răcorească buzele. Doar artezienele decorative aruncau stropi mari peste marginile murdare de piatră.

Cei câțiva prieteni insistaseră o perioadă să spargă pojghița tăcerii de care se înconjurase, unii sunau săptămânal, îi dădeau sfaturi, o chemau la film, la terasă, la ziua unui copil, la o plimbare în parc, la o ieșire la iarbă verde, o mănăstire, o expoziție etc. etc., intrigați întâi, nelămuriți, supărați apoi de-a dreptul. Refuza fără excepție orice propunere.

Soneria. Venise cineva, din curiozitate sau din îngrijorare, fără să anunțe, într-o dimineață devreme. Dar cum Ada era încă în cămașă de noapte și toate erau aruncate în apartamentul micuț, cearșafuri, vase, cutii, prosoape, cărți – nu deschise. Tresări, se agită făcând niște pași spre holul de la intrare, se întoarse în bucătărie, apoi iar la ușă. Se lipise de perete cu spatele spre intrare, într-o postură ca un șablon din filmele proaste, cu un umăr dezgolit, arătând nimănui rotunjimea și alunițele. Încerca să ghicească cine apăsa butonul mic, roșu murdar, al soneriei, de mai bine de trei-patru minute, la intervale regulate, nici prea lung, nici prea scurt, cu tenacitate. După felul în care insista, Ada deduse că e un bărbat. Unul care o cunoaște foarte bine, care știe că de obicei cedează, din lehamite, din sictir, din dorința de a pune capăt zgomotului, din obișnuința de a renunța. De cele mai multe ori așa se și întâmpla. De data aceasta însă, Ada se întoarse în dormitor, își puse căștile și se reconectă la You Tube. Deschise canalele la care era abonată, ascultă câteva noutăți, apoi căută muzică de meditație și de relaxare, terapeutică, pentru vibrații înalte, de eliberare a emoțiilor, a blocajelor și de activare a puterii interioare. O interesau de curând experimente de meditație de inspirație orientală, era ferm convinsă că ar trebui să își curețe subconștientul de gânduri nocive. În ultima vreme, descoperise cu încântare muzica de echilibrare și de vindecare a celor șapte chakre, își cumpărase chiar și o bijuterie despre care citise că are proprietăți curative, un pandantiv Chakra Sacrala Svadhisthana, din aur galben. E adevărat că îl alesese pentru că îi plăcuse mult modelul, ca o stea cu linii baroce și inflexiuni Art Nouveau, noua ei pasiune. Se înscrisese în câteva grupuri de Facebook care promovau curente artistice din Belle Epoque și nimic nu o relaxa mai mult, în afara revistelor de modă feminină, decât imaginile cu fațade, scări, obiecte de mobilier, uși, oglinzi și ceasuri, sfeșnice, ornamente și vase Art Deco. Avea și câteva favorite, care îi provocau instantaneu o stare de reverie și de bucurie culinar-estetică: restaurantele din Paris în stil Art Nouveau, printre care, de departe, cel cu adevărat spectaculos i se părea Beefbar, 5 rue Marbeuf, cu picturile extraordinare, cu amestecul de clasic și excentric. Rafinamentul, culorile creează un spațiu diferit, care se detașează, ca orice operă de artă, de realitatea banală și tristă. Ada vedea esteticul aproape ca pe o funcție ontologică, existențială a lumii, în mintea și în simțirea ei lucrurile se confundau fertil sau maladiv, depinde din ce punct de vedere vrem să privim viața.


Citește și Desprindere


Sedentară, se închisese în sine și în lumile ei imaginare, din proprie voință. Ada proiectează totuși, din când în când, o anumită călătorie. Este aceeași călătorie, de fiecare dată, foarte puține amănunte diferă, unele insesizabile chiar și pentru ea. E un traseu despre care nu se poate spune dacă e lung sau scurt, pare de lungime medie, sau mai degrabă se scurtează și crește în funcție de timpul pe care îl poate ea aloca. Renunțând la activitățile obositoare, repetitive ale profesiei, la întâlnirile cu prietenii și la mai toate ieșirile, Ada reușea acum să petreacă din ce în ce mai mult în această bizară călătorie. La început singură, apoi își dăduse seama că i se alăturase, nu știa exact cum și de unde, o prezență masculină. Presimțirea unei mișcări sincrone cu a pașilor ei o făcuse să privească cu coada ochiului în stânga, exact când în față se deschidea o cărare lunecând printre platouri semiaride, care părea desprinsă din Camino de Santiago, vechiul drum al pelerinilor ce traversează pământurile Spaniei către Catedrala Sfântului Iacob de Compostela, fostul pescar în Marea Galileei. I se păruse chiar că necunoscutul îi întinde brațul să se sprijine deasupra unor prăpăstii stâncoase, așa cum știa că arată Caminito del Ray, cu podețul îngust, agățat pe versanții de culoarea untului gras.

Așa arătase cărarea într-una din zile, dar de cele mai multe ori, călătoria începea complet diferit și Ada nu putea să o asemene cu nimic din câte văzuse sau din ce știa. Îi era greu să transpună în cuvinte fiindcă imaginile aveau simultan consistență și transparență, realitatea care o conținea pe ea străbătea obiectele și făpturile și plantele. Ca și cum, se gândi Ada cu o urmă de logică experimentală, ca și cum între înăuntru și în afară nu mai există granițe. Zid nesurpat la marginea pământului, potecă îngustă urcând printre ramuri înalte, gustul aspru al fructelor tari și necoapte, respirația care palpita odată cu văzduhul, toate se infiltrau în corpul ei dolofan de parcă pielea n-ar fi fost decât o suprafață de pătrundere a lumii, de interconectare a totului. Singură mintea asista neputincioasă, debusolată, buimacă de-a dreptul, neînțelegând mai nimic din noua realitate, încercând să aranjeze cumva, în enunțuri, cuvinte cu sens, ceea ce se întâmpla în jurul ei.

Ridică mâna în lumina soarelui, au avut dreptate poeții și filozofii și profeții care cântaseră lumina drept misterul ultim al universului. Privirea noastră zărește doar ceea ce oprește razele, doar obiectele care opacizează trecerea fasciculelor. Restul rămâne, de fapt, invizibil.

Călătoria, din ce în ce mai lungă, își schimba mereu formele și intensitatea, la un moment dat, Ada sesizase că era din nou singură, prezența masculină o părăsise la fel de inexplicabil și tăcut cum apăruse. Picioarele o duceau de la sine înainte, descopereau orașe nelocuite, tabere de ființe stranii, despre care nu putea spune de la distanță dacă sunt sau nu făpturi umane, oricum semănau foarte mult cu pământenii, doar că nu putuse să se decidă dacă ceea ce zărea prin praful auriu al luminii deșertice erau echipamente de luptă medievale, coifuri alungite sau niște siluete dintr-o altă dimensiune a universului. Trecuse pe lângă ei întorcând de câteva ori capul, din ce în ce mai convinsă că o fascinează, că îi place, cu un amestec de mândrie și simpatie, deși nu mai văzuse și nu mai citise niciunde ceva asemănător și nici nu avea vreun habar ce caută în corturile acelea cu pânzele gri fluturând, dacă așa trăiesc ei, poate sunt niște triburi străvechi, sau e doar un aranjament provizoriu al unor trupe militare. Urma o parte de drum obositor și monoton, iar Adei i se părea că poteca se întinde ca un elastic, că peisajul se repetă de câteva ori, aceiași maci înfloriți, aceleași lanuri nesfârșite, de o rară frumusețe. O neliniște pătrundea discret în oasele ei obosite și în carnea grăsuță, sentimentul unei capcane îi dădea un ușor vertij. M-am rătăcit, m-am rătăcit, fir-ar să fie, își spunea cu inima în gât. Când presiunea devenea greu de suportat, zărea un coif la marginea lanurilor și valurile verzi-aurii de grâne și ierburi se lăsau învinse către ieșire. Știa că trebuie să ajungă din ce în ce mai departe.

La capăt o aștepta întotdeauna o necunoscută, la început o femeie aproape în vârstă, cu riduri, apoi din ce în ce mai tânără, o adolescentă, o fetiță, sau din nou femeia matură, intransigentă sau vulnerabilă. Ultima dată adolescenta dormea în poziția unui fetus, nemișcată, iar Ada stătuse mult timp cu privirea fixată asupra trupului încovoiat, complet imobil. Nu îndrăznea să o trezească, să vorbească, nici să se miște. Încremenise alături, cu tălpile desprinse de sol, cu tremurul rar al rochiei și al firelor de păr. Nu exista decât o contemplare, dar îi era de-ajuns, îi făcea bine, ca și cum un transfer de lumi, de energii și de cuvinte-imagini se producea tăcut între ele. Uneori, Ada se întorcea din călătorie istovită, stoarsă, cu fruntea plină de broboane de transpirație, golită de orice gând și de toată vlaga. Atunci putea, în sfârșit, să doarmă și ea ca necunoscuta, zile în șir, trezindu-se doar cât să bea apă și să respire, fiindcă senzația de sufocare o trezea din când în când. Se ridica și lacrimi mari îi curgeau câteodată pe mâna stângă, amorțită, încolăcită sub cap. Alteori, Ada venea din călătorie cu bucuria unui nou început, cu un inexplicabil optimism, cu bucuria strălucindu-i în priviri.

De curând, Ada își dădu seama că va trebui să aleagă dacă avea sau nu să se mai întoarcă din călătorie.

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Dorica Boltașu

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

1 comentariu

  • O proza fantastica minunat scrisa. Personajul Ada devine din ce in ce mai consistent, insa in aceeas masura si mai eteric. Ada traieste in doua lumi complet paralele simultan, iar cea spirituala, interioara, de “contact mental” cu (i)realitatea unui taram diferit, straniu si fascinant, pare prevalenta. Astept cu nerabdare episodul urmator. Va pleca?!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: