Două singurătăți: Gabriel García Márquez și Mario Vargas Llosa

Pentru că îl iubim pe Gabo (Gabriel García Márquez) tot vrem să mai apară ceva nou scris de el, ca şi cum ar mai fi încă posibil. Nu e, şi totuşi se descoperă câte un interviu precum cel din cartea de faţă şi ne bucurăm ca nişte copii pentru că dăm din nou de idei şi cuvinte de-ale lui. Ce e ştiut e că nu-i plăceau deloc interviurile, nici să vorbească în public, se ferea şi era convins că rolul scriitorului e să pună pe hârtie tot ce crede/vrea şi nu să apară la toate evenimentele. Bine, deşi e greu de crezut, era şi foarte emotiv şi ăsta era un alt motiv pentru care evita întâlnirile cu publicul. Cel puţin asta s-a scris despre el şi asta e ce ştiu eu azi.

„Două singurătăţi. Despre roman în America Latină. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel García Márquez”, carte apărută la Humanitas Fiction în 2022, începe cu un capitol scris de Juan Gabriel Vásquez şi asta nu poate decât să ne trezească interesul pentru că e vorba de autorul volumelor „Zgomotul lucrurilor în cădere” şi „Forma ruinelor” (traduse şi la noi), autor care s-a născut în Columbia, ca şi Gabo, a ales Barcelona, ca şi Gabo pentru scurt timp, şi s-a întors în oraşul natal, Bogotá. Oricine a citit vreuna dintre cărţile lui va citi cu mare atenţie şi paginile dedicate interviului dintre cei doi mari: García Márquez şi Vargas Llosa. Vásquez arată cum s-au schimbat lucrurile: romanul şi America Latină din septembrie 1967, când are loc conversaţia, şi până azi. Vorbeşte despre transformările politice la care au fost martori cei doi şi-l citează pe Borges care spunea că „trecerea timpului – şi acea curioasă întrupare a timpului care este reprezentată de cărţile pe care le scriem – schimbă cuvintele”. E interesant, cum vedem pe parcursul întregului lor dialog, că este extrem de prezent Borges, ca şi cum ar fi fost de fapt trei autori vorbind.

Vásquez surprinde foarte bine faptul că interviul din centrul cărţii aduce în faţă fenomenul boom-ului latino-american, depre care între timp s-au scris cărţi întregi – printre cele mai documentate fiind „Aquellos años del boom”(„Acei ani de boom”) de Xavi Ayen – exact în momentul în care începea să capete formă şi forţă. Din boom fac parte, pe lângă cei doi, Borges, Julio Córtazar, Carlos Fuentes, Onetti şi Juan Rulfo.

Al doilea capitol este dedicat viziunii lui Luis Rodríguez Pastor: vorbeşte şi el despre Borges (nimeni nu poate să nu vorbească despre Borges): „La Buenos Aires se făceau pregătiri pentru o nuntă care urma să-l aibă ca protagonist pe Jorge Luis Borges, căruia îi rămâneau şaisprezece zile de burlăcie şi pe care îl aşteptau trei ani de nefericire, culminând cu un pomelnic de douăzeci şi şapte de motive pentru care dorea să pună capăt căsniciei”.

Citește și „Invenţiile ocazionale” de Elena Ferrante

De ce are loc interviul? Care era centrul în jurul căruia gravita toată lumea latină? Ei bine, cu puţine luni înainte, în mai, García Márquez publicase „Un veac de singurătate”, cu un succes de neegalat. Faptul că majoritatea cititorilor încă îl asociază cu romanul ăsta spune tot. În acelaşi timp, Vargas Llosa primise premiul Rómulo Gallegos pentru cartea „Casa verde”. Ei sunt protagoniştii marelui eveniment din septembrie 1967 de la Universitatea Naţională de Inginerie din Lima, iar Llosa îşi asumă rolul de intervievator şi prima întrebare pe care i-o pune celui pe care îl admira sincer, dar pe care putem bănui că îl şi invidia puţin, deşi purtau deja o corespondenţă de ceva vreme, este: „La ce crezi că eşti bun tu, ca scriitor?”. Pare o înrebare naivă, dar de fapt ascunde întreaga esenţă a meseriei de scriitor.

Cei doi ajung să discute despre romanul fenomen al lui Gabo, despre viitoarea lui carte, „Toamna patriarhului”, despre care mai târziu Llosa va spune că nu l-a impresionat deloc, şi despre singurătate, cum e firesc dacă suntem în domeniul literaturii. Spune Gabo: „Nu cunosc pe nimeni care, într-o anumită măsură, să nu se simtă singur”. E nevoit să povestească despre satul lui, Aracataca, despre Macondo, satul din „Un veac de singurătate”, şi despre asemănările dintre cele două, despre faptul că el, Gabo, pleacă întotdeauna în scrierile lui de la experienţe personale (spre deosebire de Vargas Llosa – mai puţin în „Mătuşa Julia şi condeierul”).

Vargas Llosa îl tot îmboldeşte cu întrebări şi ajunge la realismul în literatură: ce este şi care sunt limitele lui. Noi toţi când spunem Gabo spunem realism magic, dar el se consideră un scriitor realist şi e convins că în America Latină totul e posibil şi oamenii sunt înconjuraţi de lucruri extraordinare şi fantastice. Ne divulgă şi secrete din spatele scrierii romanului „Un veac de singurătate”: a început să-l scrie când avea şaisprezece ani (îmi amintesc eu acum şi concepţia lui Córtazar, care spunea că un roman adevărat nu poate fi scris înainte de patruzeci de ani), ştia exact povestea, ce vrea să scrie, dar nu avea elementele tehnice şi a simţit că duce un „pachet” prea mare pentru momentul respectiv, aşa că a trebuit să mai scrie încă patru cărţi până să fie sigur că e vremea să se apuce din nou de romanul lui. Din punctul ăsta de vedere interviul poate fi văzut şi ca un curs de creative writing pentru că Gabo are multe de spus despre cum se ajunge scriitor.

Există şi o parte a doua a dialogului, chiar dacă unii martori îşi amintesc diferit lucrurile şi susţin că de fapt totul s-a petrecut într-o singură zi, nu în două (5 şi 7 septembrie), şi aici una din întrebările lui Vargas Llosa este de ce aleg scriitorii din America Latină să trăiască în alte ţări. Cred că şi noi ne întrebăm, nu numai despre ei, ci şi despre scriitorii români care fac aceeaşi alegere: să stea departe de locul natal dar să scrie despre el (în paranteză spun că aceeaşi temă o abordează şi filmul „El ciudadano ilustre” în care un fictiv câştigător de Nobel trăieşte în Barcelona dar toate cărţile lui sunt despre ţara natală, Argentina). García Márquez răspunde că deşi e în altă parte, el continuă să trăiască în Columbia şi e mereu informat de tot ce se întâmplă acolo.

Cum aminteam, apare Borges în discuţie şi Gabo nu se sfieşte să afirme: „Cu Borges mi se întâmplă un lucru: Borges este unul dintre autorii pe care îi citesc şi pe care i-am citit cel mai mult, şi poate autorul care îmi place cel mai puţin”. Cu toate astea, are şansa să-şi arate şi sentimentele frumoase faţă de el: „Vin de la Buenos Aires cu Operele complete ale lui Borges. Le port în valiză, o să le citesc zilnic, şi e un scriitor pe care îl detest… în schimb însă, mă încântă vioara pe care o foloseşte pentru a-şi exprima ideile”.

În afara interviului, cartea cuprinde şi viziunea lui Vargas Llosa despre întâlnire şi despre Gabo în general: e surprins plăcut când îl descoperă, încep corespondenţa în care ajung chiar să vorbească despre un roman la patru mâini (care nu s-a materializat însă).

Cred că o să continue să apară cărţi care să-l aibă în centru pe Gabo pentru că nu s-a epuizat nevoia noastră de a citi încă şi încă ceva scris de el, sau cum zicea tocmai Vargas Llosa: „Acesta e secretul capodoperelor (…) la un momnet datceva face ca aceste opere să vorbească iarăşi unui public şi să-l îmbogăţească din nou cu ceea ce şi-a îmbogăţit în trecut cititorii”.

Mario Vargas Llosa, Gabriel García Márquez, „Două singurătăți. Despre roman în America Latină”, traducere de Tudora Șandru Mehedinți, Humanitas Fiction, București, 2022