Atelier Literatura la feminin Nr. 185

Desprindere

D. sosise acasă cu trenul de noapte. Gâfâia, abia coborâse din vagon, peronul era undeva jos, în gara veche, mică şi prăfuită a oraşului uitat, la capătul de vest al ţării. Îşi simţea capul greu, trupul şi mai greu, anchilozat, cu picioarele umflate de stat în cele şapte ore de mers încet cu interregionalul care avea aproape pe tot traseul restricţii de viteză. Se simţea şi murdară, deşi se dezinfectase pe mâini cu gel şi cu şerveţele umede. Deschisese uşa vagonului chiar în momentul în care peronul se oprise, inundat în lumina ceţoasă a unei dimineţi care promitea să întârzie puţin ziua caldă de august. Îşi scrântise glezna sărind pe caldarâmul vălurit şi o vinişoară roşie îi înfăşura umflătura. Trecuse pe la farmacie să cumpere o jartea medicală şi căutase zadarnic bromură, aşa cum îţi amintea că şi-a mai pus cândva, în copilărie, când făcuse o entorsă, la acelaşi picior. De atunci, de câte ori nu era atentă sau era prea obosită sau se încăpăţâna să îşi pună încălţăminte cu toc sau doar cu talpă înaltă sau se grăbea pur şi simplu, piciorul drept i se întorcea spre exterior cu o mişcare dureroasă de gleznă. Stătuse în tren incomod, îi amurţise şi o mână, cu care se sprijinise de geamul murdar, privind în afară, câmpia ca o tavă galben-aurie. Mâncase sandvişuri, băuse o sticlă mică de apă şi citise dintr-un roman trist al unei scriitoare în vogă.

Trecuse pe la serviciu, mai mult să se ducă la toaletă şi să bea o cafea. De la autogară ajunsese acasă cu microbuzul, transpirată, cu cămaşa lipită de piele, îşi muşcase obrazul pe interior când primise restul de la şofer şi piciorul se mai sucise o dată pe scară, la primii paşi făcuţi în staţie, pe trotuar. Satul părea mort, o adiere uşoară trecea prin coroanele salcâmilor, rar, o femeie în vârstă sau un nonagenar pe câte o bancă, la umbră, nemişcaţi ca aerul care se încălzise deja peste limitele fireşti. Nu avea mult de mers, de aceea nu se grăbea, călca încet, ca pe ace, cu fereală, urmărind ca în transă rotirea uşoară a străzii, a trotuarului, a petelor de iarbă uscată şi a paielor rătăcite de pe margine. Senzaţia de ameţeală continua, chiar dacă, o dată coborâtă din microbuz, îi trecuze starea de vomă. Suporta cu mare consum nervos şi cu pierderea echilibrului mersul în maşină, iar de la accidentul în care se răsturnase cu automobilul păstra şi o emoţie care făcea să îi stea şi inima şi stomacul în gât.

Ai ei o lăsaseră să doarmă, să se odihnească. Trăsese draperiile în camera aerisită, umbroasă, cu miros de stejar de la plafonul nou, în care sunetele se estompau odată cu lumina. Câteva zgomote răzbăteau diluat, cum ar fi un hămăit de câine, o maşină mai departe pe stradă, roţile unei biciclete, un strigăt al unui vecin. Nimic nu se compara cu după-amiezile în care putea să stea singură în cameră, fără să simtă stringenţa unor treburi şi fără să se teamă că se va găsi cineva care să o deranjeze, să o strige. Era de ajuns şi o oră, dar acum avea nevoie de mai mult, se simţea excitată nervos şi epuizată în acelaşi timp. Febra interioară o făcuse să uite pentru un timp de glezna umflată. Întinsă pe pat, nemişcată, cu ochii închişi, D părea că doarme profund. Prin cap îi treceau însă, cu viteze cosmice, imagini şi gânduri pe care nu le putea prinde, nu le putea face să se oprească, să se liniştească. Scurtcircuit neuronal, atât putu să gândească. I se mai întâmplase, cel mai des în copilărie, să aibă senzaţia că lumea accelerează dintr-o dată, că totul se mişcă rotitor şi ultratrapid. Nu putea înţelege însă şi nu îşi amintea niciodată după aceea dacă ea era doar martoră la acest dans nebunesc al lucrurilor şi al timpului sau dacă era prinsă cu totul. Să fi stat aşa, în mijlocul vertijului? Să fie ea însăşi una cu rotaţia? Frânturi, secvenţe din ultimele două zile se derulau haotic, suprapunându-se cu cioburi vechi de realitate şi cu fluxuri de energie psihică venind din trecut. Sau din afară. În aceste momente, avea senzaţia că se află cu adevărat în miezul lumii. Paradoxal însă, miezul lumii era făcut din fâşii nestatornice, din mii de coji ale lucrurilor, impulsuri trandafirii şi albe şi albastre ce alergau continuu, într-un efect de realitate vâscoasă.

Se înserase parcă deodată şi umbrele se strecurau grăbite prin deschizătura draperiilor. Aerul se răcorise şi se vălurea în cameră. Deschise ochii în clipa în care fire dureroase i se desprindeau din piept. Cutia toracică se deschisese, o făptură de pânze transparente o trăgea în sus, spre tavan, curbând linia spatelui, o D fantomatică, inconsistentă, care voia să se desprindă ţelinos de corp. Extremităţile se ţineau încă prinse, doar capul îşi desfăcuse o clonă craniană de formă uşor alungită care plutea la mai bine de un metru deasupra. Trezirea tăiase ţesătura plasmatică şi cealaltă D, conturul  de aură şi de gelatină transparentă  se adâncise brusc şi chinuitor înapoi, pe  trupul întins, acoperit doar un cerşaf uşor. Îşi recăpătă respiraţia, rămase apoi neclintită, cu ochii în grinzile de stejar ale tavanului, cu senzaţia de arsură persistentă în piept. Ştiu în acel moment, al reîntregirii, că jumătatea ei revoltase, voise să dezerteze, să fie în cu totul altă parte. Undeva în afara lumii sau, mai degrabă, cu el. Era jumătatea ei cosmică, adevărată, poate ceea ce ocultiştii numesc „corp astral”, deşi ea nu crede în bazaconiile astea. Şi această D., cealaltă D., care nu ţinea cont decât de impulsul altor legi, de dincolo de lumea fizică, se întorcea la el sau de la el. Rămase cu ochii în tavan minute bune, greu de spus câte, cu o linişte pe care nu o mai încercase până atunci. Un singur regret îi străfulgerase mintea, dar doar o clipă, fiindcă îşi dădu seama că nu putea face nimic, că nu poate domina aceste lucruri: regretul că desprinderea nu fusese totală şi că ea, cea adevărată, nu se află  acum unde voia, indiferent de trupul ăsta obosit şi inert care continuă să o ţină prizonieră. Sau măcar într-un zbor intergalactic, departe de toate.

Tot ceea ce putuse să îi ofere era corpul ei, simplu, fără cuvinte şi fără patimă, un corp care începuse să se ofilească. Apoi plecase şi încercase să îşi ducă viaţa în continuare. Rătăcise departe în ultimii ani. Se luase cu multele ei ocupaţii. Programul de lucru la firma de publicitate industrială, termenele de finalizare a lucrărilor din ce în ce mai strânse, voluntariatul la casa de bătrâni din munte, unde se ducea o dată pe săptămână, le împărţea dulciuri şi cărţi, le citea unora. Avea şi o preferată, o femeie încă frumoasă şi cochetă, în ciuda vârstei şi a condiţiilor proaste în care stăteau, care orbise după 70 de ani, fostă educatoare, păstrase în voce căldura şi claritatea cu care le vorbise sutelor de elevi, de-a lungul timpului. Îi plăceau romanele poliţiste şi îi citea câte o oră sâmbăta, iar ea o întrerupea cu observaţii de fiecare dată la jumătatea lecturii, încerca să lege informaţiile ca să descopere vinovatul, i se adresa întâi ei, apoi personajului detectiv din carte, cu acelaşi început de zâmbet, foarte foarte puţin ironic. „Sigur a uitat ceva la locul crimei, se va întoarce.” „Încredibil, trebuia să îşi fi dat seama mai devreme.” La final, bătrâna îi lua mâinile şi îi mângâia chipul, îi spunea „fetiţa mea”. „Fetiţa mea, ai venit!”. O simţea de cum intra pe uşă, nu ştia dacă după zgomotul paşilor sau pur şi simplu, se conectaseră sufleteşte aşa de mult, că ştia când se apropie, poate o undă specială de emoţie sau de bucurie. Nici nu ştia cum o cheamă în întregime, doar prenumele l-a reţinut, deşi o vizitase doi ani, mereu. Întreba doar, uneori, unde este doamna Delia, asta dacă nu o găsea în cameră, ci fusese dusă în cărucior, undeva pe aleile pavilionului de munte, să ia aer. Nu se plângea niciodată de nimic şi nici nu voia să îi povestească viaţa, doar în ultimele dăți păruse mai nostalgică. „Ce bine că ai venit!” „Ce bine că încă aud şi judec, fetiţa mea!” „Am să mă rog pentru tine, fetiţa mea!” Dar nu îşi amintea decât imagini foarte vechi, din copilărie şi din adolescenţă, culoare unei rochiţe, primul coleg de la şcoala primară care îi plăcuse, prima carte care o fascinase. Uneori, însă, în timp ce D. îi citea, ofta. La început, D. a crezut că o doare ceva sau că e un obicei batrânesc, pur şi simplu, care contrasta cu tonusul ei pozitiv. Apoi a început să fie mai atentă şi şi-a dat seama că momentele în care suspina erau legate de anumite pasaje sau cuvinte din cărţile pe care le citea. Un an întreg îi citise din romanele scrise de Agatha Christie, Queen of Crime, spunea că sunt ca nişte puzzle-uri bine scrise. Remarcase, în momentul în care îi începuse „Zece negri mititei” şi în primele zece minute, la cuvântul „scrisoare”, că doamna Delia oftase. Cine ştie ce amintire îi trezea, ce dramă sentimentală cu răvaşe din altă epocă, se gândea D. Însă nu avusese nicioadată curajul să o întrebe nimic, acum regreta, poate i-ar fi împărtăşit taina ei. Oricum, legătura dintre ele crescuse şi se adâncise, încât, atunci când îi lua mâinile în palmele ei tremurătoare, era de parcă s-ar fi cunoscut perfect, dintotdeauna, nicio umbră şi niciun secret n-ar fi stat între ele. În ultima sâmbătă în care o văzuse, înainte de a pleca spre lumea de dincolo, Delia îi şoptise ţinându-i mai mult timp mâna: „fetiţă, omul ăla te iubeşte”.

O lacrimă se prelinse pe lângă ureche. Îi simţi gustul sărat în colţul buzelor. Straturile interioare se aşezau în linişte, violenţa dispăruse. O bucurie adâncă în învălui sufletul fărâmiţat. Nu ştia ce va face de aici înainte, dar nu avea importanţă. Sigur lucrurile se vor îndrepta, vor merge pe drumul drept, până la sfârşitul vieţii, oricât de mult ar costa. Se rugă să aibă destulă putere, să nu cadă, să nu renunţe în perioada următoare, ar fi trebuit să facă imediat ceva, încă din seara aceea, să nu amâne, nu e bine să amâne. Vru să iasă în curte, dar aproape căzu din pat şi ţipă de durere: piciorul se umflase şi nu o lăsa să calce. Se gândi că poate e rupt, nu e entorsă, şi atunci îl va pune în ghips, va sta în casă cel puţin o lună de zile, va trebuie să renunţe la toate activităţile. Cine îi va sta alături? Va avea nevoie de îngrijire, poate să vină nepoata, poate să vină Iulia, vecina, se va găsi cineva. Nu o vor lăsa singură ai ei, ştia sigur. Mama ar fi intrat în fiecare dimineaţă să îi lase cafeaua pe noptieră, discret. După moartea mamei, fratele ei făcea uneori acelaşi lucru. Gestul suprem de dragoste, îşi va da seama peste ani, iubirea necondiţionată şi discretă, care-i lasă destul spaţiu şi timp să trăiască, ocrotind de la distanţă şi de aproape în acelaşi fel, intuindu-i nevoile aproape înainte de a le şti ea însăşi.

Numai să nu renunţe, se gândi ea din nou. Indiferent de cum vor decurge lucrurile între ei. Se revăzuseră cu o zi înainte, după doi ani de la prima întâlnire. Nu îşi vorbiseră aproape deloc, în afară îl privise câteva secunde, înlăuntrul ei, o eternitate. Se evitaseră cu eleganţă. Forfota evenimentului ascunsese ezitările şi roşeaţa şi tensiunea urcată la maximum. Apoi tot drumul se gândise de fapt la el, la început intermitent, subteran, apoi hipnotic, cu o intensitate pe care nu şi-o cunoştea.

Se ridică să bea o cană cu apă. Şi aşeză pernele şi deschise telefonul, din care ţâşniră mailuri şi mesaje, unele după altele, de pe grupurile de Watsapp ale firmei, de la prieteni, de pe Facebook. Se gândi să închidă o perioadă toate astea, să iasă de pe toate grupurile, să ia o pauză fiindcă pierdea mult timp, o agasau poantele şi meme-urile şi tot felul de informaţii inutile. Mai mult din obişnuinţă, trecu în revistă mailurile, prefera acest tip de comunicare, era suficient de bătrână să i se fi întipărit momentul în care îşi făcuse adresa de la yahoo, în singurul internet-cafe din oraş, unde puteai accesa, în timp ce beai o fanta, contra costa, jumătate de oră de reţea virtuală. Mai multe nimicuri, reclame, o propunere de colaborare, răspunsul unui coleg de la design, o machetă spre aprobare pe care trebuie să o vadă ea şi apoi şeful, câteva oferte de la evenimentul de promovare de la Bucureşti, de unde se întorsese. Răspunse tuturor, apoi dădu nişte like-uri pe Facebook. Se duse în baie, dădu drumul la apă, puse sare de mare albastră, ocean, apoi spumant. Se lăsă pe spate, cu capul spijinit de faianţa verde. Întinse mâna după lama de ras şi privi cu linişte picăturile roşii prelingându-se pe marginea de unt a căzii.

Sumar Literomania nr. 185

Susține Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu

Dorica Boltașu

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

2 comentarii

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: