Deşi mai degrabă ignorată de critica literară (de la noi sau de aiurea) înainte de a i se decerna Premiul Nobel, în toamna lui 2009, sau, în cel mai bun caz, privită cu un soi de condescendenţă politicoasă şi inclusă în categoria autorilor care au părăsit România înainte de 1989, Herta Müller a fost, ulterior (de-a dreptul peste noapte!), comparată cu Alexander Soljeniţîn, Czeslaw Milosz sau Nadejda Mandelştam, mai cu seamă pentru capacitatea de a aduce în discuţie problemele existenţei umane într-un regim totalitar. Dar, pentru cititorul atent la nuanţe şi dispus să depăşească stadiul unei prime şi grăbite lecturi, scriitoarea demonstrează, mai ales în romanul „Leagănul respiraţiei”, că, prin tonalitate şi structură, se situează mai repede în apropierea lui Tadeusz Borowski sau a lui Varlam Shalamov, prin umorul nu o dată caustic, sau prin obiectivitatea netă, de natură să exprime perfect sentimentul de înstrăinare nutrit de eroii săi, deşi fără să-şi facă vreodată personajele să ajungă la cinismul ce caracterizează proza autorilor menţionaţi. Cu ceva din capacitatea lui Fred Wander sau a lui Norman Manea de a aduce în prim-plan întreaga demnitate umană în situaţii-limită şi de a exprima tocmai inexprimabilul actului însuşi al rememorării unor întâmplări dureroase (şi, tocmai de aceea, extrem de greu de rememorat), Herta Müller se individualizează, în peisajul prozei contemporane axate pe tema universului concentraţionar, poate mai cu seamă prin abilitatea sa de a inova în permanenţă la nivelul limbajului şi de a face din cele mai (aparent) banale cuvinte adevărate instrumente poetice, „Leagănul respiraţiei” fiind, ca, de altfel, şi celelalte scrieri ale autoarei, infuzat cu un lirism de o intensitate rar întâlnită în literatura ultimelor decenii.
Vorbind despre crunta realitate a lagărelor de concentrare naziste din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Theodor Adorno dădea glas profundului său scepticism în privinţa capacităţii domeniului estetic de a mai exprima, după Holocaust, ceva cu adevărat esenţial despre imensa suferinţă umană, spunând că „nu mai e loc pentru poezie după Auschwitz”, „stilizarea” evenimentelor şi îmbrăcarea lor în materie sensibilă părându-i a fi de-a dreptul o trădare a ororilor care au avut loc, prin atenuarea implicită pe care aceste demersuri artistice ar conţine-o. Dar, dacă după Auschwitz literatura ar trebui pusă în paranteză, cum ar trebui privită realitatea lagărelor de muncă forţată înfiinţate de sovietici, după 1945 – dar urmând (parcă întru totul!) modelul lagărelor de exterminare?
Publicând romanul „Leagănul respiraţiei” (văzut drept cel mai bun dintre cele pe care le-a scris până acum) cu doar câteva luni înainte de a primi Premiul Nobel pentru Literatură, Herta Müller a avut curajul de a aborda exact această problemă şi aceste dureroase realităţi care au marcat istoria tumultuoasă a anilor care au urmat încheierii ostilităţilor. Fără să considere neapărat, asemenea multor autori contemporani, că lagărele reprezintă un veritabil „spaţiu al golului”, pe care nici istoria, nici politica, nici prezentul (Germaniei şi al Europei, în general) nu pot să-l umple complet cu sens, Herta Müller nu cade, însă, nici în greşeala de a trata această temă la modul superficial sau de a încerca să impună cine ştie ce etalon al adevărului ori al dreptăţii absolute. Căci scriitoarea nu încearcă nici o clipă să susţină că e mai uşor să scrii despre lagărele sovietice de muncă forţată decât despre cele naziste, dar nici să sugereze simpliste şi simplificatoare puneri în balanţă de genul întrebărilor subtextuale precum „Au fost mai cumplite lagărele naziste decât cele sovietice?” sau „A fost mai rău să trimiţi la moarte oameni nevinovaţi, aleşi pe baza simplului criteriu etnic, urmărind puritatea unei rase, sau să trimiţi la muncă forţată (de multe ori, aceasta fiind echivalentă tot cu moartea!) oameni la fel de nevinovaţi, doar pe temeiul că erau de aceeaşi etnie cu inamicul?”.
