Mittelstadt Nr. 140

Acei minunați ani (IV)

IV

Doamna învăţătoare Munteanu trecuse cu Fiatul de culoarea frăguţei pe lângă Margasoiu fără să oprească. Era frig, parcă încetinise, îl zărise şi-i făcuse semn. Şi totuşi o luase din loc ambalând motorul. Era supărată foc în acea dimineaţă. Iar o să le dea lucrare de control la aritmetică. Nu de puţine ori sosise Margasoiu la şcoală adus de Fiatul doamnei învăţătoare. În Fiat era cald. Soarele trecea prin parbriz şi închideai ochii.

Pe stradă, în umbra castanilor, mergeai zgribulit şi trebuia să treci pe lângă casa lui Virci unde te lătra câinele negru.

Margasoiu era premiantul clasei, cu toate acestea Fiatul trecuse pe aleea cu castani fără să oprească. Parcă încetinise.

Ce moi erau scaunele.

Şi alaltăieri le mai dăduse lucrare. Strâmbătură încasase cea mai mică notă din clasă. Un trei. Mai avea doi de şapte şi un şase. Margasoiu ar fi plâns, puţin spus ar fi plâns, s-ar fi dat cu capul de bănci, ar fi îngenunchiat în faţa catedrei.

Iar a uitat de câinele negru şi a tresărit speriat când a auzit lătrăturile. De câte ori îl speria, javra rânjea cu bucurie. De fiecare dată uita. Îşi punea în gând să nu uite şi de fiecare dată se speria.

Năduşitu l-a aşteptat în faţa cofetăriei. Adormise cu fruntea sprijinită de masa din tablă. I se vedeau ciorapii roz şi pielea picioarelor. I se scurtase uniforma. O pieliţă de găină cu multe puncte închise la culoare.

S-au luat la întrecere pe distanţa dintre cele două statui ale bisericii.

Lângă volanul Fiatului, pe scaunul moale de lângă doamna învăţătoare Munteanu, Margasoiu trecea la un metru de maică-sa. Când făceau curba de la piaţă, pe podul de peste râu.

Ce bine era când roţile dădeau de gropile din asfalt. Hâţa-hâţa făceau arcurile.

De ce să plâng pentru un trei, Margasoiule? zisese Strâmbătură în amiaza de alatăieri, aruncând cu ghiozdanul după Alecu. Şi-apoi din trei se putea face un opt de toată frumuseţea.

Întrecerea o câştigase Margasoiu, întinsese pălmile lovind cu putere piciorul statuii. Nu se auziseră decât penarele săltând în ghiozdane.

Şcoala înaltă, veche, legată printr-un tunel de biserică, pentru cele trei etaje plus podul nu exista lift ca la şcoala de meserii, scările largi, sălile de clasă mari cu sobe de teracotă.

Doamna învăţătoare Munteanu, cea mai bună din oraş, îşi cumpărase Fiatul ca să-l plimbe pe Margasoiu.

Preotul se chinuia să descuie lacătul mare de la intrarea în biserică. Se blocase un arc din mecanism. L-a rugat pe Margasoiu să treacă drumul până la primărie şi să-l aducă pe Cucu Romel, cel care cu o bucată de sârmă poate descuia orice. Margasoiu l-a trimis pe Năduşitu. Acesta a luat-o la fugă. Cucu Romel tocmai tăia cu eleganţă o roşie, slănina unsese ziarul, i-a spus Năduşitului că după ce sfârşeşte masa vine.

Preotul Călugăratu a înjurat şi s-a aşezat pe treptele de marmură aşteptând.

Anul trecut de Bobotează i-a chemat pe Margasoiu, pe Năduşitu, pe Cătană şi pe Strâmbătură la el acasă şi i-a servit cu tort.

De câte ori îi urechease la orele de religie din fiecare duminică.

Pe un scaun, Strâmbătură a găsit cărţile de joc cu femei goale puşcă. N-au mai mâncat nimica. S-au uitat până i-a prins. Le-a luat cărţile şi le-a aşezat pe masa lungă.

„De, fiecare are o meserie”, le-a spus îndemnându-i să mănânce.

Strâmbătură primea şase şi şapte, din când în când patru şi trei. Năduşitu primea patru şi zece în aceeaşi zi, Cătană primea numai de cinci, Margasoiu avea numai de zece.

O bucurie neumbrită n-avusese Năduşitu niciodată în carnet.

Strâmbătură şi Cătană erau bătăuşii clasei, Năduşitu era pârâciosul clasei, Margasoiu era premiantul clasei. Cel mai mare pârâcios era acordeonistul Vlaşin, care locuia sub pădure şi aducea în fiecare zi câte o nuia de alun nou-nouţă ce se rupea la sfârşitul orelor.

Şi Strâmbătură îl pârâse pe preot la o mătusă a lui ce nu mai dăduse pe la biserică din acea clipă. Şi Margasoiu îl pârâse pe Alecu la doamna învăţătoare Munteanu că scuipă pe bănci. Şi Alecu îl pârâse pe Strâmbătură doctorului că-l înghesuie prin colţuri şi-l bate. Toţi erau pârâcioşi.

Strâmbătură îl înghesuia pe Alecu pe coridorul întunecos şi-l lovea în nas şi în burta. Alecu plângea şi aducea la şcoală pantalonaşi, tenişi şi pâine cu unt, pentru că tatăl lui era doctor şi avea bani mulţi şi pentru că vroia să aibă mulţi prieteni care să-l apere de Strâmbătură şi pentru că mama lui era profesoară.

Mama lui Alecu era o femeie slabă ce avea picioare frumoase. Margasoiu ştia de la Luşu. Toţi colegii lui Luşu pândeau picioarele mamei lui Alecu. Când trecea printre rândurile de bănci, aruncai guma de şters pe parchet, te aplecai şi-i vedeai picioarele.

Margasoiu se uitase la picioarele mamei lui. O văzuse într-un combinezon. Erau albe şi groase. Pentru picioarele acelea albe şi frumoase îl invidia Margasoiu pe Alecu şi pentru bicicleta aceea din metal lucitor cu care venea în fiecare zi la şcoală.

Ieri fusese o zi frumoasă, prin fereastra deschisă se auzeau vocile jucătorilor de remi. Nucul mai înalt decât blocul se mişca alene. Dintre rădăcinile lui venea izvorul cu apă rece.

Mare plictiseală, îşi spusese Margasoiu rămas singur în tot apartamentul. Pe noptieră o scrumieră plină cu scrum şi câteva cărţi cu poveşti şi poze şi albumul cu fotografii.

Hâţa-hâţa pe arcurile recamierului. Strâmbătură primise şase pacheţele de gumă şi o carte ilustrată de la francezul ce venise la nenea asistentul spitalului. Cu maşina dormitor şi cu căţeluşul mic ce băuse din apa izvorului.

Hâţa-hâţa aveau şi ei câteva flori de mină în vitrina de la oglindă, albe şi roz.

Între bloc şi terenul cu piatră cubică pe micul spaţiu cu iarbă şi brânduşi trăieşte Nucul cel Mare.

Hâţa-hâţa sare capul Margasoiului în oglindă, tuns scurt, privirea încruntată de cercetaş, două cute deasupra nasului, bâârrr! Hâţa-hâţa ce cap frumos şi zâmbăreţ, uite şi muşchii de la mână, bărbat puternic Margasoiu, cuceritor de teritorii, îmblânzitor de animale, proprietar de piscină. Cum adună ceva bani, o să-şi cumpere un remi cu pietre albe cum are nea Arghire în garaj.

Ieri Margasoiu luase doi de zece. Nu simţise nicio înfiorare. Uite-l pe Alecu că apare cu bicicleta primită de ziua lui de la un unchi farmacist. Margasoiu primise de ziua lui o bluză de bumbac şi o pereche de ochelari de soare.

O să pună cu multă uşurinţă piciorul pe asfalt. Alecu are platfus.

Nenea Isac face praf în faţa chioşcului de tutun, cu halatul albastru prins cu un cordon, şonticăie cu piciorul de lemn, dă cu mătura şi face nori înecăcioşi.

Năduşitu duce la nas batista şi strănută. Îşi suflă nasul şi se întoarce cu spatele.

De la începutul trimestrului, Margasoiu are un singur vis. I l-a spus doar lui nea Vicente care i-a promis ceva ştiut numai de ei doi.

MARGASOIU VREA SĂ ÎNVEŢE MERSUL PE BICICLETĂ.

Nea Vicente o să-l spijine, va porni de la Nucul cel Mare până la garajul lui nea Arghire. O va coti către casa lui Virci, îl va întărâta pe câinele negru ducându-şi mâna stângă cu degetele desfăcute la vârful nasului. Şi gata. Ce uşor o să meargă. Când doamna învăţătoare Munteanu nu-l va pofti pe scaunul moale, n-o să mai înghită praful lui Isac, n-o să se mai sperie de lătrăturile câinelui negru, va veni cu bicicleta, ca Alecu, dar mai cu viteză. Va depăşi până şi Fiatul doamnei învăţătoare. Nu trebuia decât răbdare şi antrenament, aşa-i spusese nea Vicente.

Isac vindea jucării, ciocane, traforaj, ţigări, dulciuri, caiete şi creioane. În pauza mare venea în curtea şcolii, cu un lighean plin cu plăcinte se aşeza pe bufniţa de lângă terenul de sport şi vindea.

Şi Alecu ăsta se bagă-n vorbă neîntrebat:

„Hai să te-nvăţ cu bicicleta”, zice acuma.

Bine-i face Strâmbătură că-l urechează. Şi ce ghiozdan are, cu numele şi adresa şcolii scrise pe spate.

„Să intrăm la nenea Isac, Năduşitule.”

Năduşitu mai strănută o dată. Se şterge la nas cu palma şi înaintează cu spatele. Isac a terminat cu măturatul.

„Întârziem, Margasoiule.”

De la chioşcul de tutun până la şcoală sunt cinci minute de mers la pas.

Alecu rămâne în drum cu bicicleta, se teme să nu i-o fure Cucu Romel care-şi vede liniştit de măturat ceva mai jos de staţia de autobuz. Are o mătură mare din nuiele şi când o mişcă i se îndoaie tot trupul de parcă ar dansa.

Năduşitu şi Margasoiu au deschis uşa, acuma intră. Alecu merge pe lângă bicicletă. Şcoala e aproape, aşa că n-are rost să pedaleze.

Cucu a uitat de Călugăratu. Până o să-şi amintească acela, se va răci de la răcoarea ce vine pe sub treptele de marmură.

„Am o îndoială, Margasoiule”, zice Năduşitu.

„În ce fel, Năduşitule?”, zice Margasoiu.

„În felul unei lucrări la matematică”, zice Năduşitu.

Isac s-a aşezat pe scaunul din faţa tejghelei şi-i pândeşte pe sub pleoapele închise.

Isac pare că doarme.

„N-ai venit cu automobilu’ “, zice Năduşitu.

„N-am avut chef, d-aia”, răspunde Margasoiu.

„Ai văzut, Margasoiule?”, zice Năduşitu.

„Ce să văd, mă?”, se enervează Margasoiu.

„Eu nu mă duc, mă.”

„Treaba ta.”

„Era supărată foc, de aia n-a oprit.”

„Eu n-am avut chef, mă Năduşitule.”

„Şi de fiecare dată lucrare la aritmetică.”

„Un caiet din ăla cu pătrăţele, nene Isac.”

„Vă rog frumos, nene Isac. Aşa se spune, băiete.”

„Vă rog frumos, nene Isac.”

Caietele sunt lângă soba cu tuci unde bolboroseşte apa din ibric. La amiază nu mai intră nimeni în chioşc din pricina căldurii. Nenea Isac ştie locul ţigărilor şi dulciurilor pe pipăite. Le caută cu spatele la rafturi, stând pe scaun, să nu se obosească. Pe pipăite dă şi biscuiţii şi eugenia. Doar când îi ceri caiete şontâc-şontâc până lângă sobă şi până la ultimul raft. Trebuie să se-ntindă atent să nu se frigă de sobă. Nu-i place să vândă caiete. Margasoiu cumpără de fiecare dată un caiet şi un pachet de biscuiţi.

Margasoiu ştie cu precizie că nenea Isac şi-a pierdut piciorul într-o luptă nedreaptă cu un rechin. Era să-şi piardă şi viaţa, dar l-au găsit agăţat de o bucată de lemn la gurile de vărsare ale fluviului. Aproape mort.

Apoi a venit în oraşul lor şi s-a făcut negustor. Domnul profesor de muzică Voicu Filoreanu l-a adus şi l-a ajutat. Erau fraţi.

„Gata, al meu eşti, nătăfleţule, zice nenea Isac şi-l apucă din vârful degetelor de coperta verzulie. Scoate banii, pungaşule.”

„Mai sunt şase minute, Margasoiule”, şopteşte Năduşitu.

„Nu-mi găsesc mărunţişul”, zice Margasoiu.

„Ce mai face hoitul autobuzului, ha?” gâlgâie gros nenea Isac punând câteva fire de ceai în ibric.

Autobuzul ăla rămas de la muncitorii ce făcuseră terenul din piatră cubică dintre cele două blocuri.

„Nu se spune autobuzul ăla, nene Isac.”

„Mai sunt patru minute”, şopteşte Năduşitu.

„Se zice autobuzul acela, nene Isac.”

„Gata! De-acuma am cam întârziat!” urlă Năduşitu disperat.

Din sperietură lui Isac îi tremură bărbia. Pe stradă băieţii au luat-o la goană şi…, observă negustorul înfuriat, n-au plătit nici caietul şi au lăsat şi uşa deschisă, măgarii.

 

Tunelul vechi, de legătură între biserică şi fosta şcoală de călugări, întunecos, căptuşit cu pietre late cenuşii – care la lumina chibritelor sau a lumânărilor se înviorează umplându-se cu mii de punctuleţe argintii – se înfundă chiar sub scara pe care se ajunge la clopote.

Şoarecii înnebuniţi de lumină dispar în pereţi. Lângă o nişă unde picură din tavan, o masă şi un dulap pline cu hârtii roase şi mucegăite. În sertarul mesei Margasoiu pune în fiecare săptămână câteva foiţe de indigo. Hrană pentru şoareci. Cel mai mult le place indigoul. De cărţi nu se ating. Acum trei săptămâni au omorât unul. L-a prins Strâmbătură cu bocancii. Cam pe la călcâie. Nu l-a eliberat de teamă să n-o ia în sus prin pantaloni şi să-l muşte. Făcea urât de câte ori se aprindeau chibriturile. Năduşitu l-a lovit cu ciocanul de traforaj.

Dacă ştii care stinghie trebuie mişcată şi dacă dai la o parte butoiul, poţi urca în turnul bisericii fără ştirea preotului sau a clopotarului. Ajunge o pauză mare. Suflă şi-un vânt umed pe lângă sprâncene şi pe la vârfurile urechilor.

Năduşitu strănută şi-şi suflă nasul într-o batistă gri. Dincolo de perete, se mai aude o dată strănutul, parcă de tare departe.

La început s-au speriat. Apoi şi-au dat seama şi au început să strănute în joacă.

Scările de piatră sunt făcute pentru un singur om. De la al doilea pod de odihnă sunt doar două scări de lemn. În turn, tare departe, clopotele.

Margasoiu urcă lipit de zid, cam pe pipăite. O imagine cât grosimea unui băţ de chibrit prin care vede golul de sub limba clopotului mare.

Pe podurile de odihnă, sub scândurile de stejar, picioarele tremură, prin crăpături se vede până jos. Strâmbătură e mai curajos. Urcă şi-l pândeşte pe Zenoid clopotarul. Se ascunde în spatele lăzilor de lemn de lângă cele două grinzi din beton.

Lângă clopote sunt funii şi ciocane de lemn cu coadă lungă, o cameră cu multă sticlă, un pat unde doarme Zenoid cu gura căscată şi sforăie lângă nevasta lui nenea Isac de tremură clopotul ăl mic, un ceasornic de perete, o masă, un balot de ţigări şi poze cu afişe de film. Prin ferestre se vede până la iazul flotaţiei. Oamenii ca purecii trec de la piaţă la alimentară pe drumul de lângă primărie.

Biserica au construit-o meşterii italieni aduşi de Maria Teresa. Trecuse împărăteasa aia prin oraş şi-i plăcuse altarul din bisericuţă. După şase luni primăria i l-a trimis plocon la ea în palat şi drept mulţumire împărăteasa aceea a hotărât să construiască o catedrală mare cât pentru toată suflarea ce locuia acolo. Să nu mai stea oamenii prin grădină şi să tragă cu urechea la ce spune popa. Întâi primăria s-a înţeles la un preţ de nimic cu meşterii unguri care au şi înălţat catedrala. Apoi, înainte de sfinţire, a venit un italian care a fixat un aparat în mijlocul bisericii, a privit printr-un cadran şi a strigat la toţi dinăuntru să iasă toată suflarea afară, până mâine clădirea asta se prăbuşeşte. Drept care l-au băgat la zdup. Chiar aşa s-a şi întâmplat. Când au văzut-o dezumflată la pământ, numai pietre şi mortar, l-au adus pe italian din pivniţă şi l-au rugat să facă alta în loc. După ce s-au înţeles la preţ, că Maria Teresa plătea din punga ei, italianul şi-a adus oamenii şi a făcut o biserică mare şi italienească ce nu s-a clintit din loc până-n vremea Margasoiului.

Ce-i drept, se mai bloca lacătul de la uşă ori mai trebuia zugrăvită, ori mai trebuia cosită iarba din jur, ori mai trebuiau tunşi copacii, ori mai trebuia făcută curăţenia. Cam atât.

Clopotarul era un om rău, dacă l-ar fi pârât la nenea Isac cum că… ar fi cusut cu siguranţă în cuie trecerea prin tunel. Strâmbătură şi Margasoiu au hotărât să tacă din gură. Nu i-au spus nimic nici măcar Năduşitului.

Şi totuşi… Margasoiu i-a spus Aureliei, i-ar Strâmbătură i-a spus mătuşii lui. Strâmbătură obişnuia să-i spună mătuşii bătrâne toate secretele.

Margasoiu se opreşte de fiecare dată la cel de-al doilea pod de odihnă. Năduşitu aşteaptă la fundătura tunelului, în spatele butoiului.

Oameni mici a văzut şi Margasoiu când şi-a scos pietricelele din genunchi la Spitalul cel Mare. Căzuse cu bicicleta lui nea Vicente. A apăsat pe frâna de mână din greşeală şi s-a dat peste cap. Doctorul l-a dus la fereastră şi i-a arătat oamenii de pe stradă. Cât furnicile, aşa era. A simţit cuţitaşul ce-i umbla pe sub piele şi n-a plâns. Doctorul i-a spus că-i curajos. Numai de aia n-a plâns şi de ruşine. Altfel…

În tunel se ajunge descuind uşa de lemn de lângă a cincea B. Te ceri afară cu o faţă chinuită, după ce ridici două degete şi aştepţi să te vadă doamna învăţătoare Munteanu. De două ori pe săptămână. Înainte de pauza mare. Cu cinci minute înainte de sonerie.

Ieri l-au luat pe unu’ Petrescu, băiatul cofetarului, unu’ cu o bască turtită ca o plăcintă necrescută pe urechea stângă, cu obrajii ca două gogoaşe nearse şi cam tâmp pe deasupra, vroia la closet şi te pâra la doamna învăţătoare dacă nu-i arătai.

Doamna învăţătoare Munteanu l-a adus în clasă de bună dimineaţa, le-a spus: copii, noul vostru coleg: l-a aşezat în banca măgarilor şi l-a botezat Petrescu.

Ieri Margasoiu venise la şcoală cu Fiatul, se hâţânase pe scaunul de lângă volan şi trecuse la un metru de maică-sa. Nici măcar nu-i făcuse cu mâna. Ai fi zis că nici n-o observase.

„Arată-i, arată-i, domnule Margasoiu”, zice Năduşitu. “Uite acolo-i ţâşnitoarea cu apa cea bună.”

„Să facă pe el”, zice şi Strâmbătură.

„Să nu facă nimic aicea, că-i interzic”, zice şi Cătană.

Petrescu se ţine ca un scai de Margasoiu. Seamănă cu o savarină uriaşă, ascuţită la vârf. Plăcinta de pe urechea stângă se mişcă la fiecare pas ca o frişcă neagră ce stă să cadă pe covor.

„Eşti ca un scai, Petrescule”, zice Margasoiu.

„Gata cu ele, asta-i ultima, ai fost băiat curajos, ca un bărbat.”

Doctorul l-a bătut pe obrajii transpiraţi şi l-a condus în sala de aşteptare. N-avea voie să îndoaie genunchii, îl dureau oasele, stomacul şi inima, şi-i era o o frică de doctor, de sala de aşteptare şi de fereastra deschisă se temea.

Şi Petrescu ăsta… N-a apucat să se-nspăimânte că era în mijlocul tunelului. Margasoiu încuiase uşa, scosese firicelul de aer umed ce circula peste tot.

„Ssssttt”, zisese Margasoiu.

„Cred că Petrescu vrea afară, domnule Margasoiu.”

„Arată-mi, arată-mi, Margasoiule.”

„Totdeauna vrea undeva Petrescu ăsta. Nu-i de nicio treabă.”

„Nu-i de nicio nădejde, domnule Margasoiu.”

„Linişte, Strâmbătură. Printre mormintele elevilor şcolii noastre să păstrăm liniştea”, spusese cu o voce solemn – cavernoasă Margasoiu. Imediat îl apucase tremuriciul.

Un genunchi a lovit dulapul.

Din metru-n metru scăpărau chibriturile. Margasoiu se opreşte, se apleacă, scoate o piatră din perete. Are în mână lumânarea şi pachetul de ţigări.

„Lipsesc trei, domnilor”, zice Margasoiu supărat.

„O fi trecut Cătană pe aicea pauză de pauză, Margasoiule”, zice Năduşitu.

„Au fost paisprezece, mai sunt unsprezece. Astăzi nu fumează nimeni.”

„De aia o fi zis că n-are vreme de venit în beciuri, Margasoiule.”

Petrescu dă cu fruntea de o piatră, înaintează pe pipăite ţinându-se cu mâna de haina Margasoiului.

Bisturiul tăiase adânc, doctorul scosese fiecare pietricică şi totuşi până a scăpat de pansamente a crezut că mai rămăseseră câteva firişoare de nisip sub piele. I se făcea greaţă, se vedea înapoi pe masa de cabinet, tăiat şi aruncat de la fereastră printre furnicile străzii. Rămăseseră doar două linii subţiri deasupra genunchilor.

Un butoi mutat dintr-un loc în alt loc. Întunericul. Voci de aproape şi de departe. Una după alta, voci repezi, din ce în ce mai repezi. Nu le poţi număra. Din mai multe locuri în aceeaşi secundă. Şi sunetul tablei ce atinge stinghia. Butoiul ce se mută din loc în loc.

„Scaiule! Scaiuleee! Caiulee! Aiullee! Iuleee! Leee! Leee! Huuuu! Huuu! Huuu!

Arătările albe l-au înconjurat pe Petrescu dintr-o dată. Rămăsese singur. Se ţinea de burtă.

Aveau pălmile din cârpă. Păpuşi mari şi rele ca ale surioarei lui. Toate păpuşile pe care le rupsese el din răzbunare. Pălmile din care curgeau paie îl loveau peste bască. Îl durea urechea. În jurul lor era plin de aţe, îl încâlceau cu mâinile la spate, cu genunchii la gură. Chiar ca la un teatru de păpuşi. Erau vorbitoare. Caiuleee! Aiuleee! Leee1 Leee! îl pişcau. Îl pălmuiau.

„Când ne-am întors din expediţia aia, sub picioarele lui Petrescu era o băltoacă mare”, zice Strâmbătură, aşezat pe bufniţa de marmură.

„Poate transpirase bietul băiat” zice hlizindu-se Aurelia, fetiţa cea mare a domnului Knall.

Domnul Knall e vecinul domnului Isac şi are patru copii. Trei băieţi şi pe Aurelia.

Pe strada Rada Orest Caracaciu la numărul zece, Aurelia merge la ore de pian la domnul profesor Voicu Filoreanu.

„Până în faţa uşii de la a cincea B n-a vrut să deschidă ochii”, zice Margasoiu.

„Mirosea tare urât şi a fugit acasă”, zice Năduşitu căutându-se prin buzunare.

„Poate că a şi plâns?” întreabă fetiţa Aurelia, prietena secretă a lui Margasoiu.

Aurelia Knall e prietena lui Isac. Primeşte bomboane pe gratis şi de fiecare dată le împarte frăţeşte cu Margasoiu. Alea verzi cu miros de mentă şi tare lipicoase sunt cele mai bune.

Aurelia Knall are fustiţă scurtă şi foarte colorată. În magazia de lemne a şcolii s-a lăsat şi sărutată pe frunte şi s-a înroşit. Într-una din pauzele de la ora nouă.

„Fără ghiozdan, fără caiete, fără creioane şi fără stiloul lui chinezesc. Aşa a fugit.”

„De plâns n-a plâns. Nu l-a auzit nimeni.”

„Îl chema Petrescu şi era fiul cofetarului”, zice Margasoiu.

Apoi s-au dus pe teren şi au jucat fotbal în ora de educaţie fizică. Asta a fost ieri.

Astăzi de dimineaţă cofetarul l-a adus pe Petrescu de mână. Trăgea de el şi înjura. L-a căutat pe Margasoiu. A întrebat şi de Năduşitu. Arată-mi-l şi pe Strâmbătură ăla, a zis.

Da mai cu foc de Margasoiu a întrebat.

Ieri seară s-a dus la doamna învăţătoare Munteanu cu o tăviţă de baclava şi au vorbit până târziu. Au băut cafele aromate cu mult caimac. Cofetarul era furios. Doamna învăţătoare Munteanu se supărase foc.

De câte ori se enerva, urma lucrarea la aritmetică.

Pe strada Rada Orest Caracaciu, Margasoiu şi Năduşitu alergau cu călcâiele lovindu-se de ghiozdane. Nenea Isac rezemat de uşa prăvăliei îi urmărea.

Domnul Knall venise la casa lui de lângă pădure să-şi facă plimbarea de dimineaţă. Avea treabă la atelierul de reparat ochelari.

Întârziaseră băieţii.

Ca două vârtejuri cu chipie trecuseră pe lângă domnul cofetar Petrescu virând spre coridor spre clasa a patra A.

Peste întreaga şcoală domnea liniştea. La uşa clasei lor, cu urechile lipite de lemnul vopsit în alb, Margasoiu şi Năduşitu o ascultau pe doamna învăţătoare care striga catalogul.

Cum nu ştiau nimic se pregăteau să intre, doar cât îşi mai trăgeau sufletul.

ŞI AU INTRAT.

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: