Flash fiction stories Nr. 140

Flash fiction stories – decembrie 2019 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Prima ninsoare
Mariana Dobrică

 

Ai găsit-o pe Iepurașa plângând pe scările de la intrarea în școală. Tu plecai. În ziua aia a început să ningă încă de pe la prânz, de când stăteai în stație și așteptai tramvaiul ca să te duci la serviciu. Prima ninsoare în iarna aia, ultimele zile de școală, brambureala veselă de prin clase, când copiii spuneau că miroase a vacanță. Ai plecat mai târziu, a trebuit să aștepți să vină mama lui Răzvan să îl ia și ea a întârziat, până atunci ați stat la fereastră și v-ați uitat la fulgi, le-ați admirat strălucirea, v-ați întristat când se topeau și formau pârâiașe pe geam, ați început să-i numărați și mai aveați puțin și începeați să faceți și adunări, scăderi, înmulțiri, cu înmulțirile era mai greu, chiar și cu cele simple, deși era în clasa a IV-a, copilul ăla era special, ceilalți copii din clasă erau speciali, școala aia era specială. Special, specială, speciali, speciale. SPECIAL, SPECIALĂ, SPECIALI, SPECIALE. O altă lume. Te-a mirat că Răzvan era atât de liniștit privind fulgii ăia, de obicei nu se putea concentra în timpul orelor, scria două-trei propoziții sau rezolva vreun exercițiu și trebuia să facă ture, așa zicea, domnișoara, am scris, și te întreba senin dacă poate să facă o tură, adică să ocolească băncile, apoi se așeza din nou, mai scria  puțin și domnișoara, am scris și… și…  După ce au plecat Răzvan și mama lui, ai trecut prin cancelarie să semnezi condica, ai ieșit și ai găsit-o pe Iepurașa plângând pe scări.

Nu era eleva ta, dar venea mereu în clasa voastră. Așa ai cunoscut-o tu. În catalog se numea Constanța, copiii îi spuneau Tănțica și tu ai botezat-o Iepurașa, era micuță, cu ochi albaștri, pistruiată, avea un aer sfios și fragil care te făcuse să te gândești la un iepuraș. Era de la casa de copii, avea o sora mai mare, care era a III-a, ea era a II-a. Ajunsese să vină zilnic în clasa voastră, fiindcă primea un corn. Dar nu numai. Cornul de la pauza mare. În fiecare zi, și dimineața, și după-amiaza, copiii primeau cornuri. Într-o zi, ai găsit unul pe catedră. Ai întrebat ce e cu el acolo și copiii  ți-au spus că este pentru tine, că este un dar, mințiseră dimineața, când elevul de serviciu venise să întrebe câți sunt, ca să știe câte cornuri trebuie aduse, mințiseră ca să mai capete unul. Nu era o minciună chiar așa de gravă, cam în fiecare zi lipseau unul-doi, cu toate astea era totuși o minciună și copiii nu trebuie să mintă și… și…

Dar ei au vrut să îți dea ție cornul ăla, atât de mult încât au mințit, poate și fiindcă în urmă cu o zi mama ta le dăduse mere. Trecuse pe la tine să îți lase niște acte, venise cu un tren, urma să plece cu altul, nu avea timp, de-aia te căutase la școală și îți cumpărase niște mere. Mere pe care le-a împărțit copiilor, cu un fel de mirare, de sfială, de nu știai prea bine ce, poate starea aia care te cuprinde când te afli pentru prima dată într-o lume specială. Și copiii se uitau mirați la ea, le-ai spus ca e mama ta, poate erau mirați că ai și tu o mamă. Poate. Și ai mâncat cornul ăla, i-ai fi dezamăgit dacă nu ai fi făcut-o, stăteai la catedră, în fața lor și mâncai, ei te urmăreau din bănci și te întrebau dacă este bun. Era bun, mai ales că ți-l dăduseră ei, dar o minciună era o minciună și… și… Pentru că  în ziua următoare te-ai trezit din nou cu cornul pe catedră, i l-ai dat Iepurașei, ea avea mai multă nevoie de el, așa le-ai spus copiilor când ți-au reproșat că ei îl luaseră pentru tine. Dar au continuat să mintă și pentru Iepurașa, Cu câteva zile în urmă, când venise după cornul ăla, Iepurașa plângea, o durea urechea, avea puroi și ai trimis-o la cabinetul medical. A doua zi era la fel. Nu o găsise pe asistentă. Pur și simplu îi curgea puroi din ureche. Ai încercat să o cureți cu un șervețel, să o dezinfectezi cu un parfum pe care îl aveai prin geantă, dar oricum avea nevoie de cineva care să știe ce să îi facă. Ai trimis-o iar la cabinet, dar probabil nu a găsit pe nimeni. În ziua  în care a nins prima dată și tu ai numărat fulgi cu Răzvan nu a venit după corn, a trecut sora ei și i l-ai dat ei. Și, la plecare, ai găsit-o pe scări plângând. Era cu capul descoperit, era singură, sora ei plecase,  zicea că așteaptă pe altcineva, mai erau elevi de la casa de copii la școală și plângea că o doare urechea. Și s-ar fi dus și singură la casa de copii, era destul de aproape, dar îi era frică să treacă strada. Ai luat-o cu tine, i-ai spus că o treci tu,  nu era vorba de străduța din fața școlii, ci de cealaltă, mai mare, unde cam tot timpul era o circulație intensă.  Și, mergând tu așa cu ea de mână și încercând să-ți potrivești pașii cu ai ei, ți-a venit o idee. Era undeva, foarte aproape, o curte unde văzuseși, trecând pe acolo, copii în halate sau pijamale și te-ai gândit că poate e o secție a spitalului  aflat și el  în apropiere, dar în direcția opusă, o secție pentru copii. Și v-ați dus acolo. Era un portar, era într-adevăr ceva pentru copii acolo, era și un doctor, și până la urmă v-a lăsat să treceți portarul ăla, deși nu erai nici mama, nici sora, nici învățătoarea, nici cineva de la casa de copii, nu știai nici ce vârstă are Iepurașa, nici numele de familie. Și ați găsit un doctor tânăr, care a curățat-o în ureche, i-a pus un bandaj, i-a dat o acadea și, mai important, niște medicamente pentru câteva zile. Se întunecase bine, ați mers la casa de copiii, pe niște străduțe pustii și neiluminate, ai lăsat-o la poartă, unde  erau un portar, desigur, și o supraveghetoare mai în vârstă, care a început să o certe că întârziase. Nu prea ți-a mai păsat de vârsta ei, când ai început și tu cu reproșurile că nimeni, nici la școală, nici la casa aia de copii, nu observase că Iepurașa avea puroi în ureche și plângea de  câteva zile.

Te-ai dus în stația de tramvai, ai fumat o țigară ca să îți treacă enervarea și te-ai uitat la fulgi. Ningea ca în povești. Se apropiau sărbătorile, orașul era strălucitor și împodobit, oamenii făceau fapte bune în decembrie mai mult decât în oricare altă lună din an. Fapte bune, fapte bune, fapte bune… Poate  era suficient să își facă meseria aia pentru care erau plătiți și n-ar mai fi fost nevoie de fapte bune. Tramvaiul întârzia, te-ai uitat din nou la fulgi, chiar ningea ca în povești.

 

 

Minunatul domn Epureanu I.
Ionuț Manea

Avea un mers nehotărât, un nas cârn de care atârna indecis o pereche de ochelari cu ramă groasă. Un om aparte, minunatul domn Epureanu Ion. În fiecare vineri purta același pantalon kaki, de stofă groasă, militărească. Vorbea încet, ca un actor, cu pauze între cuvinte. Însă Epureanu Ion avea un viciu ca, de altfel, toți ceilalți din parc.

Înainte să-și cunoască această meteahnă, fusese unul dintre cei mai buni oameni de la Filarmonica din oraș. Când avea un violoncel în mână, nu mai era el. Se-mbujora spasmodic, cu șuvițele sale gri fluturând la fiecare arcuș. Se smucea prins în torentul notelor muzicale. Dar sunetele violoncelului său erau de neprețuit. Te trimiteau în camera cu păpuși de ceramică, unde stăteau aruncate sute de poze cu fete.

Își descoperise pasiunea morbidă într-o zi ploioasă la pescuit. Avea patruzeci și șapte de ani neîmpliniți și plecase de acasă cu pretextul pescuitului – motivul principal fiind să nu mai audă gura nevesti-sii, pentru că, trebuie mărturisit, Epureanu Ion a fost o singură dată căsătorit în viața sa cu Eliza, o femeie cicălitoare din mamă în fiică. Așa că Eliza avea o predispoziție genetică la cicăleală, cum, de altfel, Epureanu avea pentru dezordine.

Rămas peste noapte singur cu o sticlă de coniac franțuzesc, Epureanu, care nu avea obiceiul de a consuma alcool defel, ci de a-l evapora mai degrabă, se ameți binișor printre trei serii de vomă albicioasă.

Albiciosul veni lângă el. Se gudură și îi linse părul de vomă. Abia atunci realiză ce făcuse. Ședea rânced într-un șanț pe marginea albiei. Râul se retrăgea noaptea în matca sa naturală, iar ziua se-nvolbura. Se spălă în apa rece și murdară.

Ura să se spele cu apă rece. Trezit pe jumătate, căută sticla goală agățată de o salcie. Îi era jenă. Îl mângâie pe noul său prieten alsacian și-și imagină că animalul e reîncarnarea unui duh. S-a pus pe plâns. Avea acest obicei bizar de a plânge în preajma animalelor.

Departe, într-o vâlcea la marginea râului, o lumină și un zgomot nedeslușit. Un trabant. O melodie haotică fără ritm. Și două siluete informe. Una mare și alta minionă. Umbrele se hârjoneau cu gesticulări imortalizate de razele lunii. Ușa din dreapta se deschise brusc și muzica dezlânată, mai haotică și necerebrală decât la început, invadă lumea liniștită de pe malul râului.

Nu fusese un bun alergător. Gâfâia și lumea din capul său se fărâmița în urmă  asemenea unei comete, lăsându-și trăirile și emoțiile în spate. Iar steaua lui Epureanu Ion se reclădea într-o nouă lume agonizantă, unde oamenii alergau pentru a nu fi înghițiți. Avea sânge prin păr și în nări. Respira odată cu pădurea de pe malul râului. Îi era teamă, însă voia să o găsească pe Ana. Ana era o nimfă, nu o femeie. Mlădioasă, cu un păr negru lung, care se termina sub genunchi. Sub genunchi se termina și începea și lumea lui. Acea minunăție era pe nedrept numită gambă, minuțios studiată de antenele domnului Epureanu, pe cale să se metamorfozeze. Îngâna un cântec bătrânesc pe care-l auzise într-o seară pe ulița din satul său natal:

Fugi, lună, fugi de mine

Când miros părul unei femei nebune!

Ana nu împlinise nici măcar un sfert din vârsta lui. Dar arăta altfel. Ieșise cu tatăl său vitreg la o plimbare. Plimbarea noaptea devine urâtă. Așa pățise și cu dirigintele. Avea un efect feromonic asupra bărbaților și ei nici nu-i venise primul ciclu. Așa se născuse ea. Bărbatul înalt și câinele său lup o salvaseră.

Epureanu știa că, în ultima cameră a minții sale, găseai un chiriaș, un pensionar uitat de lume, mototolit și încărcat.

Albiciosul termină treaba începută de el. Își înfipsese colții în gâtul tatălui vitreg și rămăsese acolo.

Ana se opri. În dreptul unui copac cu ramuri culcate asemenea unor năpârci. Își aminti frânturi din vieți similare, dar neasemuit de nostalgice, ca și cum ar fi fost ale ei. Dar timpul nu se opri pe loc. Și Epureanu apăru din neant. Nădușit. Emana o forță, o aură puternică.

Albiciosul veni și el. Ana știu că ceasul ei se oprise și îi aparținea lui. Bănuia asta de când îi văzuse ochii lucizi, de neînduplecat.

Nu-și ziceau nimic. Erau greieri în jur, crengi bălăngănite precum degetele unui uriaș. Comunicau printr-un limbaj rapid, atavic. Lumea amuțise, dornică de reconstrucție și de lipsa vechilor legi.

Ploua. Ana era goală cu pleoapele lăsate în seama gravitației. Dormea. Lângă ea, un lup alsacian și un domn, care de obicei putea fi văzut sâmbătă seara la Filarmonică. Mai mult decât o imagine, un tablou; o lume, un univers.

Așa își descoperise minunatul domn Epureanu Ion pasiunea.

 

 

Pe prispă, la soare, la Viena
Alexandra-Laura Meckl

Mi-am făcut și eu casa mea, așa românească, la Viena. E în apropiere de blocul în care a locuit Joseph Roth timp de doi ani. Am prins muște din Săbăoani, special le-am adus și m-am rugat de ele să rămână la mine. Nu-mi doresc să se integreze, ci să bâzâie în voie, să bâzâie ca nesimțitele. Mi-am luat covor țărănesc de pus pe perete, țesut în război vertical, cu căprioare, și pe celălalt cu trandafiri pe fond negru din lână și bumbac l-am căpătat de la bunica, îl avea de la străbunica din Moldova.  Am renunțat la televizorul-liniuță, mi-am adus carcasa pătrată din lemn maro deschis cu stropi de vechitură, uitată în beci, a reînviat după o serie de palme, prinde patru canale, am antenă.

Am fost în Glodenii Gândului de unde am negociat șase găini dintre care trei pestrițe, două cu gât golaș și una complet neagră, comună, poate aduce noroc. Am adăugat și un cocoș mândru, încălțat, ca să se simtă împlinite. Am cumpărat o vacă, face un muuuuuu! formidabil și-mi alungă toată anxietatea. Cu furnicile, am chiulit, le-am luat din Waldviertel, sunt austriece, dar nu le pasă. Zestrea mai conține: două scroafe, trei gâște negociate din Ciurea (nu pe bani, coana Aglaia a primit un aparat auditiv Neuroth, mi-a zâmbit, a vrut să-mi sărute mâna, am oprit-o și-am pupat-o pe obraz după o îmbrățișare sănătoasă).

Am luat o cușcă de lemn, pentru un câine amărât pe post de lătrător, au vrut să-l înece la Vlădeni, l-am salvat la timp. Îl cheamă, șarmant, Zorilă. Știe acum de achtung, komm’ și vin’ la mama! Se uită cu ochi blegi, încăpători, puiet de talie medie, blană alb-murdar cu pete negricioase. I-am făcut pașaport, e vaccinat la zi.

Mi-am pus dale mari, lățoase, de piatră denivelată și le-am poziționat în așa fel încât fiecare să prindă o oblicitate unică. Mi s-a acrit de simetrie. Am luat pământ în pumni și am împroșcat vreo câteva cu ele.

Mi-am aruncat aspiratorul Bosch, de fapt l-am dus la un Elektrogeschäft. M-am ales cu un făraș și am legat câteva crengi uscate în trei părți cu sfoară. A ieșit o mătură indulgentă.

Am adus străchini, am dat la săraci vesela de la Ikea. Am luat patru păianjeni, le cer iertare dacă le-am deranjat cuibul, și i-am instalat la noua poiată. În nu mai puțin de unsprezece zile și-au făcut casă nouă: pânză pe paie, așa cum îmi dorisem. Mustește a viață, a mirare de cotcodăcitoare, a ouă în culcușuri, a fulgi și pene pretutindeni.

Gospodăria mi-o voi guverna în stil vegetarian, de la găini preiau oul, le dau crupe și alți nutrienți, spre exemplu mei cu apă și pătrunjel amestecat când au zile de naștere, de la vacă iau lapte, așa când se nimerește, nu e nevoită să fete în fiecare an. Ar fi nenatural și abuziv, nu-i așa?

De luat aminte: le-am promis solemn păsărilor că nu vor fugi fără cap prin curte. Cred că s-au bucurat tare de tot. Așa trebuie să fie la mine la sat, la Viena.

Casa din chirpici mă întâmpină cu o prispă pe care șed uneori, pe o pătură sau pe un lăicer multicolor. Antreul adăpostește o laviță în care țin cărți de literatură. Pereții exteriori i-am vopsit în albastru pal și la mijloc sunt traversați de o dungă mai închisă. L-am rugat pe lucrătorul Vova să-mi aducă țigle vechi de la o casă țărănească lăsată în paragină din satul lui, Vorniceni, după mult așteptata confirmare de la primărie. Bogdaproste!

Când e  weekend și soarele bate îngăduitor, în amiaza mare, le chem pe ucenicele mele după numele lor de botez: Cucuiata, Moțata, Neagra, Porumbaca, Agapia-Gât-Gol, respectiv Geta-Golașa. Le privesc și sorb din borșul proaspăt făcut din sfeclă roșie, sfeclă crescută pe propriul ogor. Mai am merișori, căpițe de fân. Mi-am făcut și o bucătărie de vară, un nuc va crește lângă și un prun îi va fi cel mai bun prieten.

Am lucrat la poiată cu sârg. Le-am jurat înaripatelor că se vor simți ca acasă. Construcția din chirpici și paie peste care am turnat o amestecătură de lut cu bălegar de cal (negociat în spirit austriac de la trăsurile luxoase de lângă Stephansdom, bălegarul tot bălegar rămâne, sîc!) a fost fățuită cu mistria și vopsită-n vernil. Înăuntru am băgat trei scărișoare de lemn și le-am făcut cuiburi din fân.

Nu în ultimul rând, mi-am luat o pereche de bătrâni cinstiți să-mi povestească despre viața fără Facebook. Rămăseseră singuri în Dragomirna, cu trei copii și opt nepoți peste mări și țări, în zona temperaturilor scăzute și a siropului de arțar. S-au specializat în a desena frunza canadiană cu obrajii înmuiați în lacrimi. I-am luat la mine, au vrut să-mi sărute mâna de bucurie, i-am oprit, i-am pupat pe obraji și i-am îmbrățișat curat. Ea cu smocuri albe, ieșite pe alocuri de sub baticul înflorat, cu două bile de smarald pe post de ochi, el cu pălărie neagră, barbă sură, privire senină. Șed cu mare plăcere pe prispă în timp ce se joacă cu Zorilă, neastâmpăratul. Mă alătur lor, trag taburetul și ascult vorbe înțelepte până la apus de soare.

Așa-mi petrec eu timpul liber.

În rest, merg la serviciu, sunt Mitarbeiter , iau S-Bahn-ul, citesc „Der Standard”, primesc Gehalt și plătesc Gebühren. Mă voi desprinde eu odată și de asta.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.