Cronici Nr. 169-170

Cavalerii cotidianului

Cavalerii
Cea de a treia cale

„Ordinul Bunei Speranțe” de Ovidiu Moceanu este un roman în care te miști cu impresia că, în cele din urmă, va rămâne o poveste, domesticită de actul lecturii, pe care o adaugi lungului șir de experiențe literare. Realitatea este că la final rămâi cu inerția universului pe care l-ai traversat ancorat de incertitudine, dar fără voluptatea de a fi rămas cu povestea. Ea ți se strecoară în suflet, se preface în zeci de replici, induce tensiunea unei existențe recuperate și reordonate, întocmai ca apa unui fluviu care poartă după ea aluviuni de tot felul, uitând la final coloratura lui geografică. Cititorul „de noptieră” se poate simți trădat. Cartea voluminoasă, densă, nu a lăsat nicio dezlegare concretă, nu a pus nici un punct pe i. În sfârșit, nu s-a înscris pe linia facilă a ierarhizărilor.

Mi-am adus aminte, în acest context, de o istorioară din „Pateric” în care unui neofit i se cere să care apă din mare cu o sită. Firește că nu va reuși să aducă nici un strop până la bătrânul care-i ceruse acest lucru, dar sita se curățase. În același registru, al senzației stânjenitoare că ai rămas fără ceva așteptat, se încadrează și poemul „Ithaca”, de Konstantinos Kavafis. Călătoria însăși lasă impresia că te trădează chiar dacă, la final, îți aduce ceea ce, de fapt, te definea: insula. O sită curată, o Ithacă, un liman al iertării vor fi mereu un dar al celei de a treia căi pe care personajele-avatar ale romanului o caută migălindu-și existența, de altfel cu nimic extraordinară față de a altora. Și tocmai în aceasta stă greutatea țesăturii narative! În transfigurarea unor existențe banale (soții, soți, iubiți, iubite, familii, interese etc) în existența construită a cuiva care încearcă să înțeleagă ceea ce trăiește. Căci ce altceva poate însemna un Ordin dacă nu o călătorie care să-ți definească profilul moral, calitățile interioare cu care ființa umană stă foarte adesea față în față. Un Ordin despre care personajele centrale ale romanului doar amintesc, fără să-l definească sau să-l banalizeze prin apelul repetat la numele lui.

„Ordinul Bunei Speranțe” trece negreșit prin firul tulbure al existenței lui O.M., marcat mai ales de tristețe, bănuială, incertitudine, luptă continuă pentru clarificarea unor împrejurări. Orest Mânecan, Octavian Matei, Onișor Maneca au de rezolvat provocările nemiloase ale existenței lor. Ca într-un ordin (comunitate inițiatică) aceste personaje intuiesc o altă abordare a vieții prin existența construită. Dar toată această „călătorie” are nevoie de o altă „cale”.

Deși la prima vedere romanul generează o poveste (tânărul profesor repartizat, tânărul soț confruntat cu o problemă de familie), construcția epică se remodelează pe miza căutării de sine, a unui mod superior de a înțelege viața, de a o trăi și de a-i da un sens pertinent. Singurătatea devine cutia de rezonanță a personajelor care, într-o asemenea atmosferă, devin conștiente de misiunea regăsirii sinelui – o necesitate într-o lume golită de sens, cariată de corupția înțeleasă ca răsturnare a valorilor. Efortul și evoluția lor nici nu confirmă, dar nici nu infirmă un posibil succes. Nici nu ar fi folositor cuiva. În fapt, nu linia de final și nici triumfătorul „total general” interesează aici, ci intuiția salvatoare transformată într-o a treia cale.

Punctul de echilibru al  romanului nu este nici construcția complexă și provocatoare, nici personajele-avatar ale unei conștiințe, ci calea. O problematică pe cât de cunoscută, pe atât de original tratată aici. Pentru că în „Ordinul Bunei Speranțe”, calea nu trebuie găsită undeva, probată și apoi confirmată, ci trebuie creată, act care nu mai dă nimănui posibilitatea unei priviri retrospective, decât în măsura în care personajele însele ajung la un consens cu propria lor existență. Ori ele nu ajung într-un punct final, evoluția lor creând impresia unui fluviu în care cititorul a plonjat ca martor al întâmplărilor și din care a ieșit nu cu o certitudine, ci cu o întrebare: Cine sunt ei? Cine sunt eu? sau „există în noi pasiunea irezistibilă de a ne căuta identitatea.”[1]

Identificarea căii, a drumului existențial, presupune în primul rând o criză puternică de identitate, fapt care justifică și numeroasele întoarceri la universul construit al copilăriei, reper primordial pentru ancorarea existenței disecate și analizate uneori exhaustiv.

Dar ce este existența construită altceva decât o existență conștientă, legată în episoadele ei de capacitatea personajului narator de a trăi plenar ceea ce îi este dat. A fi conștient de ceea ce trăiești, a fi mereu pe urmele esențialului, a refuza categoric alternativa des îmbrățișată de alții și care devine adesea cenușiul (gri) vieții pentru o a treia cale – iată marea încercare a lumii „construite” de Ovidiu Moceanu. În studiul anexat cărții, Adrian Lăcatuș se referea, în cest caz, la ideea nietzscheeană a încercării de a deveni tu însuți ceea ce ești.[2] Dar putem vorbi aici la fel de bine și de o cale împărătească în sensul creștin care, în definitiv, este descrisă în toate scrierile Sfinților Părinți drept calea autentică de devenire personală și de cunoaștere a vieții adevărate. Una ca aceasta nu poate fi asociată unor mecanisme reflexe și mimate, ci reprezintă permanenta „tulburare a apelor” ca principiu sine qua non pentru o reașezare, oricât de dureroasă ar fi aceasta. O.M., indiferent de ipostază devine subiectul direct al acestei reașezări. Este evident că inițialele fac referire la calitatea de a fi om, onomastica în proza lui Ovidiu Moceanu nefiind deloc întâmplătoare. Dar ce înseamnă cu adevărat să fii Om? Să urmezi liniștit drumul bătut al fiecărei zile/ etape din viață sau să-ți răscolești întreaga ființă căutând un altceva care nu-ți poate fi potrivit decât ție? Iată o problemă pe care nu suntem pregătiți s-o acceptăm decât în măsura în care ne-am asigura de existența unor borne ce, din nefericire, ne limitează și libertatea. Oamenii admirați astăzi au fost, în multe cazuri, contestați vehement de contemporani!

Superficialitatea cu care te raportezi la propria persoană

 Actualitatea acestei probleme pe care o poartă romanul în paginile sale nu poate fi contestată. Lumea de astăzi este o candidată cum nu se poate mai potrivită pentru a sonda beneficiile unui modus vivendi diferit de cel al maselor. Autorul devine astfel un vizionar. Intuiește, prin exemplele care compun lumea romanului său, că viitorul va purta multă vreme haina sumbră a superficialității, a antimodelelor, proliferând în zona maleficului, „deși nu putem spune exact unde stă răul ei”.[3] Fără pretenția identificării originii răului sau a formelor pe care acesta le îmbracă și fără un discurs moralizator sau tezist, autorul reușește să schițeze un indiciu: răul vine din superficialitatea cu care te raportezi la propria persoană. O dovadă o constituie faptul că nici O.M. (în cele trei ipostaze) nu este scutit de acest neajuns (pentru a nu folosi cuvântul păcat care ar conduce sensul spre alte zone).

Lumea lui O.M. aduce în prim-plan și Orașul, univers încă perceput drept spațiu al alienării, care rivalizează cu nostalgia satelor enumerate și amintite cu nostalgie: Fânațe, Gorganul, Catina, Copru, Visuia, Buza, Cămăraș etc. Orașul e unul cu granițe proteice, cu spații specifice în care se consumă o viață diferită de cutumele satului. Acest Oraș cu spații care-l fac ușor de recunoscut și încadrat geografic, Brașovul, păstrează, din fericire, și reflexe ale vechilor așezări, ale obiceiurilor pământului, linii arhitectonice demne care contrastează puternic cu noile realități ale străzilor „răscolite de lucrări recente (…) anonimatul pupăturilor zgomotoase și banalitatea îmbrățișărilor ocazionale, determinate de o efuziune pasageră”.[4] „Râul care taie orașul în două”, „zgomotul, forfota”, „țipete, frâne de mașini, murmurul dimineții de iunie”, „o fotografie din Blow-up”, „Centrul de calcul”, „troleibuzul” sunt toate reflexe ale cotidianului care anunță grăbit mersul din plin al lumii noi, tehnologizate, concrete, care nu mai lasă loc meditațiilor sau preocupărilor spirituale. În consecință, oamenii se remodelează, adaptarea devine o inerție docilă, în timp ce intelectualul veritabil caută resurse pentru a înțelege mecanismele lumii în care trăiește, încercând să depășească sentimentul acut al neapartenenței.

Printre multele crâmpeie ale anilor ʼ80 sunt evidențiate cu prioritate câteva dintre aspectele sistemului românesc de învățământ: primirea novicelui, stabilirea relațiilor cu colegii, ambițiile, relația profesorului cu clasa, condica nesemnată devenită brusc miezul unei scene de un comic irezistibil când Iordache V., reprezentant al cefei, provocă zumzetul disperat al profesorimii din „clănțălarie”: „Se taie ore!”. Inspecțiile de grad, care produc atâta teamă celor care trebuie să le susțină, au și ele spațiul lor generos. Personaje ca Raisa Cureliuc și Bebe Pistol fac deliciul paginilor. Aproape că nu mai este nevoie de nici un condiment narativ pentru a savura cu plăcere un astfel de spectacol în care parcă-ți aduci aminte de un vers de Eminescu din Scrisoarea I: „Măgulit e fiecare/ Că n-ai fost mai mult ca el. Și prostatecele nări/ Și le umflă orișicine în savante adunări./ Când de tine se vorbește”. Dar școala nu-și revelează tainele doar din perspectiva profesorului, ci și din perspectiva soților Someșan, prizonierii aceleiași psihoze actuale conform căreia copilul trebuie numaidecât înscris la învățătoarea de la clasa „bună”. În fapt, imaginea școlii conturată de roman și identificabilă unui spațiu cultural, rămâne și azi la fel de actuală de parcă nimic din existența ulterioară nu i-a tulburat ritmul.

Ecourile comunismului sunt și ele reperabile nu doar în limbajul special ales să refacă o atmosferă, ci și în referirile la locuri, activități sau preocupări. Galeria de figuri, adesea recognoscibile doar prin nume, este caracterizată de un fel de inerție păguboasă, de dorința de a-și consuma existența în limitele unor șabloane pe care le-au acceptat inconștient și docil. Numele lor conturează metehnele unei lumi concentrate în Oraș, o lume obligată să se adapteze unor forme de existență care nu îi este la îndemână.

Hidoșenia socială, aproape mereu secondată de o corupție generalizată, justifică aceste prezențe care-și joacă, una după alta, rolul în viața lui O.M. Într-o astfel de lume nici nu e de mirare să întâlnești un „Pistol Iustin, zis Bebe” celebrul colectivist obsedat și obsedant, simbol al grobianismului, o doamnă Pătrundoiu, „Șefa”, de care probabil nimeni nu se putea ascunde, o tovarășa Goarnă, mereu avidă de noutăți pe care apoi să le poate expedia cu aceeași rapiditate cu care le primise (un punct de plecare al personajul Marțela din „Spovedania”, ființă diabolică cu otrava în plic, atentă la destrămarea liniștii celor din jur), un Oliver Zănoagă, „omul anchetelor la «Mitropolie»”, un amestec ciudat de țopârlănie și rafinament diabolic. Ploșcoiu Nelu Bonaparte, fostul director cu un dinte de aur care „sclipea și acum în bătaia unei raze de primăvară”, este o altă figură care completează galeria celor care reprezintă mai degrabă embleme ale unor diformități sociale acceptate indirect prin lipsa unei atitudini care să le inhibe prezența. La polul opus diformităților se află și imaginea Bunei, omul peste care viața și-a așternut anii în mod firesc, încununându-i existența cu „Sapientia”.

Aceste personaje-emblemă sunt replicate în tot atâtea cazuri particulare, semn că fără astfel de prezențe viața nu poate fi imaginată. Excelentul stil al oralității, conturat în jurul acestor figuri, permite creionări ferme ale atmosferei vieții cotidiene, brute, care te invită permanent să-ți întorci capul savurând momente de neuitat. O imagine emblemă a unui astfel de spectacol, asemănătoare cu „Moșii” lui I.L. Caragiale, confirmă faptul că banalitățile, derizoriul, plăcerea de a pierde timpul rămân etern valabile și permise oricui: „furouri, sutiene, slipi, cămășuțe, ciorapi, ștrampi, șaluri, pânzeturi, ațe, fuste, pantaloni, (…), «bună ziua», «bună ziua» (trece tanti Roza, de la etajul trei, cu ochii ei albaștri), prăjituri, cofeturi, executăm fotografii, trei capete mari.”[5] De altfel, preferința pentru umor se dovedește o constantă a romanelor lui Ovidiu Moceanu. Perlele liderilor și simpatizanților comuniști sunt savuroase și cu nimic mai prejos decât celebrele replici ale personajelor lui Caragiale: „oamenii ăștia nu au încă intrigat cultul muncii”, „dau pedepse corespunzând gravitației lor”, „predecesorii după Lenin așa spuneau, așa acționau”. Momente de respiro într-un tablou în care singura speranță rămâne doar minunea unei descătușari.

Romanul „Ordinul Bunei Speranțe” rămâne o confesiune în oglindă a omului confruntat cu propriul său destin pe care refuză să-l accepte ca pe un dat, rostogolindu-l prin existența construită spre alte orizonturi. Fără a fi un surogat sau o pretenție fără fond, acest tip de percepție a lumii concrete pare a fi crezul eroilor din proza supusă analizei. Dincolo de posibilitatea recuperării oricărei experiențe sau împrejurări, „dacă ai știut să adaugi la timp ceea ce nu ai avut din start”[6], această abordare orientează spre inițiere, spre o experiență autentică care oferă „șansa noastră de a lua destinul de coarne și a-l răsuci în alt sens”.[7]

Proza lui Ovidiu Moceanu analizează vizionar și lucid problemele existențiale ale omului dincolo de determinarea lui istorică sau socială, deși acestea din urmă le conferă substanță. Raportarea cu sinceritate autentică la propria persoană, relația cu celălalt, abilitatea de adaptare la condiția de O.M. și nu la cea determinată social sunt punctele focale din care pornesc și marile întrebări legate de identitate și de nevoia de speranță. Prin atmosfera cotidianului, prin evenimentele banale sunt lansate provocări puternice, precum cele enumerate mai sus, care converg spre căutarea unei rațiuni superioare de a fi, provocări conturate la fel de puternic și în romanul „Spovedania”, intens plămădit în „Ordinul Bunei Speranțe”.

 

[1] Ovidiu Moceanu, Ordinul Bunei Speranțe, Editura Tracus Arte, București, 2015, p. 375.

[2] Adrian Lăcătuș, Gnoza speranței. Complexitatea romanului la sfârșitul anilor 1980, în Ordinul Bunei Speranțe, de Ovidiu Moceanu, Editura Tracus Arte, București, 2015, p. 506.

[3] Idem, p. 502.

[4] Ovidiu Moceanu, Ordinul Bunei Speranțe, Editura Tracus Arte, București, 2015, p. 253.

[5] Idem, p. 279.

[6] Idem, p. 161.

[7] Idem, p. 163.

Ordinul Bunei Speranțe” de Ovidiu Moceanu, Editura Tracus Arte, București, 2015

Susține Literomania

Despre autor

Constantin Petrea

Constantin Petrea

Absolvent al Facultății de Litere, Istorie și Teologie, Galați (2001). Continuă studiile la Universitatea „Transilvania” Brașov, cu un master de Scriere Creatoare (2009) și un doctorat despre opera lui Valeriu (Bartolomeu) Anania (2019). A colaborat la revistele „Astra”, (Brașov), „Tabor” (Cluj-Napoca). Actualmente este profesor de Limba și literatura română în învățământul preuniversitar.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: