Avanpremieră Nr. 206-207

Giovanni 3:16 (fragment)

Reach content for Google search „Elena Vladareanu”



Vă invităm să citiți în avanpremieră un fragment din volumul „August” de Elena Vlădăreanu (Colecția „n’autor”, Editura Nemira, 2021).

Într-un decor estival – pe litoral sau în zone montane, pe drum ori în apartamente sufocate de căldură sau de oameni –, cele zece proze scurte din „August” surprind viața domestică, cu toate ale sale: dinamici de cupluri, relații sociale, negocieri personale, violență, victorii mărunte, maternitate, descoperiri, revolte, îndrăgostiri, copilărie, infidelități, mici bucurii și multe altele. Poate că abia în vacanțe ori în momentele de dincolo de joburi ne ascundem cu adevărat părți din fiecare dintre noi, pare să spună fiecare povestire a volumului de față.


„Proza Elenei Vlădăreanu vorbește pe multiple voci cu extraordinară naturalețe și forță dramatică, fiind, înainte de toate, reală prin căldura ei umană. Simțul social al incisivei poete douămiiste și experiența în teatru dau baza celor zece instantanee, în slow burn și cu câte un twist, din diferite relații de cuplu, familie, prietenie, colectivitate. O lumină de august din care langoarea sezonului de vacanță se scurge în fața unei tăioase, bruște clarități developează, lovind adesea în inimă, momente pe muchie, când unități de grup se fac bucăți, identități corecte se întorc pe dos, tragedii personale sau gesturi definitive stau să se întâmple.“

Adriana Stan


„Elena Vlădăreanu debutează în proză cu aceeași forță care a consacrat-o în poezia contemporană.

Povestirile din August curg natural, firesc, autentic, ca niște scurtmetraje teribile, fără nicio discrepanță, nicio notă falsă, niciun ocol și, interesant!, fără nicio poetizare. Nu e nimic în plus, nimic în minus. Într-un volum concentrat, cu un stil narativ propriu – explorat anterior și în poezie, și în dramaturgie –, o unitate tematică și o polifonie feminină, scriitoarea cartografiază domesticul, intimitatea, familia, genul, puterea, clasa, condiția, emoțiile, universul în micro. Și, citind-o, din nou și din nou, putem accede la perspective macro.“

Eli Bădică

coordonatoarea colecției n’autor


 

Giovanni 3:16 

 

Când nu o să mai fie nimic, când nu vor mai fi nici lucruri, nici haine și nici timp, aici vom veni, a spus el râzând, în timp ce se îndrepta cu hotărâre spre mijlocul încăperii.

Noi? a întrebat ea, ușor amuzată, îi și plăcea acest noi apărut așa, din senin.

Noi, da…

Fusese ideea lui să intre în magazin. Ajunseseră în micul oraș de la malul mării pe la unșpe. Drumul de la pensiune îl făcuseră cu un microbuz înghesuit și aproape nu schimbaseră două vorbe, era între ei un fel de stânjeneală care, cu cât se apropiau de mare, cu atât părea mai hotărâtă să se împrăștie, ca un abur sau ca o ceață. Nu și-au spus mare lucru pe drum, de unde ești, dar tu, și cât stai, dar tu, chestii dintr-astea. La ora aia, orășelul aruncat pe malul mării, pe o colină terasată, viermuia de oameni și de copii despuiați și arși de soare, purtând cu ei dintr-o parte într-alta colaci și saltele, bărcuțe și genți frigorifice, umbrele. Căldura era năucitoare, dar briza le înfoia plăcut hainele, ea avea o rochie lungă, rotundă, turcoaz și, când bătea vântul, i-o ridica toată,

Arăți ca o păuniță, i-a spus el.

Și-au luat câte un croasant cu ciocolată și o cafea de cum au ajuns, restul timpului au lălăit-o pe străduțe, el cu o hartă în mână, trăgând-o și pe ea, în căutarea geamiei cu cel mai lung covor de rugăciune din Europa. Nu au găsit-o sau poate au trecut pe lângă ea prefăcându-se că nu o văd, iar ea a fost dezamăgită că nici măcar muezinul nu se auzea, își imagina probabil că, dacă harta nu le va fi de niciun ajutor, vor merge după vocea muezinului.

Erau deja un pic obosiți când el a zărit magazinul în susul unei străzi. De o parte, erau o dugheană care vindea șaorma, kebab și pizza, două taverne și un motel, de cealaltă parte, un restaurant cu geamuri prinse în rame albastre și perdele umflate de vânt, o sală de păcănele și pariuri, o gelaterie, o clădire în șantier. Magazinul era un salon lung și luminos, ferestrele mari și proaspăt spălate contrastau în mod strident cu pieile sociale expirate stivuite înăuntru, așa le-a numit ea, piei sociale expirate. Departe, în josul străzii, se vedea marea.

Piramide de bluze, tricouri de bumbac spălate și răspălate, cu mâneci scurte sau deloc sau cu mâneci lungi, lăbărțate, toate culorile din lume cândva, scurse și duse definitiv în momentul acesta, un morman de culori diforme, fără viață și fără vibrație, griuri pământii și triste, alburi murdare. Alături, o altă piramidă, de pantaloni, cu talia cât roata calului sau alții mici, de copilași, scurți sau lungi, șifonați, de denim sau doc, colanți de bumbac, găuriți, fără vlagă și chip, câteva rasteluri cu rochii de seară, câteva paiete cusute pe tafta, pe voal și mătase, voaluri și funde pleoștite, rochii care la un moment dat au curs fluide pe corpuri, l-au învăluit și mângâiat, acum zac abandonate și inutile. Sute de perechi de pantofi, toate mărimile din lume și toate tipurile, pantofi de sport și pantofi de ocazie, sandale, ghete și apreschiuri, papuci și saboți cu talpă de lemn, botine din piele de căprioară, pantofi de lac roșii cu tocuri amețitoare de cinșpe centimetri, sandale romane cu talpă subțire, prin care se simte fiecare pietricică, cizme de cauciuc și cizme cu vârf ascuțit, toate astea și încă multe altele, presărate ici-colo, ca spectacolul unei memorii în agonie: păpuși de porțelan, tablouri, goblenuri și poze înrămate, căni, cănuțe, farfurii, farfuriuțe, zaharnițe și ceainice, ciucuri și lingurițe, radiatoare, sobe, scaune, uscătoare de păr, o insulă a obiectelor. Și, desigur, mirosul. Un miros greu, de vechi, de praf, mucegai și detergent, poate și transpirație.

Ea a răscolit puțin printre rastelurile izolate pe peretele dinspre curtea interioară, și-a ales o fustă de piele, a pipăit-o să-I verifice moliciunea, i-a verificat eticheta, și-a pus-o pe braț, decisă s-o cumpere. Apoi l-a căutat pe el cu privirea și nu l-a zărit. A întors capul, a făcut câțiva pași printre mormanele de haine și l-a descoperit lângă piramida de tricouri, pe vine, își alesese vreo trei, toate terne. Când s-a apropiat ea, și-a pus un tricou pe el așa, ținându-l în față; era un tricou gri, cu o grafică colțuroasă și o chitară electrică,

Ce zici? Led Zeppelin. Original. Întotdeauna mi-am dorit un tricou ca ăsta. Mă crezi că nu am avut niciodată unul original? O puneam pe maică-mea să-mi coasă la mașină niște litere pe care le decupam eu dintr-o mușama. Cred că a venit timpul să trec la ceva mai serios.

Acum, la bătrânețe, a râs ea. Bine că l-ai găsit aici, în paradis. Râzi, tu, râzi, da’ pentru mine chiar așa e paradisul. Hai să-ți arăt ceva, i-a spus, iar ea l-a urmat. El s-a îndreptat spre rafturile cu obiecte, unde a început să răscolească, erau acolo, printre păpuși și bibelouri aliniate pe raftul de plastic câteva cutii mari de carton în care erau vărsate fotografii alb-negru și cărți poștale, viniluri, aparate foto polaroid și pocket-uri, filme nedevelopate în cutiuțe, diafilme, diapozitive, rame, cărți vechi. S-a întors spre ea cu o fotografie înrămată, Dio ha tanto amato il mondo da dare il suo Figlio unigenito, perché chiunque crede in lui non muoia, ma abbia vita eterna.

Ce-i asta? a întrebat ea. Nu știu, un verset din Ioan. Da’ îmi place, aș vrea s-o iau, îmi amintește de bunică-miu. Când eram mici, ne strângea pe toți, erau serile alea de vară când eram toți la ei acasă, ne întorceam de la gârlă obosiți și flămânzi, lipicioși de la apă și nisip, și frati-miu, și soră-mea, și vară-mea, și verii din partea lu’ maică-mea, și nu ne lăsa să mâncăm până nu ne alegeam fiecare câte un verset sau un psalm. Și mie îmi plăcea ăsta, nu alegeam niciodată propriu-zis, îi spuneam mie dă-mi-l p-ăla cu așa a iubit Dumnezeu lumea și el căuta cu degetele lui lungi, avea niște degete lungi, strâmbate de artrită, iar la mâna dreaptă, cea cu care căuta în Biblie, nu avea decât trei degete și două jumătăți, că avusese un accident în tinerețe, știi? Și mie îmi plăcea mâna asta a lui, avea așa, o anume dinamică, mi-e greu să-ți explic. Și eu numai versetul ăsta îl voiam, știi, în fiecare seară. Și el nu-mi zicea niciodată mai schimbă și tu, doar sigur, Ioan trei cu șaișpe, căuta repede și citea: Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe unicul său Fiu, astfel încât oricine crede în el să nu piară și să aibă viața veșnică.

Păi, trebuie s-o luăm, atunci, lasă-mă pe mine, te rog. Hai, să fie așa, un cadou, și s-a îndreptat spre casă să plătească.

 

Fragment din proza „Giovanni 3:16 ”, din volumul „August” de Elena Vlădăreanu (Colecția „n’autor”, Editura Nemira, 2021)

 

Susține Literomania

Despre autor

Elena Vlădăreanu

Elena Vlădăreanu (n. 1981) este scriitoare și jurnalistă, trăiește și lucrează în București. A debutat cu poezie în 2001-2002; de atunci, a publicat mai multe volume de versuri, printre care „spaţiu privat. a handbook” (Cartea Românească, 2009, cu desene de Dan Perjovschi), „Bani. Muncă. Timp liber” (Nemira, 2017), „minunata lume disney” (Nemira, 2019). În teatru, a colaborat cu Robert Bălan la mai multe proiecte performative.

În decembrie 2018 a inițiat proiectul Zilele „Sofia Nădejde“, sub egida căruia s-a desfășurat, în ultimii trei ani, Gala Premiilor „Sofia Nădejde“ pentru Literatură Scrisă de Femei.

„August” este volumul său de debut individual în proză.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.