„Copilul din sac (basm din Friuli)” de Italo Calvino

Începând cu Literomania nr. 369-370, Dominique Ilea ne-a pregătit un nou ciclu – secvențe ori capitole foarte scurte de cărți – numit „Magie naturală”. Stilurile, limbile, epocile sunt foarte diverse, dar – dacă citiți textele unul după altul –, acestea își dezvăluie „înrudirea” secretă și încep să semene cu niște capitole dintr-o carte ad-hoc. În acest număr, vă propunem basmul „Copilul din sac (basm din Friuli)” de Italo Calvino. (Literomania)

Pierino Pierone era un copil de-o șchioapă, care se ducea la școală. Pe drumul spre școală se afla o livadă cu un păr, iar Pierino Pierone se cățăra în el ca să mănânce la pere. Pe sub păr trecu Baba Cloanța Cotoroanța și zise:

Pierino Pierone, dă-mi o pară
Cu mânuța ta frumoasă,
Că văzându-le, zău dară,
Simt cum apă gura-mi lasă!

Pierino Pierone cugetă: „Hoaștei îi lasă gura apă fiindcă vrea să mă mănânce pe mine, nu perele”, și nu voia să se deie jos din pom. Culese o pară și i-o zvârli Babei Cloanțe Cotoroanțe. Însă para pică la pământ, taman în locul unde trecuse o vacă și lăsase ceva ca amintire.

Baba Cloanța Cotoroanța repetă:

Pierino Pierone, dă-mi o pară
Cu mânuța ta frumoasă,
Că văzându-le, zău dară,
Simt cum apă gura-mi lasă!

Dar Pierino Pierone nu se dete jos și zvârli o altă pară, iar para căzu la pământ, taman în locul unde trecuse un cal și lăsase o lăcăraie.

Baba Cloanța Cotoroanța își repetă rugămintea și Pierino Pierone cugetă că era mai bine să-i facă pe plac. Se dete jos și-i întinse o pară. Baba Cloanța Cotoroanța își desfăcu sacul, dar în loc să vâre înlăuntru para îl vârî pe Pierino Pierone, legă sacul și și-l aburcă în spinare.

După o bucată de drum, Baba Cloanța Cotoroanța trebui să se-oprească să-și facă treaba mică: puse jos sacul și se piti într-un tufiș. Pierino Pierone, care în vremea asta, cu dințișorii lui de șoarec, rosese sfoara ce lega sacul, sări afară, băgă în sac un bolovan zdravăn și o rupse la fugă. Baba Cloanța Cotoroanța apucă iarăși sacul și și-l aburcă în spinare.

Pierino Pierone, vai, ioi,
Că mi-ești greu ca un pietroi!

zise ea, și se duse-acasă. Ușa era-nchisă și Baba Cloanța Cotoroanța își chemă fiica:

Margherita Margheritone,
Hai să descui cele zăvoare
Și-adu cazanul cel mare
Să-l fierbem pe Pierino Pierone.

Margherita Margheritone descuie, apoi puse pe foc un cazan plin cu apă. De cum dete apa-n clocot, Baba Cloanța Cotoroanța își deșertă înlăuntru sacul. – Pleosc! – făcu bolovanul, spărgând fundul cazanului; apa dete-n foc și pe de lături și-i opări zgaibele Babei Cloanțe Cotoroanțe.

Mamă, ce mai făcătură:
Aduci pietre de fiertură?

zise Margherita Margheritone. Iar Baba Cloanța Cotoroanța, țopăind de usturime:

Ațâță focul, tu, fată,
Că mă-napoiez îndată.

Își schimbă rochia, își puse o perucă bălană, apoi o porni cu sacul.

Pierino Pierone, în loc să se ducă la școală, se-aciuise iar în părul cela. Trecu din nou Baba Cloanța Cotoroanța străvestită, nădăjduind că n-o s-o recunoască, și-i zise:

Pierino Pierone, dă-mi o pară
Cu mânuța ta frumoasă,
Că văzându-le, zău dară,
Simt cum apă gura-mi lasă!

Degeaba, că Pierino Pierone o recunoscuse și se păzea strașnic să se deie jos:

Cloanței Cotoroanței nu-i dau nici de leac
Pere, că mă-nhață și mă leagă-n sac.

Iar Baba Cloanța Cotoroanța îl luă cu binișorul:

Nu-s io aceea, zău dară,
Azi sosită ici de-acasă,
Pierino Pierone, dă-mi o pară
Cu mânuța ta frumoasă.

Și-atâtea zise și drese că Pierino Pierone se lăsă ademenit să se deie jos și să-i întindă o pară. Baba Cloanța Cotoroanța îl îndesă repejor în sacul ei.

Ajunși la tufișul cu pricina, din nou trebui să se-oprească pentru treaba mică, dar de data asta sacul era așa de strâns legat că Pierino Pierone nu putea fugi. Atunci băiatul se puse să imite viersul prepeliței. Trecu un vânător cu un câine în căutare de prepelițe, află sacul și-l desfăcu. Pierino Pierone sări afară și se rugă de vânător să-și puie câinele în locul lui în sac. Când Baba Cloanța Cotoroanța se înapoie și apucă iar sacul, câinele dinlăuntru se tot zbătea și chelălăia, și Baba Cloanța Cotoroanța zicea:

Pierino Pierone, atâta-ți rămâne,
Să salți și să chelălăi ca un câne.

Ajunse la poartă și-și chemă fiica:

Margherita Margheritone,
Hai să descui cele zăvoare
Și-adu cazanul cel mare
Să-l fierbem pe Pierino Pierone.

Dar când dete ea să-și răstoarne sacul în apa clocotindă, câinele înfuriat țâșni afară, o mușcă de pulpă, sări în ogradă și se-apucă să sfârtece la găini.

Mamă, ce baiu-ți pricίnă
De mănânci cânii la cină?

zise Margherita Margheritone. Iar Baba Cloanța Cotoroanța:

Ațâță focul, tu, fată,
Că mă-napoiez îndată.

Își schimbă rochia, își puse o perucă roșcată și se-ntoarse la părul cela; și-atâtea zise și drese că Pierino Pierone se lăsă-nhățat încă o dată. De data asta nu se mai opri nicăieri și-și purtă întins sacul pân-acasă, unde fiică-sa o aștepta-n prag.

– Ia-l și încuie-l în poiată – îi zise –, iar mâine dis-de-dimineață, cât oi fi io plecată, fă-l cu tocăniță de cartofi.

Margherita Margheritone, a doua zi dimineața, luă cu ea un tocător și-un satâr și deschise o răsuflătoare de la poiată.

Pierino Pierone, fă-mi un hatâr,
Pune-ți capul ici sub satâr.

Iar el:

Cum asta? Arată-mi un țâr’.

Margherita Margheritone își puse gâtul pe tocător, iar Pierino Pierone apucă satârul, îi tăie capul și-l puse la fript în tigaie.

Sosi Baba Cloanța Cotoroanța și răcni:

Margheritone, fata-mi laie-bălaie,
Cine mi te-a pus în tigaie?

– Io! – făcu Pierino Pierone de pe prichiciul hornului.

– Cum ai izbutit să te sui până colo sus? – întrebă Baba Cloanța Cotoroanța.

– Am pus oală peste oală și m-am suit.

Atunci Baba Cloanța Cotoroanța încercă să-și facă o scară de oale ca să se suie să-l înhațe, dar când îi era lumea mai dragă îmburdă oalele, căzu-n foc și arse până nu rămase de ea nici cenușa.

În românește de Anca-Domnica ILEA, după „Il bambino nel sacco” (din volumul Fiabe italiane, 1956)