Avanpremieră Nr. 206-207

„Adio, Gulag!” de Levan Berdzenișvili (fragment)

Reach content for Google search „Levan Berdzenishvili”, „adio gulag”



Vă invităm să citiți un fragment în avanpremieră din romanul „Adio, Gulag!” de Levan Berdzenișvili (traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu, Corint Fiction, 2021).

Ca disident politic în anii 1980, Berdzenişvili este condamnat la închisoare, în urma unor acuzații false de activism și instigare la agitație. Închisoarea sovietică nu este însă iadul la care se așteptase. Dimpotrivă, aceasta îi permite accesul la o multitudine de intelectuali, specialiști, cetățeni din toate categoriile sociale, pe care, așa cum o recunoaște cu sinceritate, nu ar fi avut șansa să-i întâlnească dacă nu ar fi fost închis.

 

Bazat pe evenimente reale, romanul-document Adio, Gulag!  este atât o narațiune fracturată, cât și o superbă excavare a unui obsedant trecut recent.

Publishers Weekly

 

Martor al atâtor destine, autorul închină câte un capitol din roman fiecărei persoane speciale întâlnite în detenție, spunându-i povestea. Adunate într-o carte, portretele acestea creează o imagine multiplu fațetată a vieții din Uniunea Sovietică în pragul destrămării sale. Chiar și pe ultima sută de metri, regimul sovietic caută să-i suprime pe cei mai sclipitori cetățeni, să-i țină închiși în beznă. Dar în bezna aceea, fără știința gardienilor, s-au format legături mai puternice decât zidurile.

 

1. Arkadi

 

Avea două vieți sau, mai bine zis, se afla într-o instituție (după destrămarea Uniunii Sovietice, acest cuvânt nici nu ar mai trebui să fie în uz, atât de sovietic este, fiind o dovadă a supremației aparatului de stat asupra omului), în
in-sti-tu-ți-a JH 385/ 3-5, iar aceea nu se chema viață, dar el nu știa asta. Știa că el e Arkadi Dudkin, veteran al Marelui Război pentru Apărarea Patriei[1], erou al acestui război, omul care ridicase, împreună cu Kantaria, steagul roșu deasupra bisericii (desigur, se referea la Reichstagul pe care îl văzuse în filme, dar în mintea lui numai o biserică putea avea cupolă), în timp ce Gorohov (numele pe care i-l dăduse tovarășului lui Kantaria, Mihail Egorov, cu care acesta ridicase steagul) nici nu exista. Mai știa că trebuia să fie eliberat la 13 mai, numai că ori el nu mai ținea socoteala anilor, ori mai avea doar un an de așteptat, un ultim an, care părea să nu se mai sfârșească, iar oamenii răi, sau „nelegiuiții” așa cum le spunea el, nu-i mai dădeau drumul.

Arkadi Dudkin „știa” multe alte lucruri: de exemplu, că Leonid Brejnev, căruia îi spunea Lionia și cu care fusese închis în aceeași celulă în închisoarea Vladimir, îi furase medaliile și ordinele obținute cu prețul sângelui și al sudorii în timpul războiului. Știa că fusese catapultat din tanc („Am fost catapultat”, îi plăcea lui să spună) și alte asemenea lucruri care urmau aceeași traiectorie, împletindu-se într-o poveste nerealistă și necosmetizată – o legendă, în limbajul anchetatorilor – pe care începuse să o spună despre el din ziua în care fusese arestat și de atunci nimic nu se mai schimbase: luptase în război, fusese
decorat cu medalii și ordine, ridicase câte un steag unde fusese trimis. Și apoi dintr-odată a fost a arestat fără
niciun motiv.

Se pare că mare parte din legenda pe care Arkadi a clădit-o în jurul lui s-a bazat și pe faptul că fratele lui mai mare, Vasili Dudkin, luptase într-adevăr în Marele Război pentru Apărarea Patriei, fusese într-adevăr un erou și, chiar dacă nu ridicase steagul deasupra Reichtstagului împreună cu Kantaria și Egorov, participase totuși la operațiunea de
cucerire a acestuia.

Da, Arkadi știa că fusese erou, dar ceea ce știa el nu corespundea totuși cu ceea ce știa conducerea lagărului, și, drept vorbind, nici ceilalți deținuți nu credeau nimic din toate acestea. Recunoșteau un singur lucru, anume că, în timpul războiului, Arkadi fusese polițist german. Când nemții au intrat în satul lui din Belorusia, Arkadi avea 15 ani și nu fugise în pădure ca să se alăture mișcării de rezistență a partizanilor – sau, mai bine zis, nu putuse să o facă. Așa că, la 17 ani, nemții i-au dat acestui băiat – care nu prea știa carte și în general era cam „prostuț” – o uniformă de poliție și o armă și i-au zis să facă ordine în sat. Arkadi s-a dus în pădure și a tras câteva focuri ca să-și încerce arma nou-primită. (În actul de acuzare, acest lucru a fost descris astfel: „a tras împușcături în direcția partizanilor.”) Peste două zile, satul a fost cucerit de partizani, iar cariera lui  Arkadi în poliție s-a încheiat brusc. Dar partizanii nu aveau de gând să-l pedepsească pe băiatul slab de minte. Totuși, faptul că a îmbrăcat uniforma de polițai l-a costat scump pe Arkadi. (Aceasta fusese singura infracțiune menționată în actul de acuzare, ceea ce n-a fost nicidecum surprinzător,
căci în sat erau cinci familii, nici urmă de evrei sau de comuniști, așa că nu se știe clar ce ordine ar fi putut să restaureze polițaiul Dudkin în cele patruzeci și opt de ore.) Mintea lui, oricum slabă (căci vedea lumea prin ochii unui copil) s-a tulburat și mai tare din cauza acestui episod. A început să se comporte ca fratele său, să inventeze povești de pe front în care avea, bineînțeles, un rol principal. Așa participase el concomitent și la blocada Leningradului, luptase și la Stalingrad și la Kursk, și, desigur, cucerise și Berlinul.


Citește și „Fată, femeie, alta” de Bernardine Evaristo (fragment)

 


Oamenilor din sat le părea rău de el. Toată lumea își aducea aminte de cele două zile ridicole ale lui de polițai și știau că n-ar fi făcut rău niciunei muște, darămite unui om, așa că-i țineau isonul. Din milă, aveau grijă de el, considerându-l nebunul satului, de altfel singurul obiectiv turistic (împreună cu biserica veche).

Arkadi nu primise prea multă educație în viața lui, dar îi plăceau mult filmele. De cum se uita la unul nou, își inventa propria poveste, în care el (nu Stalin sau Jukov[2]) era comandantul suprem al Uniunii Sovietice. Și uite așa își trăia viața, până când pionierii-informatori, vigilenți și atotștiutori, așa-numiții „vânători de urme”, beneficiind de sprijinul deplin și neabătut al conducerii Comsomolului[3] și al Partidului Comunist, l-au găsit, l-au demascat și l-au pus să plătească. (În mod oficial, nu pionierii l-au reținut, ci miliția sovietică. Cu toate acestea, numele câtorva pionieri au fost menționate în actul de acuzare al lui Arkadi Dudkin.)

Din anul 1972, Arkadi Dudkin a început să-și ispășească pedeapsa ca trădător de patrie și criminal de război.

Nu e deloc surprinzător că KGB-ul a făcut dintr-un nebun al satului, care nu reprezenta nicidecum un pericol, un trădător de patrie. Cu toate acestea, la insistențele disidenților, în fiecare an închisoarea era vizitată de o comisie de experți veniți de la Moscova. (De îndată ce eu și fratele meu, Dato, am ajuns în lagăr, am militat pentru aceste solicitări care erau susținute de organizațiile internaționale.) Comisia aceea era formată din cei mai mari experți ai psihiatriei sovietice – cum ar fi putut să includă pe altcineva care nu era demn de această titulatură, când prin expertiza lor ar fi trebuit să câștige certificarea din partea întregii comunități științifice din lume? Comisia muncise neabătut (unul dintre cuvintele preferate ale comuniștilor) pentru a stabili, în final, următoarele: Arkadi Dudkin e sănătos din punct de vedere psihic și era în
deplinătatea facultăților mintale când săvârșise infracțiunea și așa e și acum, de aceea solicitarea de a fi eliberat înainte de termen este total lipsită de temei. Poporul nostru îi va pedepsi aspru pe trădătorii patriei, mai ales pe cei care încearcă să se dea drept copii nevinovați când ei sunt, de fapt, niște polițiști însetați de sânge.

Tocmai de aceea, la 13 mai, în fiecare an, când georgienii din lagăr celebrau victoria istorică a echipei de fotbal Tbilisi Dinamo (obținută în anul 1981 pe stadionul din Düsseldorf, când datorită performanțelor excepționale ale lui Daraselia și Guțaev au câștigat Cupa Europeană), iar catolicii lituanieni și letoni se rugau pentru sănătatea și viața lungă a papei Ioan Paul al II-lea (care, în aceeași zi și în același an, scăpase ca prin minute de atacul lui Mehmed Ali Ağca, zis „Lupul  Cenușiu”, care trăsese de două ori în direcția lui), toți deținuții din lagăr abia așteptau să se facă ora șase seara. Atunci se adunau lângă așa-numitul „fumoar”, în așteptarea spectacolului etern.

Era un spectacol cu un singur actor, o reprezentație unică în lagărul de la Barașevo: în primul act, Arkadi, ieșind din baracă cu o bâtă în mână, se îndreaptă spre clădirea administrativă, se duce la fereastra camerei în care, de regulă, se aduna comisia de psihiatrie formată din marii academicieni și, fără niciun antract, trecea la actul al doilea: lovea neobosit cu bâta în perete; iar în actul al treilea ținea în bielorusă un monolog necunoscut, text care nu ar putut fi identificat nici de către cei mai renumiți slaviști din lagăr, Mihail Poliakov și Helii Donskoi. Probabil că Arkadi cerea, în limba maternă, eliberarea.

Nu îl oprea nimeni, nu-i făcea nimeni nicio observație. O oră întreagă bătea cu bâta în perete și nimeni din conducere nu venea să-i zică ceva. Abia după ce, obosit și cu sentimentul datoriei împlinite, se alătura celorlalți de la fumoar, apăreau paznicii și verificau ce pagube făcuse. Într-un lagăr cu regim sever, unde erai trimis la carceră cincisprezece zile doar dacă aveai părul mai lung de doi milimetri cât era permis, Arkadi nu a fost niciodată pedepsit pentru actul lui politic – conducerea și paznicii închisorii știau foarte bine cu cine aveau de-a face. Nu erau ei oameni de știință renumiți, dar puteau să-și dea seama cine era sănătos la cap și cine nu.

Ca majoritatea deținuților din lagăr, Arkadi era fumător, dar nu avea niciodată tutunul lui, mai bine zis mahorca lui, nu cumpăra de la magazinul închisorii. (Fiecare deținut avea dreptul ca, o dată pe lună, să facă cumpărături de cinci ruble, dar în realitate unitățile monetare nu funcționau.) El își păstra banii pentru când avea să iasă, ceea ce, în mintea lui, trebuia să se întâmple pe data de 13 mai a nu știu cărui an. Așa că Arkadi devenise un fumător de ocazie. Din această cauză, zona fumătorilor se divizase în două tabere: cei care nu l-ar fi lăsat pe Arkadi să le fumeze mahorca sub nicio formă – majoritatea covârșitoare – și cei care, în circumstanțe excepționale, îi permiteau uneori – un număr
infinit mai mic.

La urma urmei, era de înțeles, pentru că în lagăr totul era calculat, așa că, dacă îți împărțeai mahorca, însemna să te privezi de plăcere, adică să-ți mărești practic pedeapsa pe care o aveai de ispășit. Pentru deținuți, aceste momente de plăcere în care fumau mahorcă erau asociate cu libertatea. În general, pentru un deținut lumea de afară părea să fie plină de tot felul de plăceri. De asta, în închisoare, nimeni nu se lăsa de fumat, ba dimpotrivă, chiar și cei care nu fumau înainte se apucau aici.

Arkadi știa că, dacă cerea pur și simplu: „Dă-mi și mie să trag un foc”, nu ar fi putut smulge de la nimeni puțină mahorcă, cu excepția poate a doi-trei deținuți naivi, așa că aceasta era o condiție obligatorie, dar insuficientă a reprezentației sale pe care o interpreta cu atâta măiestrie, că puteai să-ți imaginezi ușor cum de nemții i-au dat uniformă de polițist sau cum de nu s-a abătut niciodată de la legenda pe care o crease în jurul său: Arkadi Dudkin era un actor înnăscut.

Să spunem că Arkadi văzuse că la fumoar se află Rafik Papaian, un politician armean. Lua poziție imediat, apropiindu-se încet de Papaian și, când se afla la o distanță suficient de mică, își începea reprezentația: „Odată, am luptat sub comanda mareșalului Bagramian[4]…”

Aici trebuie să menționez că Arkadi folosea fraze din bielorusă ca să confere monologului său o nuanță de slavă veche, un aer aproape mitic. De exemplu, nu spunea: „Oda-
tă, am luptat…”, ci „Luptat-am odată…” Apoi exclama:
„Bagramian! Ăsta da comandant adevărat! Tare i-a mai plăcut tancul meu. Mă implora, hai, zicea, să facem schimb. Ce om era! Un militar adevărat. Armenii sunt luptători adevărați, nu ca turcii! Dă-mi și mie să trag un foc. Mă-ntreb, oare Bagramian a avut urmași?”

La început, Rafael era cam reticent să-și împartă mahorca, dar cu timpul lui Arkadi i-a devenit din ce în ce mai greu să-l păcălească pe Papaian cu asemenea discursuri de patriotism rudimentar. Din nefericire pentru Arkadi, Rafael Aramașotovici Papaian – care avea un doctorat în literatură și era fiul unui celebru dramaturg armean – putea să depisteze într-o clipită o performanță lipsită de autenticitate, moment în care folosea faimoasa replică a lui Stanislavski: „Nu te cred!” Și rostea destul de des această replică, lăsându-l astfel pe Arkadi fără mahorcă.

Dintre nenumăratele virtuți ale lui Arkadi, cele mai importante erau fermitatea și persistența. Omul acesta chiar că nu știa ce însemna o pauză. Nici n-apuca bine să încheie discuția cu Papaian, că pornea spre vreun georgian care se întâmpla să fie la fumoar și, cu o obiectivitate aproape homerică, începea o nouă poveste. O făcea cu o foarte mare ușurință – avea atât de multe povestiri, încât nu apuca să le repete niciodată. Rostea cu voce tare, cu accentul său bielorus: „Înainte de asta, am luptat sub conducerea generalului Leselidze. Uite cine a fost un militar adevărat, tată al soldaților. Cu Lionia Brejnev tot acolo m-am cunoscut, mai apoi mi-a furat ordinele și medaliile, dar acum nu mai e timp de asta. Generalul Leselidze mi-a fost bun prieten, spunea, cică, ție, nu lui Gorohov, o să-ți dau steagul ca să-l ridici deasupra Berlinului. Îi plăcea un cântec georgian, sakvarlis saplavs… dă-mi și mie să trag un foc… vedzebdiiiii[5]. Mă-ntreb oare la Baku există strada Leselidze?”

În ciuda faptului că șchiopăta și la geografie (nu puteam deloc să-l conving că Tbilisi e capitala Georgiei, nu Baku), toate reprezentațiile lui Arkadi îmi lăsau o impresie puternică, așa că îi dădeam necondiționat o parte din rezerva mea lunară de mahorcă.

Odată, într-o dispută tradițională din lagăr ce avea loc între iubitorii teatrului, referitor la cine interpretase cel mai bine rolul lui Othello în anii 1950 – Akaki Horava, care deținea titlul de Artist al Poporului în URSS și care era aclamat pe toate scenele sovietice de la Arhanghelsk la Vladivostok (în vremea lui Stalin, bineînțeles), sau Vagram Papazian, tot un Artist al Poporului în URSS (de fapt, interpretarea lui Akaki Vasadze a personajului Iago era acceptată unanim de toată lumea), am făcut o glumă: credeți ce vreți, dar eu consider că cel mai mare actor din toate timpurile este Arkadi. Tocmai atunci un alt tovarăș deținut, Boris Manilovici, psiholog, a pronunțat numele de familie al lui Arkadi cu accent evreiesc, Dudkind, făcându-ne să credem că era vorba, de fapt, despre un literat cunoscut, Efim Grigorievici Etkind, un apropiat de-ai lui Iosif Brodski, care se bucura de un mare respect din partea publicului antisovietic.

De fapt, în sufletul lui, Arkadi era poet, dar, spre deosebire de alți poeți, era unul recunoscător. După ce obținea, prin intermediul măiestriei actoricești, mahorca și și-o rula într-o bucată de hârtie ruptă din Izvestia, începea imediat, plin de recunoștință, să-ți spună o povestioară amuzantă.

Odată eram în tanc. Doar am fost tanchist! Așa că uite, în timp ce eu stăteam în tancul meu, văd că nemții vin cu trei „tigri”[6]. Asta se întâmpla când eram la periferia Berlinului. Mai era un tanc lângă mine, tancul locotenentului Maharașvili, fiul bătrânului, știi tu. Vin nemții cu trei „tigri” și strigă: „Arkadi, hande hoch!” Strigă în nemțește. Nemții erau cu trei tancuri, iar eu aveam un T-34, dar eram un leu pe lângă tigrii lor. Săracu’ Maharașvili era un lup cu coada între picioare. Ei tot strigau la mine: Hande hoch, adică mâinile sus, dar eu le-am răspuns așa: „Ich bin Arkadi, ich nicht hande hoch, ich bin omor sie, schwein fritz, ja wohl!”. Adică vă împușc pe toți, nenorociți de nemți ce sunteți. A tras un tanc german și m-a nimerit în stânga, s-a bucurat și a strigat: „Ja, ja!” Dar am tras și eu și am distrus unul de-ai lor. Al doilea a fost lichidat de Maharașvili, fiul bătrânului mustăcios. Dar mai era un tanc al nemților, care se tot apropia. Ce-a urmat n-am avut cum să opresc. L-a aruncat în aer pe Maharașvili! Dar nici după asta nu s-a oprit, ci tot înainta spre mine și-mi dădeam seama că voia să o termine și cu mine. Eu tot trăgeam și trăgeam, dar degeaba. Cică în tancul ăla se afla chiar Hitler. Mi-am dat seama că nu mai aveam nicio șansă, așa că am strigat: „Pentru patrie, pentru Stalin!” Și-apoi, mi-am desfăcut aripile și am zburat, sus, foarte sus m-am înălțat, m-am ridicat mai sus decât soarele!

Arkadi Dudkin trebuia să fie eliberat la 13 mai 1987. La 12 mai s-a stins. Potrivit tradiției, încălțările i-au fost confiscate de conducerea închisorii și a fost îngropat într-un mormânt anonim. Și uite așa, Arkadi Dudkin a pornit în picioarele goale în întâmpinarea fratelui său, un erou pentru patrie, al cărui rol l-a jucat cu succes toată viața.

 

Note

 

[1] Este, de fapt, vorba despre Al Doilea Război Mondial (n. red.).

[2] Gheorghi Jukov, militar și politician sovietic, unul dintre cei mai mari comandanți ai celui de-al Doilea Război Mondial (n.red.)

[3] Organizația de tineret a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, denumirea completă fiind Uniunea Tineretului Comunist Leninist din întreaga Uniune (n. red.).

[4] Ivan Bagramian, mareșal armean, unul dintre principalii comandanți sovietici din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (n. red.).

[5] Primul vers dintr-o baladă georgiană populară, „Suliko”, scrisă de Akaki Țereteli (1840–1915): „Saq’varlis saplavs vedzebdi”. Această baladă s-a bucurat de un mare succes în Uniunea Sovietică, fiind cântecul preferat al lui Stalin (n. red.).

[6] Referire la Tiger I, un tanc de luptă german, operat din 1942 în Africa și Europa (n. red).

 

Levan Berdzenișvili s-a născut în 1953, în orașul georgian Batumi, într-o familie de intelectuali. După absolvirea Facultății de Filologie de la Universitatea din Tbilisi, a lucrat ca profesor. A scris numeroase cărți și eseuri despre literatura antică și a predat la mai multe universități din Georgia.

În 1978 s-a numărat printre fondatorii Partidului Republican din Georgia, activitatea sa politică determinând în 1983 condamnarea sa de către regimul sovietic la trei ani de închisoare. Experiența detenției este descrisă în romanul autobiografic Adio, Gulag!, apărut în limba engleză în 2019 (Sacred Darkness) și în curs de traducere în mai multe țări.

Între 1998 și 2004 a fost directorul Bibliotecii Naționale din Georgia. Berdzenișvili și-a continuat cariera de politician, a susținut Revoluția Trandafirilor din 2003 și a fost membru al Parlamentului georgian.

În anii din urmă a fost invitat să țină cursuri la mai multe universități americane și europene.

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.