Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
E pur si muove
Călin Guțu
Roțile scrâșnesc pe pământul denivelat al pădurii. O bagă înapoi într-a doua. Farurile abia reușesc să lumineze calea prin ceața deasă, albă ca pastilele pe care nu le mai lua de mult. În dreapta ei, fostul șofer – actualul înrobit al scaunului – pare închistat de centura de siguranță. Ultima oară când încercase s-o desfacă, întregul vehicul vibrase cu o supărare incredibilă, terifiantă, ceea ce aproape dusese la spargerea geamului din dreapta, care arăta acum ca sticla unui tramvai ori tren obosit, neschimbată de la Revoluție încoace, zăcând în cioburi lipite cu scuipat și multiplicate de copiii din Giulești.
Mașina frânează brusc, aproape lovindu-l pe pasagerul din dreapta de bordul mașinii. Femeia își desface centura, trage frâna de mână și, cu cheile încă în contact, scoate un pachet demult fermentat și își aprinde o țigară cu prostia de brichetă electrică a mașinii. Cât de mulți bani a dat pe ea, se gândește – luată de la niște unguri care mai aveau oleacă și îi vindeau și heroină dacă asta ar fi însemnat ca ea să plece din satul lor. Fumul expirat îi acoperă fața, făcând-o una cu ceața. Pielea palidă, părul ei lipsit de orice saturație – negru ca smoala, toate o recomandă ca un strigoi veritabil. Trezit brusc, pasagerul tușește consternat, ochii săi negri schimonosindu-se nu îndurerați, ci înfometați. E timpul, oare?
Ceva, de undeva, bate ritmic, întocmai ca un ceas. E moara pasagerului – un Casio luat de la un iugoslav de prin ceea ce acuma se numește Bosnia –, care trosnește la ora fixă, marcând miezul nopții. Bătăile se întețesc, de parcă ar fi picioare sau pumni – ceva clar organic – într-un metal sensibil, ușor de îndoit. Acest singur sunet devine acaparant în momentul în care parcă întreaga păduriște freamătă, șoptind aproape, așteptând ritualic o eliberare de sub această presiune. Ea se uită la pasager și, cu un singur clic, deschide portierele. Aproape ca notele cântate pe un pian, pasagerul iese din mașină, lăsând ușa tuciurie întredeschisă, creând un conflict între ceața de afară și fumul din interior. Se apropie de portbagaj, îl deschide și parcă din instinct dă un picior în spațiul plin de sânge în care zace un om mizerabil îmbrăcat în ceea ce părea să fi fost poate azi dimineață – poate chiar acum o săptămână, un smoching suav, cu un papion delicat, de nuanța unui moveu. Ființa din portbagaj face ochii mari și, înainte să îngâne orice cuvânt, se trezește pe pământul aspru, îngălbenit, cu gura plină de praf și pietre. Se zbate, dând să scape din colierele de plastic în care a fost încătușat, dar e în zadar.
Putea să fie totul mult mai simplu, se aude glasul femeii scrâșnind ca un ciob de sticlă pe altarul unui zeu neuitat. Pasagerul își mișcă privirea către bordul mașinii, unde o zărește întinsă ca o Afrodită, cu ochii sidefați. Nu zice nimic, îi este mult prea rușine de tot ceea ce a făcut el.
Șefa, e pur si muove, mă-nțelegi? rostește deodată, parcă dintr-un hău, dintr-un abis necunoscut, vocea sa contorsionându-se, târându-se parcă prin noroi ca să ajungă la ea. Fără doar și poate, îi este frică de ea, îi este jenă să-și recunoască vina în ceea ce-l privește pe omul din portbagaj, acum pe jos – un ciolanist oarecare, căruia i se pare că a prins acuma o bucată de carne și se ține de ea ca de ultima suflare.
Portbagajul se închide cu un troncănit aproape sincron cu portiera șoferului. Femeia își stinge țigara pe umărul companionului său. El se schimonosește vag, deși în mintea lui explodează bombe nucleare. Îl ridică pe smoching și se uită la femeia de lângă el, frumoasă ca perlele.
Încotro, șefa? murmură obedient. În direcția în care pornesc se aud râsete de fete tinere, de copilandre ale nopții și ale izvoarelor, nemuritoare și înfometate. Un alt necaz la ușa noastră.
Sumar Literomania nr. 397 (2026)
Scrie un comentariu