Flash fiction stories – iulie 2023: „La Paestum” de Laura Pamfiloiu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

La Paestum

Laura Pamfiloiu

Am fost joi dimineață la analiza specială pet-ct. Am ajuns la șapte fără un minut, am fost prima în holul de la intrare cald și plin de scaune negre, goale. Mi s-a spus să mă fac comodă, mi-am dat jos paltonul, eșarfa, geanta de pe umăr și plasa albă din bumbac pe care mi-a adus-o M. din Franța, de la un magazin Carrefour. Nu de aceea s-a dus în Franța, s-a dus la festivalul de teatru de la Avignon, a stat o lună acolo, a venit bronzat și cu vreo cinci kilograme în minus, cu două plase albe din bumbac de la Carrefour, cu o cratiță de foarte bună calitate în care își gătise strictul necesar, cu o sticlă de detergent lichid care i se păruse că miroase mai bine decât ce aveam noi acasă. Cred că a adus și niște dulciuri pentru băiatul nostru, nu-mi amintesc, a fost acum câțiva ani.

Buletinul, vă rog, și cardul de sănătate. Semnați aici și aici, mulțumesc, acum pe hârtie, aici și încă o dată, perfect. Stau în holul cald, dar nu trebuia să fiu aici, trebuia să fiu în drum spre școală, aveam ore de la zece cu cei din a șasea, vorbisem cu colega de la germană să intre ea la ei, să lucreze de la unitul nou, extreme diets, să facă ce era mai ușor, un listening sau un reading, vedea ea ce. Copiii ar fi fost dezamăgiți și ușurați, era ora în care ar fi trebuit să dăm ultimul test din irregular verbs, unii s-ar fi bucurat că se amână, alții s-ar fi supărat că nu scapă de el.

Am fost poftită într-un hol îngust, plin de dulapuri. Mi s-a spus să mă dezbrac, să-mi dau jos cerceii și verigheta, să mă îmbrac într-un halat alb transparent, să-mi pun peste șosete botoșei albaștri. M-am echipat în liniște, mi-am pus lucrurile în dulap, am încuiat dulapul cu o cheiță verde. Mască aveți? Am uitat, am zis și-am descuiat dulapul, mi-am băgat mîna în buzunarul paltonului, nu aveam nicio mască acolo, știam că nu am, dar mi-a fost rușine să spun că n-am, am căutat în ambele buzunare, am dat de o batistă folosită, de verighetă și cercei, nici vorbă de mască. Nici o problemă, vă dăm noi una, mi-a spus doamna în halat care purta o mască verde. Halatul doamnei e alb, gros și deloc transparent, al meu e subțire și mi se văd bulinele roz de pe chiloți. Am intrat într-o altă cameră, era cam cât camera băiatului nostru, doar că fără ferestre, fără tablouri pe pereți, fără chitară, fără băiat. Un scaun uriaș albastru, un dulăpior plin cu sticle de apă plată, un ceas, o tăviță de metal în formă de rinichi pe care erau pregătite un smoc de vată, o siringă, niște mănuși de cauciuc albastre, câteva ace sterile. M-am făcut comodă în scaunul abastru, tot alunecam din el, noroc că avea ca o piedică la picioare și mă opream acolo. Peste câteva minute a intrat un domn drăguț, de fapt nu știu dacă era drăguț, avea jumătate de față acoperită, dar vocea lui îmi spunea că e drăguț. Se mișca repede în spațiul mic dintre fotoliul albastru și dulăpiorul cu sticle de apă plată, avea brațe lungi făcute parcă din cauciuc și-l urmăream cu atenție să văd ce va dărâma prima dată. A fost un ac steril pe care l-a scăpat pe jos de două ori. Vorbea întruna, m-a întrebat cum stau cu venele, eu mi-am întins un braț cu venele în sus și l-am rugat să decidă singur,că doar își băuse cu siguranță cafeaua, nu ca mine. Doar venele mele l-au interesat, nu m-a întrebat nimic altceva, mi-a spus că sigur mi-am dat seama de un lucru despre el și anume că e repezit. N-am spus nimic, doar am chicotit și-am zâmbit așa cum o fac la școală când cineva zice câte-o trăznaie. Zâmbetul a rămas ascuns sub mască, maieul alb și bulinele de pe chiloți se vedeau foarte tare de sub halatul transparent, dar domnul drăguț și repezit nu se uita decât la brațul meu întins pe care l-a luat în mâini ca pe o rudă de salam de bună calitate, l-a întors spre dreapta, apoi spre stânga, a găsit o venă, a renunțat la ea, a găsit alta, asta să fie, a spus. Strângeți pumnul, strâng și întorc capul spre perete, acul mușcă din piele, intră în venă, acum branula, relaxați, am relaxat, știam refrenul pe de rost ca pe o partitură pe care trebuie s-o cânt la fiecare serbare de sfârșit de an. Vă pun o perfuzie cu ser, nu simțiți nimic, e o substanță pe care noi o avem deja în corp, așa că nu produce nicio schimbare, stați liniștită, stau. Iese din cabinet, aștept o altă doamnă care-mi va atașa o injecție la perfuzia din care deja picură stropi de apă ca dintr-o streașină. Intră doamna, meșterește ceva la tuburile care curg dintr-un suport și unul din ele intră printr-un ac în brațul meu, ceva face click, nu durează mult, zice doamna, acum vă injectăm cocktailul cu glucoză, iese. De deasupra capului meu se aude un țiuit ritmic ca o alarmă, a avut dreptate, nu simt nimic, mi-e doar rece la brațul dezgolit, aud țiuitul, secundele picură în perfuzie, zece verbe urma să le dau celor din a șasea, ușoare, fără multe consoane și ch-uri sau th-uri că la ele se încurcă mereu.

Țiuitul se lungește, sper că nu s-a stricat aparatul, mă gândesc, asta ar mai lipsi, să apară vreo defecțiune, să se blocheze cocktailul cu glucoză, să mă trimită doamnele și domnul repezit acasă, să mă pună să vin într-o altă zi, iar regim alimentar, iar fără cafea, măcar dau testul din verbe. Intră doamna, scoate cutiuța în care a fost cocktailul, aparatul face din nou click, e totul în regulă, zice, acum nu vă așteaptă decât cincizeci de minute de plictiseală, stinge lumina și închide ușa. Cincizeci de minute, fix cât ora cu a șasea. Timp berechet pentru test, ceva nou din manual, două-trei glume, un kahoot să uite de test. Mi-e puțin rece, noroc cu păturica pe care domnul repezit mi-a pus-o peste picioare, începe să mă treacă la baie, nu mi-e foame, dar aș bea două cafele. N-am unde mă uita, nicio fereastră, e semi-întuneric în cameră, închid ochii. Se aud voci de dincolo de ușă, cineva râde, nu înțeleg despre ce vorbesc, mi-e somn, e opt și patru minute. La opt și treizeci și patru de minute se dechide ușa și sunt poftită într-o altă încăpere, mult mai mare și mult mai rece. Știu ce am de făcut, am făcut-o de atâtea ori, încât o scutesc pe cea de-a patra doamnă de prea multe cuvinte. Cel mai important este să stați complet nemișcată, îmi spune și mă acoperă cu o pătură albă. Stau întinsă cu brațele deasupra capului, doamna iese din încăpere și se ascunde după o fereastră la un birou. Aparatul mugește, închid ochii. Stau albă și dreaptă, întinsă pe pat și mi se pare că, dacă reușesc să stau complet nemișcată, corpul mi se va pietrifica și o să mă transform într-o coloană albă de la Paestum, întinsă pe jos între miile de floricele albe care acoperă cel mai frumos loc de pe pământ. Dacă sunt bine, voi merge din nou la Paestum, îmi spun încetișor în gând, am grijă ca nu cumva gândul să miște vreun centimetru de piele de pe corpul meu, dacă templele și pietrele și toate coloanele și cioturile de coloane pot sta nemișcate de mii de ani printre miile de flori albe de la Paestum, și eu pot sta nemișcată douăzeci de minute pe un pat îngust, sub pătură.

Am terminat, zice doamna și mă smulge dintre flori, simt vântul pe la urechi, probabil la fel s-o fi simțit și Dorothy, smulsă din Oz și trântită pe pământul arid de lângă casă. Sunt poftită să mă îmbrac, las cheia verde în dulap, îmi pun verigheta, scap unul dintre cercei, îl găsesc, paltonul, înfășor eșarfa de două ori în jurul gâtului, salut, urez o zi frumoasă, ies în stradă. Soare și-un aer rece, revigorant. Am timp de două cafele, am timp și de ora cu a șasea.

Acum e duminică și nu știu nimic. Toate sunt scrise deja în mine, dar eu încă nu le știu. Nici măcar nu încerc să nu mă gândesc la asta, desigur că doar acolo mă gândesc. Mă apropii cu vârful picioarelor de prăpastie, îndrăznesc chiar să mă uit în jos. Nu se vede nimic. Vine apoi gândul cel bun care mă duce la Paestum. Stau nemișcată lângă fereastră ca să ajut lumina să treacă prin mine, mă lungesc ca umbra serii, nu îndrăznesc să mă mișc ca nu cumva să mă scape cineva din mâini.

Laura Pamfiloiu s-a născut la Târgu Mureș în 1976 și a absolvit Facultatea de Litere, secția română-engleză, la Cluj-Napoca. După facultate s-a angajat profesoară la grădinița Țăndărică, o grădiniță privată (printre primele din țară, la vremea aceea) cu predare în limba engleză. După primul an, a apărut o filieră a acestei grădinițe, adică prima școală privată din Cluj, școala Elf, și a început să predea limba engleză și acolo. Cu timpul, a ales să predea doar la școală, unde lucrează și în prezent. În 2013, a publicat la Editura Arthur un caiet de exerciții și jocuri, un fel de jurnal de lectură după „ Regele tuturor sălbăticiunilor” de Maurice Sendak. În 2014, a publicat prima carte de povești, „Povești cu nasturi”, Editura Via. Cartea a intrat în finala concursului de design „Cele mai frumoase cărți din România“, ilustrațiile fiind realizate de Cristina Barsony. Un an mai târziu, a apărut „Visul licuriciului”, iar în 2016, „Pălăria bunicului meu”, ambele la aceeași editură, ambele cărți pentru copii. Colaborează și cu revista pentru copii „Fabulafia”, unde i-a apărut povestea „Chimion”. În 2016, a participat la un curs de scriere creativă organizat la Vama Veche de „Revista de povestiri”, respectiv de Simina Diaconu. Sub îndrumarea și sfaturile lui T.O. Bobe, antrenorul într-ale scrisului, a început să scrie proză scurtă. A mai participat la alte cursuri de scriere creativă, Creative Writing Sundays, iar multe dintre povestiri au apărut pe site-ul „Revista de povestiri”.