În loc de aşa ceva, Herta Müller propune o veritabilă experienţă a rememorării, punând în centrul romanului său un narator pe nume Leo Auberg, originar din Sibiu, deportat în Ucraina, şi care, după şase decenii, îşi aminteşte întâmplările acelor ani. Situaţia acestuia este cu atât mai delicată – şi mai dificilă – cu cât e şi homosexual şi are, în plus, o sensibilitate artistică deosebită, iar perioada petrecută în lagăr (cinci ani) îl înstrăinează, în anumite momente, până şi de el însuşi, determinându-l să încerce să descopere neaşteptate mecanisme care să-l ajute să supravieţuiască, în primul rând un soi de solidaritate mută şi profundă cu lucrurile din jur, cu cele mai (aparent) neînsemnate obiecte. Căci, dacă, de exemplu, într-una din cărţile anterioare ale Hertei Müller, „Animalul inimii”, efectul terorii comuniste asupra oamenilor era incapacitatea acestora de a mai crede unii în alţii, în „Leagănul respiraţiei”, lucrurile stau, oarecum, altfel, în sensul că, dincolo de solidaritatea umană pe care personajele încearcă (uneori cu disperare) să nu şi-o piardă, fiecare dintre cei deportaţi îşi descoperă puncte de reper spiritual, ca într-un fel de rilkeeană tentativă de comunicare cu lucrurile neînsufleţite, cu o pereche de mănuşi, cu o valiză, cu ceva luat de acasă şi păstrat cu sfinţenie. Fără să mizeze prea mult pe elemente de intrigă spectaculoasă sau pe un deznodământ de natură să clarifice totul şi să ofere vreun răspuns unic şi definitiv cititorului, cartea aceasta e mai degrabă cel mai potrivit pretext pe care autoarea îl putea găsi pentru a lăsa deschise o serie de întrebări asupra cărora cititorul este chemat (provocat) să mediteze, căci sensul lor este tocmai o mai corectă evaluare a condiţiei umane.
Pornind, în mare măsură, de la experienţa lui Oskar Pastior, cel care a trecut el însuşi prin experienţa lagărelor de muncă (şi care, de altfel, chiar îşi propusese să scrie, împreună cu Herta Müller, o carte care să recompună atmosfera acelor ani, proiect zădărnicit de moartea poetului, în anul 2006), precum şi de la datele realităţii istorice – care, e drept, au fost multă vreme destul de puţin cunoscute în România – ce atestă deportarea a zeci de mii de persoane, saşi sau şvabi de origine (bărbaţi între 17 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 35 de ani), în Rusia sovietică, la muncă forţată, începând cu anul 1945, „Leagănul respiraţiei” discută nu doar suferinţa umană, ci şi metodele opresive deloc mascate ale unui regim totalitar. Iar dacă, de pildă, Bernhard Schlink, în romanul său, „Cititorul”, analiza, indirect, conflictul între două generaţii ce împart, fatalmente, acelaşi trecut (marcat de experienţa celui de-Al Doilea Război Mondial şi de ororile lagărelor naziste) pe care, însă, îl înţeleg complet diferit, Herta Müller aduce în prim-plan meditaţia extrem de lucidă asupra trecutului şi a tuturor rănilor sale, meditaţie care doare, uneori, mai mult chiar decât trecutul însuşi, confirmând, astfel, o afirmaţie adesea citată a lui Emmanuel Levinas, conform căreia „nu atât memoria în sine contează, cât citirea şi interpretarea ei.” Cartea de faţă îmbină, deci, în sine, calitatea de documentar – şi, deopotrivă, de extraordinar efort de documentare din partea autoarei – şi pe aceea de document de viaţă, recompunând artistic existenţa câtorva personaje ce devin, treptat, esenţiale pentru viaţa lui Leo. Fără să se instituie în calitate de personaj „principal” în sensul tradiţional al termenului, căci însuşi „Leagănul respiraţiei” nu mai păstrează această calitate a dimensiunilor tradiţionale ale epicului, Auberg devine mai degrabă elementul ce adună laolată fragmentele aminitirilor personale sau ale amintirilor celorlalţi, dându-le, de asemenea, coerenţă. Recompusă uneori indirect, prin intermediul intervenţiilor altor personaje, figura lui Leo se afirmă, practic, drept un soi de inedit loc geometric al meditaţiei profunde şi grave pe care autoarea o pune în faţa cititorilor, făcându-i să se gândească mai cu seamă la acele lucruri pe care, poate, ar părea mai comod să le ignore.
Mai mult, însă, decât simplu roman pe tema închisorilor, cartea aceasta vorbeşte, convingător si dureros de autentic, despre suferinţa umană, despre umilinţe dar şi despre impresionante acte de demnitate sau, uneori, de redescoperire a bucuriilor simple ale vieţii (emoţionantă fiind experienţa serilor de dans organizate, cu toate riscurile, în închisoare), despre moarte şi despre posibilitatea unei existenţe după anii de lagăr, reuşind să spună cu adevărat ceva esenţial despre condiţia umană marcată, în secolul XX, de asemenea întâmplări; înregistrându-le cu minuţiozitate tocmai pentru ca aşa ceva să nu se mai poată petrece. Pentru că în universul concentraţionar cuprins în „Leagănul respiraţiei”, oamenii par a înceta, din punctul de vedere al gardienilor, să mai fie oameni, devenind simple numere, cartea reuşind să fie, în unele fragmente, o veritabilă coborâre în Infern, punctată de amintirea tărâmului binecuvântat de acasă, expresie a unei nostalgii pe care, la o lectură atentă, o descoperim printre rânduri, mai ales atunci când este evocată Transilvania sau când e descris Sibiul, locul unde, în ciuda tuturor faptelor abominabile care se petreceau la mare depărtare şi cărora le cădeau victime şi oameni de pe acele meleaguri, viaţa îşi continua, chiar dacă nu netulburată, cursul.
Romanul Hertei Müller este, însă, şi un veritabil studiu realizat asupra şi la nivelul resorturilor limbajului, care devine, treptat, nu doar modalitatea la care recurg personajele pentru a-şi păstra umanitatea chiar şi în mijlocul ororilor şi trăind mereu sub ameninţarea frigului, a foamei şi a fricii, ci unica lor cale de salvare. Că e vorba despre o salvare spirituală este adevărat, căci pentru mulţi nu va mai exista ieşire din lagăr, însă Leo Auberg înţelege, încetul cu încetul, că tocmai spiritualitatea îl ajută să reziste în faţa umilinţelor şi a degradării fizice. De altfel, amănuntul acesta este identificabil şi în cazul autoarei însăşi, ea manifestând, în acest roman, o preferinţă clară pentru adevărate experimente lingvistice, utlizând numeroase cuvinte compuse, iar aici putem avea în vedere chiar titlul acestei cărţi, în original numită „Atemschaukel”, excelent tradus în româneşte de Alexandru Şahighian (aşa cum excelent este întregul text al traducerii, la fel ca şi atâtea alte tălmăciri în limba română care-i aparţin), ca „Leagănul respiraţiei”, o variantă mai inspirată decât unele din alte limbi, care au preferat să foloseasca, drept titlu, primele cuvinte ale cărţii, din capitolul „Despre împachetatul lucrurilor în valiză”, „Tot ce am port asupra mea”, preluare creatoare a celebrei maxime latine „Omnia mea mecum porto”, (versiunea în limba engleză fiind „Everything I Own I Carry With Me”, iar cea în spaniolă, „Todo lo que tengo lo llevo conmigo”). Este, de asemenea, evidentă, în acest roman, tenhica montajului – căci numeroase fragmente ale cărţii dau această impresie şi întăresc ideea de autenticitate pe care, de altfel, Herta Müller încearcă s-o creeze de la un capăt la altul – rămân de reţinut impresionantele atitudini ale protagoniştilor, cutremurătoarele lor mărturii, de supravieţuitori ai unui infern al secolului trecut. Pentru ca, într-adevăr, după cum autoarea subliniază, subtextual, nu o dată, nimic din toate acestea să nu se uite.
Romanul acesta se dovedeşte, apoi, a fi şi o veritabilă lecţie de lectură pe care Herta Müller o oferă fără a da vreodată impresia didacticismului. O lectură esenţială, de natură a spune câteva adevăruri esenţiale cu privire la imposibilitatea fiinţei umane de a se detaşa total de condiţionările istoriei şi ale unui trecut tragic. Dar şi o meditaţie cu privire la rolul limbajului si condiţia literaturii, privită, aici, ca fiind în stare a revela marile adevăruri ale lumii în care trăim şi ale rănilor pe care nici chiar trecerea anilor nu le poate şterge prea uşor. Dar „Leagănul respiraţiei” mai afirmă ceva: că, pe fondul sumbru al unui secol XX marcat de două conflagraţii mondiale şi de atâta moarte şi suferinţă omenească, tocmai literatura (cu toate limitele sale!) poate contribui la împăcarea fiinţei umane cu trecutul şi, desigur, cu sine.
Herta Müller, „Leagănul respiraţiei”, traducere de Alexandru Al. Şahighian, ediția a II-a, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2024
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu