Flash fiction stories Nr. 204

Flash fiction stories – mai 2021 (II)

Reach content „flash fiction”

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Duminică
Mihaela Buruiană

 

Lui Culae i-a plăcut dintotdeauna priveliștea de aici, din vârful dealului, mai sus de biserică, de unde se vede jumătate de sat și, în spate, începe pădurea. Lumea mai clătina din cap și mai țâțâia că, vezi doamne, acolo e cimitirul, dar lui nu-i păsa, ce treabă avea el cu morții? El nu vedea crucile de piatră sau de lemn, ci numai verdele de jur împrejur, acoperișurile de țiglă ale caselor, culmile împădurite ale dealurilor, cerul senin și albastru cum nu mai văzuse în altă parte.

Așa și în duminica asta, stă culcat și simte mirosul de iarbă proaspătă, ascultă păsărelele și foșnetul vântului prin molizii de pe marginea drumeagului și se gândește la ale lui. O veveriță aleargă și sare jucăuș dintr-o parte în alta, un câine cască leneș și apoi se așază să moțăie în apropiere. De mai jos, răzbat până la el voci, probabil lume venită la biserică. Bine au făcut că au înălțat-o aici, la margine de sat, aproape în pustietate, și nu în centru, unde chiar și fundătura asta de lume s-a umplut de mașini și ATV-uri. Acolo, ar fi rămas oamenii nehotărâți la răspântie, neștiind dacă s-o ia spre Dumnezeu cu crucile, cântările și postul lui, sau spre dracu’, care i‑ar fi așteptat peste drum, la cârciuma lui Nelu. Și dacă s-ar fi lăsat făcuți din vorbe de muieri și ar fi intrat în biserică, descoperindu-și capul, tot numai la licorile de peste drum le-ar fi stat gândul, nu la rugăciune. Iar dacă, slabi și păcătoși cum sunt, s-ar fi dus la cârciumă, le-ar fi stat băutura-n gât cu popa ăsta nou care cântă și pune și difuzoarele, ca să se audă până la ultima casă. Așa, las’ să vină babele la biserică și să pună o vorbă bună la ăl de sus, iar bărbații să stea la cârciumă, dacă vor, că-și merită și ei odihna de duminică.

El nu se mai duce. Nu mai bea. Nici în biserică nu intră. Stă acum în vârful dealului și privește și ascultă și cugetă și el la toate câte au fost, dar ce folos să zăbovească asupra lor, oricum nu le mai poate schimba. Nu-i mai poate aduce înapoi nici pe ăi bătrâni, care s-au nevoit cu el și pe care i-a băgat în pământ cu patima lui; n-o mai poate întoarce la el nici pe Cateluța, pe care tare a mai amărât-o, săraca; nu-i mai poate face nici pe ăia mici să-l strige tată și să-i sară în brațe, că sigur nu-l mai cunosc acum. Și în plus aici, departe de bețivi și de bârfe, chiar că îi numa’ locul potrivit să-și găsească și el liniștea.

Ia, că se aud pași! Cine o veni? A, e tanti Floarea, din capul satului. Urcă încet, că e bătrână, da’ de gură nu o întrece nimeni. El s-a învățat s-o evite de când era mic, că umplea satul pe urmă dând din meliță aiurea despre el: pe unde a fost, cu cine, ce a făcut. A naibii babă! Speră să nu-l vadă acum. Femeia trece la câțiva pași de el, boscorodind în barbă.

-Sărăcane, că de nica n-ai fost în stare, numai rele ai făcut de când erai mititel. Vai de mamă-ta care te-o crescut și de tată-tu ăla gospodar, Doamne iartă-mă, să nu vorbesc cu păcat.

Cine știe pe cine o blagoslovi așa… Ce-i drept, ar putea să zică și de el, doar se știe că n-a fost ușă de biserică în tinerețe. Da’ acu’ s-a cumințit, gata. Tanti Floarea trece mai departe cu vocea ei hodorogită și cu bastonul într-o mână. În cealaltă are lumânări și flori, pesemne se duce la mormântul lui nea Ilie, bărbatu-su, care s-a prăpădit de mult. Îi aude vocea din ce în ce mai slabă – o fi vorbind singură, așa cum fac bătrânii, o fi vorbind cu nea Ilie, că nici în pământ nu scapă de ea, cine știe? Culae o lasă în plata Domnului și se întoarce la ale lui. Ar vrea să se bucure de frumusețea din jur, dar ceva nu-i dă pace. Era mai bine când umbla tot timpul băut, măcar era vesel, îi venea să cânte, nu știa de griji. Se întoarce roata, pesemne. Acum îi umblă tot felul de lucruri prin cap, gânduri de care nici nu se știa în stare. Parcă toată viața a umblat cu o ceață pe ochi și abia în ultima vreme i s-a ridicat de a putut și el să vadă limpede. Uneori, îl ia așa cu frig și cu negură și-i e urât și tare s-ar mai duce înapoi la femeia lui, dar nu mai poate, știe că a greșit prea rău, de prea multe ori și că nu mai este cale de întoarcere. Alteori, mai ales în zile senine ca asta, i se pare totul frumos și parcă ar cânta și ar juca din nou. Ce ți-e și cu timpul omului!

În fața bisericii s-a strâns lume multă. Pesemne s-a terminat slujba. Din mulțime se desprinde cineva și se apropie cu pași mici. Ia uite, e tocmai Cateluța lui! Vorba vine, că nu mai e a lui de… cât să fie deja? Nici nu mai știe. Ultima oară când a văzut-o – să fi fost luni sau ani de atunci? – era trasă la față și strângea din buze, trăgând după ea doi țânci. Trebuie să fie mărișori acu’. Ea arată mai bine, s-a mai împlinit și nu mai are cearcănele alea adânci. Nici petele alea vineții care-i înfloreau câteodată pe obraji după câte o noapte în care el își ieșea din fire. A doua zi nu-și aducea aminte de nimic, numai o vedea iar tristă și plânsă și i se rupea inima de mila ei și de prostia lui și își blestema mâna aia grea și puturoasă. O ruga să-l ierte și-i jura că nu mai face, că n-a vrut, că nu mai bea. O zi, două, chiar își ținea cuvântul și în căsuța lor părea că se întoarce voia-bună. Cateluța nu-și mai abătea privirea, copiii nu se mai fereau de el, pândindu-l sfioși de după fustele mamei, iar el reușea chiar să se joace cu ei și s-o facă și pe ea să râdă. Eh, ce vremuri! Dar pe urmă se isca așa o sete mare în el și nu-și găsea astâmpărul și își zicea că bea o rachie, numai una, că n-are nica. Și apoi încă una, că abia s-a încălzit, iar de la a treia încolo nici nu mai număra. Da’ nici nu mai știa de el.

A ajuns lângă el Cateluța. E frumoasă ca atunci când s-au luat, doar mai trecută parcă. Tare ar întinde brațele să-i cuprindă mijlocul, însă ea-i vorbește și glasu-i sună altfel…

-Ei, Culae, Culae! zice femeia, sprijinindu-și o mână pe pântecul ușor umflat. Păi ci era sî fac? M-ai lăsat sângură cu doi copchii, cu tăti datoriile pi cap… Cât ai fost cu noi, nu ți-o păsat, numai răchie știai și altceva nică. Dijaba erai tu vesel, ca un copil mare. Io di un bărbat di nădejde aveam nevoie, nu di încă unu sî-i port di grijî.

Oftează. Tace. Tace și el. Știe că așa e.

Femeia își trece iar mâna peste pântec.

-O trebuit sî mă descurc. Șî mi-am găsit un om bun, sî știi. S-o purtat frumos cu noi tăt timpul ăsta. Șî n-o ridicat o datî mâna la mini. Sau la copii. Cî-i iubești și ari grijî di ei ca și cum ar fi ai lui.

Lui Culae i se strânge inima. Cerul pare brusc departe. Copacii parcă se prăvălesc peste el. Vocea Cateluței se aude înfundat acum. Și io v-am iubit, Cateluță, ar vrea să-i spună, și iartă-mă, ar vrea să-i spună, dar cuvintele rămân nerostite. În locul lor, se aud tot pași, alții, mai apăsați de data asta. Un bărbat. Gheorghiță, prietenul lui, cu care stătea de vorbă la câte o țuică și cu care se ajuta la treabă. Îmbrăcat în cămașă curată și cu obrazul proaspăt ras, așteaptă în picioare în spatele femeii, cu pălăria în mână. Cateluța se apleacă și moșmondește ceva, apoi își strânge broboada și pleacă. În aer se simte miros de ceară, de fum. Probabil vine dinspre biserică. Bărbatul se uită scurt în urma ei, apoi își coboară privirea și se lasă așa, într-un genunchi, ca pentru spovedanie:

-Mă, Culae! începe el, dar se oprește…

Își șterge fața cu palma bătătorită, cu unghii înnegrite la vârfuri, și își drege glasul. Parcă nu știe cum să continue. Adevărul e că n-a fost niciodată priceput la vorbe. El mai mult asculta și deschidea gura numai dacă avea ceva de zis. Da’ las’ că vorbea Culae și pentru el. Acum trage aer în piept și mai încearcă o dată:

-Mă, Culae! Io… io-ți ziceam mereu, mă, nu mai bea, cî nu-i bini, mă! Fii om cuminte, fii gospodar, ai o femeie bună, ai copilași… Da’ tu n-ai ascultat. Grea patima băuturii, mă!

Culae vede fața arsă de soare a bărbatului, mâinile muncite-n poală și știe că are dreptate. Dă să-i spună asta, dar bărbatul adaugă repede:

-Eh, pân’ la urmă o avut Dumnezeu grijî di tăti!

Apoi se ridică și îi întoarce spatele, făcându-și o cruce mare în drum spre biserică. Când ajunge lângă Cateluța, îi cuprinde mijlocul cu un braț, iar cu celălalt cheamă niște copii la el. Culae privește lung în urma lor. Siluetele se fac tot mai mici pe drum în jos, până când dispar cu totul printre acoperișuri și copaci. El rămâne cu dealul lui și cu pădurea; aude păsărelele, bâzâitul albinelor, parcă simte mirosul de fân proaspăt cosit și moleșeala de duminică… iar acum, în locul ăsta cu verdeață, nu mai este nici durere, nici întristare.

Reach content for Google search „flash fiction”

Victoria’s Secret
Eliana Castor

 

Vica a zis că jocul e al ei. Ea l-a inventat, deci ea face regulile. Dar nu trebuie să fim mai mult de patru copii. Oricum, pe Carla de la trei nu o lasă mama ei să iasă afară, iar Sorinel e la bunici. Pe mine mă păzește Tanti Geta, de la geamul bucătăriei.

-Ești fată mare, la toamnă intri la școală, trebuie să înțelegi că e pandemie.

Toată ziua e pandemie și peste tot, dar mai ales la televizor. Și la baie, de aia trebuie să mă spăl pe mâini. Iar acum e și pe băncile din fața blocului. Nu pot sta decât doi copii, pe una, adică patru în total. Dar acum sunt doar eu și Vica, fiecare cu banca ei. De la a mea lipsește o scândură, dar nu mă deranjează.

-Nu vă apropiați intre voi, da?

Tanti Geta se asigură că n-am uitat și-mi atrage atenția tot la zece minute, strigându-mi prin geamul crăpat.

-Îhî, o asigur și fac cu ochiul. Vica chicotește.

-Începem odată ? Că nu pot să stau mult. Fii atentă, ne jucăm de-a secretele, câștigă cine spune un lucru pe care cealaltă nu-l știe…, bine ?

– Bine, începe tu, că e jocul tău.

-Secret: știi de ce nu iese Carla afară?

-Că n-o lasă mama ei, să nu ia pandemia.

-Unu zero pentru mine! Răspuns greșit! Nu iese că a venit mama ei din Italia și nu-i dă voie.

-De ce n-are voie ?!

Mirarea mea se transformă în puncte.

-Nu știu!

– Atunci suntem la egalitate, 1-1.

-Dar tot eu întreb, zice Vica.

N-are rost să mă supăr că sare peste rândul meu, pentru că e jocul ei. Și timpul e scurt.

Tanti Geta iar scoate capul pe fereastră.

-Fetelor, nu vă apropiați prea mult!

Nimeni n-o bagă în seamă.

-Secret: știi cine stă la nenea Proca de la trei?

Vica se bâțâie pe bancă mulțumită, e sigură că nu știu. Are dreptate. Dar imediat sare și se repede pe stradă. La colțul blocului, încărcată cu două plase pline, vine doamna Stamate, mama ei.

-Săru-mâna!  O mai lăsați pe Vica afară?? întreb, deși știu deja ce îmi va răspunde.

-Să crești mare, drăguță…! Victoria are treabă acum, poate mâine.

Până doamna Stamate găsește chestia aia, care țiuie și deschide ușa, Vica îmi șoptește :

-Mâine jucăm secrete pe familie, vrei?

Reach content for Google search „flash fiction”

Tata
Emilia Toma

 

Situația asta m-a dus cu gândul la taică-miu. Mă gândeam… de ce m-a vrut el atât de tare oare? Numai pentru că avea mama un copil cu un alt bărbat? Dar el? El ce-și dorea de fapt? Nu mă mai plâng că nu a fost un tată model, ba chiar acum aproape că ajung să-l înțeleg. El oare m-a dorit cu adevărat?

Mulți ani nu prea m-am gândit la tata. Mai aprind câte o lumânare pe an în ziua în care a murit și mă gândesc la el când dau mărunt câte unui amărât la semafor. Abia acum, când rememorez momentul în care eu însumi eram pe punctul de a deveni tată și-mi amintesc că, oricât de mult te-ai pregăti, tot n-ai de unde să știi ce fel de părinte vei fi, îmi dau seama că greșelile tatălui meu față de mine au fost tot ce a putut el să-mi ofere. Am știut că m-a iubit la fel de mult pe cât m-a dorit. Dar m-a dorit? M-a vrut pentru că eram buretele cu care reușea să șteargă tabla deja scrisă de până la jumătatea vieții mamei mele. Dacă mă pun în locul lui, îmi dau seama că ar fi absurd să urăsc faptul că femeia aleasă de mine este văduvă și că are deja un copil. Este absurd. El o alesese, nimeni nu l-a pus. Și cu toate astea, a avut nevoie de… un burete. Acum, chiar dacă nu mai sunt de mult, nici ea, nici el, știu că pe cât de mult au greșit sau mi-au lipsit, așa au știut ei să mă iubească. Nu voi afla niciodată cât am fost un copil dorit, cât o ambiție, dar sunt conștient că toate astea m-au afectat. Eu nu am avut cu tatăl meu relația aia pe care începusem să mi-o construiesc în minte atunci când am aflat că voi avea un băiat.

Deja începusem să mă obișnuiesc cu gândul sarcinii și cu toate că nu dădeam afară de entuziasm, așa cum am văzut că era la modă pe la alți părinți, pentru câteva luni m-am concentrat mult asupra dorinței de a fi un tată bun pentru copilul meu. M-am setat așa și am făcut toate demersurile posibile, de la a citi cărți de parenting pline de bullshit, dar și câteva mai răsărite, până la a-mi imagina discuții pe care le-am fi putut avea când ar fi urmat să atingă vârsta la care simt eu că m-am pierdut. Știam că mă duceam departe, dar voiam să mă pregătesc din toate punctele de vedere, pentru că văzusem că de făcut… era ușor să faci un copil. Dar ce urma după asta era mai important. Așa am ajuns la imagini cu mine învățându-l să meargă pe bicicletă, cu mine dându-i pase cu mingea, cu noi în săli de jocuri video, încercând să îi arăt mai mult decât plăcerea de a te juca, anume faptul că se pot face bani din asta. Voiam să îi fac o educație financiară, să îi spun că primul meu job adevărat a fost cel de game tester și că de acolo poți ajunge mult mai departe, că trebuie să înceapă cât mai devreme, să aibă viziune, să fie curios, să citească, să învețe, să exploreze. Mai exact, voiam să îi spun tot ce nu auzisem vreodată de la tatăl meu, dar și ce auzisem de la Vanda […]. Îmi făceam deja filme cu tot felul de drame în iubire de‑ale fiului meu și îmi promiteam să îi pot fi nu numai tată, dar și prieten, pentru a mă avea acolo când lucrurile ar fi scăpat de sub control. Mă gândeam la mine, la tata și la fiul nenăscut pentru care aș fi vrut tot ce nu am avut eu. Nu spun că am avut un tată rău, am fost foarte conectați într-o perioadă, prin adolescența mea, când reușisem să creez cu el o conexiune și uneori ne mai aliam atunci când mama o lua razna. Însă a fost absent… prea absent față de cât de multă nevoie am realizat târziu că aveam de el. Aveam nevoie de tatăl meu fără ca măcar să fi știut. Poate i-aș fi spus. Poate aș fi vorbit cu el. Sau poate că asta cred acum că aș fi făcut. De ce nu am ajuns la el niciodată? Atunci viața mea era un haos și poate nu aș fi vrut ca el să îl vadă. Ăsta a fost carburantul distanțării mele de el, de amândoi. Când viața mea a luat-o în jos, eu deja nu mai aveam părinți, de asta Vanda devenise tot. Dar el putea să se opună, putea să mă confrunte, să mă scuture. Însă nu a făcut-o. Voiam ca fiul meu să nu îmi simtă lipsa din niciun punct de vedere. Voiam să îi dedic lui viața mea, de acolo, din punctul în care ajunsese, așa șchioapă cum era, o viață greșită, dar din care scăpasem viu. Nu eram un exemplu și poate că i-aș fi ascuns multe părți din trecutul meu. Aș fi vrut să îmi repar viața prin fiul meu. Dar meritam eu oare o astfel de șansă?

În plus… merita fiul meu să mi-l doresc numai pentru a repara ce a fost greșit la mine? Oare nu repetam greșeala tatălui meu de a dori un fiu pentru a șterge ceva din trecut? Eu din trecutul meu, el din trecutul femeii pe care o iubea. Oare asta să fi fost izvorul tuturor greșelilor mele? Faptul că nu puteam accepta că nu puteam să schimb trecutul? Pe al Vandei mai demult, pe al meu după o vreme… Trecutul. Orice fel de trecut. Oare eu m-am născut de fapt dintr-o dorință a tatălui meu de a schimba trecutul și făceam același lucru la rândul meu? Câte generații trebuiau să mai treacă prin ce am trecut eu, el, noi? O să îmi învăț copilul să fie împăcat cu trecutul, oricum ar fi acela, și numai așa voi putea să mor liniștit. Dar meritam eu oare să mor liniștit?

Rich content for Google „Flash fiction”

Asistență
Adela Vlad 

 

Șșșșșt! Nici nu ai deschis bine ochii, că avalanșe de gânduri ți s-au prăvălit în cap, de fapt amenințări, ultimatumuri, atât de presante încât ți-ai dus instinctiv mâna la urechi. Mai aveai puțin și strigai terminaaați, dar se putea ca virulența acestei chemări la ordine să incite și mai tare sarabanda de gânduri malefice, așa că ai ezitat între tăcere și strigăt, până când apele se vor liniști, ți-ai spus, deși era imposibil de precizat durata asaltului, nu puteai decât să speri că nu va dura prea mult, că va înceta în scurt timp, sau că vei adormi la loc, ceea ce n-ar fi fost decât o amânare a viiturii, care oricum te va izbi frontal din nou, de îndată ce te vei trezi de-a binelea.

Cel mai greu e momentul acela între veghe și vis, când încă nu îți sunt activate mecanismele de apărare, și te trezești împresurată de teamă și haos, prinsă într-o încâlceală de nedescris, din care nu poți să ieși, nici cu mâinile ridicate deasupra capului, implorând clemență. Demonii și-au găsit în tine un teren fertil, chiar și tu îți dai seama ce spațiu propice le oferi, dar descoperirea asta nu schimbă cu nimic lucrurile, ba poate chiar le amplifică efectul, ca și cum trăirea ar fi potențată de chiar înțelegerea  ei.

Durerea de stomac nu se instalează chiar de la-nceput, mai întâi e greața nelipsită pe care poți încerca s-o stingi cu o gură de apă, apoi e junghiul din spate care se prelinge în picioare, astea toate ar mai fi cum ar fi, dar vine tare din urmă, ca un cal de curse decis să câștige trofeul, senzația de urechi vătuite, nici ea de nesuportat dacă n-ar afecta echilibrul, dar așa mergi la baie ținându-te de pereți, ce tovarăși de nădejde pot fi pereții.

Lumea a ieșit din nou din țâțâni, te simți împresurată de o conspirație universală,  așa că te uiți în jur cu neîncredere, străpunsă deja de spaima că va urma un nou asalt asupra ta, a cărui duritate nici măcar nu poți s-o aproximezi, dar care și-a arătat colții mai-nainte, când iar n-ai găsit nimic din ce-ai căutat, atentă să nu te apleci brusc, să nu îți smucești capul, să nu… Răul se insinuează în detalii, în indicii aparent nesemnificative, ca de exemplu încă o cută pe frunte apărută din senin peste noapte, la-nceput abia vizibilă, dar care mai apoi îți schimonosește toată fața, adunând în jurul ei rețele nesfârșite de riduri. Te întrebi dacă vei mai ajunge să prinzi următoarea respirație, dacă nu cumva va încremeni totul la următorul pas, și dacă așa va fi, ce te vei face atunci, ce se va alege de tine.

Chimioterapia ți-a încleiat gândurile, le-a prefăcut într-o magmă din care nu prea mai ai ce să alegi. Asistenta vine la opt, dar cât mai e până la opt și unde e ceasul. Primăvara se lasă așteptată, cel puțin de asta erai sigură, că e primăvară, maică-ta te născuse primăvara și te numise Odeta. Aproape că nu-ți poți reprima un fior de încântare că ții minte toate astea, ai vrea să ai cui să-i spui, mai că-ți vine să deschizi gura, dar iei aminte că ești singură, și-ți păstrezi gândul pentru mai târziu, când va veni asistenta, la fel cum păstrai în copilărie jumătate de cornet de înghețată, până se topea, numai ca să amâni deliciul gustului.

Asistenta nu sună la ușă, are cheia ei, ea e stăpâna casei, neoficial, desigur, ai rămas în grija ei, cum rămâne un copil, nu știi nici tu de ce te tot duci cu gândul înapoi, la-nceputuri, cât mai la-nceputuri, când maică-ta abia te numise Odeta și erai încă copil unic.

Visai trenuri sau poduri când Elsa (spuneți-mi Elsa, vă rog, îți aminteai perfect când a spus) ți-a atins brațul cât de blând a putut și te-a întrebat dacă ai apucat să-ți faci toaleta de dimineață. Atunci ai simțit că roșești, dacă pe obrazul tău s-ar mai fi văzut culorile, pentru că nu mai țineai minte, trebuia să verifici dacă e ud prosopul și pasta de dinți folosită recent, pentru că tu, așa cum ți s-a spus, nu înregistrai întotdeauna evenimentele, lucru ce se adeverea din nou.

Elsa ți-a schimbat lenjeria de pat înainte să-ți facă injecția miraculoasă, ce-ți aducea desfătarea pe care ai cunoscut-o cu puțini bărbați, și nu neapărat cu aceia pe care i-ai iubit. Pe ei timpul i-a centrifugat, cine știe pe unde sunt, dacă mai sunt. Îți amintești o seară de iarnă într-o piață înzăpezită, într-un oraș străin, cu ghirlande colorate în vitrine, te vezi pe tine râzând de una singură de încântare, dar nu mai știi cu cine urma să te-ntâlnești, încotro vă-ndreptați, știi doar că ningea și erai fericită. Îți amintești mai ales o voce care te dezgolea orice-ar fi spus, oriunde.

Ai fi vrut foarte mult să știi cum ar fi fost dacă ai fi văzut un mail la timp, adică dacă l-ai fi văzut exact în momentul în care a fost trimis, și nu câteva ore mai târziu, când era deja prea târziu. Dacă ai fi ieșit cu o fracțiune de secundă mai târziu din magazinul prin dreptul căruia trecea, cum ar fi fost, v-ați fi-ntâlnit față-n față, toată viața ai sperat la o astfel de-ntâlnire care n-a mai avut loc, iată.

Durerea revine iar, mai întâi ca o insinuare perfidă, apoi se lățește în trupul împuținat. Gândurile se sparg în mii de cioburi, ai vrea să le salvezi pe toate, așa disipate cum sunt, ca să îți rămână ceva, ceva al tău.

Nu vezi decât umbre. Îți întorci privirea spre locul unde ar trebui să fie ceasul, și-o strigi pe Elsa. Îi spui că trebuie să te-ajute.

Rich content for Google „Flash fiction”

Ochelari
Bogdan Perțache

 

-Nț, nț, nț… – scoate sunete doctorița- ce să-i faci, vârsta!

Ca să nu mai rămâie banii necheltuiți și anul acesta, m-a dus ieri nevasta, întâia dată, să-mi fac un control la văz, hai, și pentru că am împlinit 50 de ani. Pentru că tot e primul bal, și deconteză firma la care sunt angajat, nu m-a programat la un cabinet normal, ci la unul cu ștaif.

Ca o jucătoare de poker, cu fața de piatră și mâini dibace, optometrista schimba des lupele foropterului în fața ochilor mei nemijiți. Degeaba, păcătoșii se încăpățânau să citească și cele mai mici litere proiectate pe o oglindă-ecran la câțiva metri în față.

-Omega-3, Vitamine… vitamina A, luați?

-Nu! – am răspuns eu timid,  vinovat.

-Mda, poftiți în cabinetul de lângă.

M-a preluat un optician care (după alt „Nț, nț, nț, ce să-i faci, vârsta!” ) m-a pus să mă holbez în alte aparate, apoi mi-a arătat diverse tipuri de rame. Nu-ș-de ce, da’ tot insista să aleg o pereche din aia faimoasă în filmele din anii ’50, sau în pozele cu Panait Istrati. Nu m-am lăsat păcălit și am ales unele subțiri, discrete, Boss (chiar dacă nu-l am la inimă pe Hugo, de la chestia cu designul uniformelor naziste). E, când a început să vorbească despre lentile, omu’ meu a devenit pasional de-a dreptu’. Progressive lenses, în sus, progressive lenses, în jos, că-s pe ranguri, în funcție de cât de larg îmi vreau câmpul vizual: bronz, argint sau aur.

-Bine, bine – am îngăimat curios – da’ ce dioptrii am?

-Plus zero douăzeci și cinci pentru aproape și plus zero cincizeci pentru departe.

-Și cam cât costă ochelarii?

-Stați să calculez… Oho, avem o ofertă faină! 858 de dolari pentru „bronz”, plus taxe; și 983 de dolari pentru „argint”, plus taxe.

La „aur” nici nu mi-a mai zis, că-mi căzuse colțu’ gurii, și-al ochilor.

Mi-a cumpărat azi dimineață nevasta niște ulei de pește, superconcentrat, ofertă mai faină, borcan cu 330 de pastile, douăzeci de dolari să le asezonez cu niște morcovi-bebeluși, șase dolari două kile, organici.

Azi-noapte, înainte să-şi stingă veioza de pe noptieră:

-Și să intri la setări, în cartea aia a ta, elecronică, să faci fonturile mai mari!

 

Susține Literomania

libris.ro
carturesti.ro
carturesti.ro

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: