Avanpremieră Cartea săptămânii Nr. 307

„Eu cânt și muntele dansează” de Irene Solà (fragment)




Nu există viață și moarte, doar fluxul necontenit al timpului, în care dăinuie tot ce a trăit cândva sau trăiește acum – natură, oameni, animale, creații umane. Omul nu este nici singur, nici centrul universului, ci doar o instanță a eternității „de zi cu zi“. Tradus în peste 30 de țări și încununat cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene în 2020, romanul „Eu cânt și muntele dansează” al scriitoarei catalane Irene Solà sparge canoanele genului și țese din voci umane și nonumane o tapiserie hipnotică.

 În Spania, unde a figurat doi ani pe listele de bestselleruri, cartea a primit, în 2019, mai multe premii, printre care: Premi Llibres Anagrama de Novel.la, Premi Omniùm a la Mejor Novela del Año, Premio Cálamo Otra Mirada, Premi Núvol • Finalistă la National Book Critics Circle ‒ the Greg Barrios Book in Translation Prize și la Oxford-Weidenfeld Translation Prize în 2022 • Kirkus Best Book 2022 și The Guardian Best Fiction of 2022. 


Un roman luminos și captivant. Îmbinând istoria, legenda, realitatea, literatura: totul se transformă în carne și sânge.“

La Vanguardia


Un colț de lume în Pirineii catalani, departe de clocotul marilor orașe. Muntele etern, cel din piatră, dar și unul al vocilor ce șoptesc despre întâmplările care au marcat acest spațiu. Declanșate și unite, ca într-un fluid de fundal, de tragedia unei familii în care un fulger și un accident de vânătoare curmă, la distanță de decenii, viața tatălui și a fiului, în plină tinerețe. Voci umane și nonumane compun o polifonie ce leagă destine din epoci diferite, în care granițele dintre om și natură, dintre prezent și istorie, dintre real și legendar sunt șterse, relativizând percepția comună despre lume. Nori, ciuperci, femei căzute în urmă cu secole victime vânătorii de vrăjitoare, spirite ale apei, o fetiță moartă, dintr-o familie de republicani fugiți prin munți spre Franța în timpul dictaturii lui Franco, un căprior, un câine, muntele însuși își deapănă cu toții povestea. Tot atâția eu, tot atâtea priviri, perspective, moduri de-a înțelege viața, de a-i percepe frumusețea și, deopotrivă, cruzimea. Tot atâta cântec care face muntele să danseze.

Irene Solà
Eu cânt și muntele dansează

 

Seara la unșpe jumate închid bucătăria. Și fac curat, și partea‑asta‑mi place, că pregătesc tot pentru a doua zi, și, când te uiți, tot curat lună, te simți bine. La închisoare am învățat tot ce știu despre gătit. Și n‑am învățat prost. Îmi place și mă pricep. Valentí, care m‑a‑nvățat, zicea că să gătești e cum cânți, unii‑s născuți așa, ca un dar, da’ cu puțin efort oricine poa’ să‑nvețe. Nu știu dacă‑i cel mai bun exemplu. Eu știam deja să fac câteva lucruri pentru tata, după ce‑a murit mama, da’ cu puțină tehnică, cu trei‑patru reguli de bază, poți să faci minuni.

Termin curățenia, ies la bar și apare Guifré. Mereu în ultima clipă și mereu singur cuc, și‑mi zice că are o poveste cu urși să‑mi spună. Și eu zic, a, da? Foarte bine. Că e gluma asta, că unii de‑aici îmi zic ursul din Pirinei. Invidioși, că ei au un munte cât o neghină și eu am un lanț întreg. Și din prostia asta, uneori nici nu‑mi zic pe nume, îmi zic ursul. Și mie‑mi place că‑mi zic, că gândul mi se duce acasă și la Mia. Și‑n același timp nu‑mi place deloc, că doare, e ca o‑nțepătură‑n piept gândul acasă și la Mia.

Povestea ursului pe care mi‑o spune sună așa:

A fost odată ca niciodată un fierar aprig, cu o claie de păr, zdravăn și corpolent, ca tine, zice, care trăia singur și era mereu furios și mereu înjura, într‑atât, că atunci când apuca ciocanul, fierul deja tremura, iar când trebuia să potcovească o vită, aia nici nu mai sufla. Într‑o zi, în satul fierarului a ajuns un vagabond, desculț și murdar. S‑a dus la fierărie și a cerut de pomană. Fierarul, de la foale, i‑a strigat:

— Încalță‑te, vită, și cară‑te, aruncând spre el o potcoavă înroșită.

Fără să se miște, cerșetorul s‑a uitat fix la el și a spus:

Urs ești, urs ai să rămâi!
În orice pom ai să te sui
doar în păducel nu, că e spinos,
nici în brad, că e lunecos.
 Și imediat fierarul s‑a prefăcut în urs și a fugit mugind spre pădure, căci cerșetorul ăla era Domnul nostru.

Guifré spune că toți urșii sunt urmașii fierarului, de‑aia pot umbla drepți ca oamenii și se cațără în toți copacii, doar în păducel și‑n brad nu. Râd când îl aud spunând „Domnul nostru“ și‑i torn bere‑n halbă. Restul serii trece repede și Núria, care mă lasă la tejghea și iese când și când să tragă o țigară, e mulțumită. Patronul Quim a plecat deja de ceva timp, așa că ne potolim setea și plictiseala și dorința ca noaptea să se‑ntindă cu bere. Și, când mă simt prea umflat, cu gin tonic. Azi oamenii au o zi bună, toți liniștiți, nimeni nu vrea ceartă, nu se plânge, n‑are chef să se‑mbete și toți pleacă acasă când e timpul de plecat.

Când închidem ușa pe dinăuntru și coborâm pe jumătate obloanele, Núria aprinde o țigară și o lasă în scrumiera de pe tejghea. Se duce în magazie cu căruțul să ia patru lăzi mijlocii. Se‑ntoarce și trage un fum. Pune lăzile de plastic pline pe tejghea și se‑apucă să încarce frigiderul, cu țigara‑n gură și privirea de vulpe. De vulpe căreia‑i place să se joace înainte să omoare prada. Și eu văd că azi are chef de harță și‑ntreabă tam‑nisam:

— Și tu, Jaume, de unde‑ai ieșit?

Eu pun scaunele pe mese și răspund:

— De sus, din Pirinei. Ca urșii.

Știe foarte bine. Lasă țigara și pune sticlele‑n frigider în formă de piramidă egipteană.

— Mama era o știmă, zic. Și mă gândesc la mama, cum vorbea puțin, cu zâmbetul ei liniștit, bun ca pâinea caldă când era mulțumită, te făcea să te simți bine c‑ai făcut‑o să râdă, chiar dacă zâmbetul i‑arăta doi dinți lipsă‑n față. Mama mea, cu toată bunătatea ei irosită. Mama mea, moartă înainte de accident, și cât mă bucur c‑a murit înainte de tot ce‑a fost. Mă duc la tejghea și m‑așez ca un client. O să mătur, da‑ntâi iau din scrumieră țigara aprinsă a Núriei, c‑am terminat de urcat scaunele. Întreabă:

— Sunt știme în Pirinei?

— Sunt peste tot.

— Cum știi că era știmă?

Fac semn cu mâna să mă servească cu alt gin tonic și‑i spun alt adevăr:

— Când mama și tata s‑au luat, mama l‑a pus să‑i promită că n‑o să spună niciodată cu voce tare că e știmă. Da’, când m‑am născut eu, eram atât de urât, că tata nu putea să creadă că‑s fiul lui și‑a zis: „Așa pățești dacă te‑nsori c‑o știmă.“ Și pam! mama a dispărut și n‑am mai văzut‑o niciodată.

— Așa pățesc mereu știmele, zâmbește. Toarnă două gin tonic. Țigara i‑a rămas la mine și‑și aprinde alta.

— Știi ce cred eu despre bărbații secretoși, misterioși, care nu spun nimic, țin totu‑n ei? întreabă. Cred că‑s ca o cochilie goală, n‑au nimic de spus.

Ridic capul și mă privește cu ochii care zâmbesc provocator, capabili de multe alte lucruri decât să fie aici. Ochi de vulpe plictisită, plictisită de băieții din orașu‑ăsta, de mașinile băieților din orașu‑ăsta, de peisajul și perspectivele din orașu‑ăsta. Eu n‑am nimic să‑i ofer și nu vreau să mă privească așa, cu gura ușor întredeschisă ca o ușă. Și zic:

— Am omorât un om.

Zic și nu mă uit la ea, nu vreau să‑i văd reacția. Își schimbă poziția, fumează și așteaptă.

— Am omorât un băiat care mi‑era prieten. Fără să vreau. Eram la vânătoare și l‑am împușcat în spate. Mi s‑a descărcat arma. Sus, în munte, atât de sus, că mi‑a luat ore să‑l duc jos, mi‑a murit în brațe.

Poftim, un secret ca o comoară. O mică zguduială în suflet. O întâmplare la care să te gândești, una de spus prietenilor. Un adevăr ca un fruct putred. O scenă tristă.

Atunci o privesc și zic:

— Și‑o vreme am fost la‑nchisoare.

Stă nemișcată ca o vulpe.


Întregul roman emană speranță și vitalitate. Solà ne seduce prin capacitatea ei exultantă de a scrie despre memorie, cunoaștere și viață.

El País


Sunt lucruri care‑ți rămân întipărite‑n minte. Articolul 545, Codul penal din 1973. Prisiónmenor[1]. În cazul meu, cinci ani. Trei, preventivă, doi după verdict. Ăsta e prețul când trăiești la rahatul de frontieră cu Franța. Nu crede nimeni că n‑o să faci zece pași să scapi de cinci ani de cușcă. Și văd toate lucrurile, unul după altul, aproape fără durere. Cel mai puțin mi‑aduc aminte de Hilari. Hilari murind. Sângele și părul. Aproape că nu‑mi amintesc cum l‑am scos din pădure. Nici fețele polițiștilor, nici prima noapte închis, nici a doua. Pe urmă, sunt la închisoarea din Pont Major și aștept procesul, și procesul trece și mie nu‑mi mai pasă de nimic.

Și întreabă:

— Cum a fost la‑nchisoare?

Zic ceva la‑ntâmplare și fac un gest ca un fel de zâmbet și‑ntreb:

— Pot să iau cu mine o bere?

Ea ar vrea să mai stau, să spun mai multe secrete și să fac ceva cu noaptea asta, fiindcă noaptea asta e una de ținut minte, mai bună ca multe altele, căci noaptea asta suntem vii și suntem aici, la bar, unul în fața celuilalt. Dar eu nu vreau să stau, nu vreau să mă gândesc la‑nchisoare și nu vreau să mă privească așa, cu gura ca o ușă întredeschisă, și ea mi‑ntinde o bere și eu o‑ntreb dacă pot să plec, dacă o deranjează să‑nchidă singură. Tata a murit în al doilea an de‑nchisoare. Înainte de proces. Al dracu’ de bine. Nu trebuie deschisă poarta amintirilor, că dincolo de ea nu‑i nimic bun.

Mașina m‑așteaptă în întuneric și intru și miroase a căsuță. N‑o iau spre casă, o iau spre marginea orașului, căci noaptea e răcoroasă și berea e răcoroasă și virajele la curbe sunt o făgăduială de stare de bine. Te rog, o stare de bine. Calc tare accelerația, iau curbele de parc‑aș dansa, de parc‑aș fugi. Drumul e negru, cu dunga asta pe mijloc ca un guler, ca un chenar care‑o străbate pe toată, ca pielea unui șarpe. Și‑n fața mea se deschide pădurea, galbenă și gri, de parcă eu aș fi un cuțit. Cerul e mai clar decât pădurea și decât șoseaua, căci în cer e ascunsă lumina. Deschid geamurile și binefăcătoarea noapte îmi intră‑n mașină. Nu mai e nici o mașină pe șosea, căci noaptea mașinile dorm. Și apa aurie lunecă rapid pe gâtul sticlei și e un lan de ovăz. Un lan de grâu. Un lan de ovăz. Dansul ovăzului o să vi‑l cânt, dansul ovăzului o să vi‑l cânt, când semăna, tata făcea așa, făcea așa, se lovea‑n piept[2], și, deodată, bum! Un trup intrat violent pe traiectoria mașinii face un zgomot brusc și înfricoșător. Doamne sfinte! Mâinile încleștate pe volan mă dor, parcă străbătute de‑nțepături electrice, și sticla de bere zboară și se varsă pe podea. Opresc instinctiv mașina și întunericul așterne o mare liniște, să contracareze. Răsuflu greu, că‑s speriat și‑aș plânge de frică și n‑aș vrea să văd ce‑am ucis. În fața mea drumu‑i curat. Copacii se‑apleacă spre mine de parcă m‑ar privi și eu rămân nemișcat o clipă, cu spatele la întuneric și moarte. Cobor din mașină, e‑ndoită‑n față zdravăn. Și, când, în mijlocul șoselei, roșie, luminată de farurile din spate, disting căpriorul, strig, Dumnezeule! de multe ori și tare și‑apoi Isuse!, iar și iar, tare, și‑apoi Doamne!, iar și iar, tare, și, când îngenunchez lângă animal și‑i pun mâna pe frunte și între urechi, gândesc că‑i căpriorul. Știu bine că nu‑i acel căprior. Da’ gândesc că e căpriorul pe care eu și Hilari nu l‑am omorât. Berea‑mi izbește‑n toți pereții venelor și amintirile‑mi izbesc toți pereții capului și iau animalul în brațe, cum l‑am luat pe Hilari. Nu i‑am spus niciodată Miei că‑mi pare rău. N‑am acceptat vizite. Nu m‑am întors acasă când mi‑au dat drumul. Deschid ușile din spate și animalul mort e mai greu decât pare, atât de ușor când fuge, pe piciorușele‑astea subțiri. Am grijă să nu se lovească de cadrul ușii acești genunchi și aceste picioare care susțineau toată carnea asta. Intru‑n mașină pe cealaltă parte, să trag înăuntru animalul, de gât, care e dur și musculos și cald. Picioarele din spate‑i alunecă, țepene, de pe bancă, afară din mașină, și mă întorc la prima ușă și‑l prind de umeri și‑l ridic și‑l împing în scaun, fără sânge, că nici n‑a sângerat. E căpriorul lui Hilari, și nu i‑am spus niciodată Miei că o doream și‑mi părea rău. Cum să mă ierte vreodată cineva dacă nu mă iartă Mia? Închid ușile și știu că toate animalele de noapte mă privesc îngrozite din întuneric, cu ochii în jos, să nu le scânteieze. Uneori cuvintele nu vin și nu vin nici gândurile. Tot ce poți să faci faci cu mâinile, răsucitul cheii în contact, ceva simplu, și lăsat jos frâna de mână și băgat într‑a‑ntâia, că totu‑i ușor și mecanic. Căpriorul ca un copil dormind în spate. Aș fi vrut să am copii. Cu Mia.

Șoseaua se‑ntinde în fața mea. Sticla de bere, goală, se lovește de podea. Locul accidentului, dimineața, va părea alt loc. O să‑mi ia o oră jumătate. O oră și‑un sfert dacă merg cu viteză. Gonesc, aerul rece să năvălească pe geam, să facă zgomot, să‑mi umple urechile și să se‑amestece cu mirosul acru de pădure, de animal sălbatic, de frică și moarte, cu mirosul sudorii mele și al sudorii animalului, care fermentează, tot mai intens și mai acru și mai înspăimântător. Dau drumul la radio, să‑mi țină de urât. Și‑atunci, înainte să prind vreun post, îi simt. Adânci, ca prăpăstiile întunecate care‑ating străfundul pământului. Îi simt în ceafă, înainte să‑i văd, mult înainte să‑i înțeleg, și‑ntârzii să‑i situez, și‑atunci mă întorc și sunt acolo, amândoi, ochii deschiși, ca două puțuri, ai căpriorului. Umezi și negri.

 
[1]. În Spania, închisoare sub șase ani (în sp., în original).

[2]. Cântec și dans popular catalan, legat de muncile câmpului.

Fragment din romanul „Eu cânt și muntele dansează” de Irene Solà, traducere din catalană de Jana Balacciu Matei, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction, 2023

Născută în 1990, la Malla, un sat cu 200 de locuitori, la 60 de kilometri de Barcelona, Irene Solà este licențiată în Belle Arte la Universitatea din capitala Cataloniei. A revenit în satul natal după un an petrecut în Islanda și șase ani în Marea Britanie (unul de masterat în literatură, cinema și cultură vizuală la Universitatea din Sussex și cinci la White Chapel Gallery). Lucrări ale sale din domeniul artelor vizuale au fost expuse în diverse galerii din Catalonia și din străinătate. A debutat cu volumul de versuri Bèstia (2012), încununat cu Premiul Amadeu Oller. Primul său roman, Els dics (Digurile, 2018), a primit Premiul Documenta, acordat tinerilor prozatori sub 35 de ani. Cel de-al doilea, Eu cânt și muntele dansează (Canto jo i la muntanya balla, 2019; Humanitas Fiction, 2023), a fost distins cu mai multe premii catalane și spaniole în 2019, iar în 2020 cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene. Tradus în peste 30 de țări, s-a bucurat de un succes fulminant, care i-a adus recunoașterea internațională. De egal succes s-au bucurat adaptarea teatrală a romanului (trei premii Max pentru Artele Scenice din Spania în 2022) și creația muzical-simfonică Les trompetes de la mort (Trâmbițele morții), inspirată de el. În 2023 a publicat romanul Et vaig donar ulls i vas mirar les tenebres (Ți-am dat ochi și ai privit tenebrele), „un mozaic de jovialitate, umor, lumină plină de viață și, în același timp, un joc esca­tologic, o farsă carnavalescă… trepidantă, marcată de o magnetică cutezanță lirică“ (El País)

Prima pagină Rubrici Avanpremieră „Eu cânt și muntele dansează” de Irene Solà (fragment)

Donează

Interviu cu Bernard Pivot, la București

Cunoscutul jurnalist de televiziune Bernard Pivot – plecat dintre noi pe 6 mai, la 89 de ani – şi-a dedicat ...

Jocul cu literatura

A fost numit „roman dificil”, exemplu perfect de „proză experimentală” sau chiar de literatură science-fiction. Admirat de o parte a ...

„Un loc botezat Kindberg” de Julio Cortázar

Botezat Kindberg, de tradus candid prin muntele copiilor ori de văzut precum muntele cel prietenos, binevoitorul munte, oricum ai lua-o ...

„Ecouri din pădurea întunecată” – o antologie Twin Peaks

În curând, la Editura Tracus Arte va ieși din tipar o antologie de poezie română contemporană pe care am coordonat-o, ...

Macbeth, azi…

 „«Macbeth» este un thriller despre lupta pentru putere, care se desfășoară în egală măsură într-un decor sumbru de roman noir ...

„Mortul reînviat” de Lu Xun (II)

Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, cea de a doua parte a piesei „Mortul reînviat” de Lu Xun (1881-1936) ...
Reach content for Google search „Andrei Bodiu”, „Andrei Bodiu poezii”

Andrei Bodiu şi poezia cotidianului

În ziua de 27 aprilie a anului 1965, s-a născut, la Baia Mare, Andrei Bodiu. A plecat dintre noi tot într-o ...

Un roman exemplar

Respins, pe rând, de mai multe edituri italiene, romanul „Ghepardul” a fost publicat abia în 1958, la un an după ...

„Mortul reînviat” de Lu Xun (I)

Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, prima parte a piesei „Mortul reînviat” de Lu Xun (1881-1936), unul dintre întemeietorii ...

„Balada necunoscutului” de Cristina Vremeș (fragment)

Vă invităm să citiți, în Literomania nr. 326, un fragmet din romanul „Balada necunoscutului” de Cristina Vremeș, în curs de ...

Girls, Movies, Books

Born in Barcelona in 1961, Clara Usón is one of the iconic voices of contemporary Spanish fiction, her novels (from ...

In Pursuit of Happiness

The Spanish Quarters are not just that quaint charming place which the tourists who arrive in the centre of Naples ...

Metamorfozele ficțiunii (fragment)

Cartea săptămânii este, în acest număr al Literomaniei, volumul de eseuri și cronici „Metamorfozele ficțiunii” de Rodica Grigore, volum recent ...

„Focul” de Daniela Krien (fragment)

Roman ajuns numărul 1, respectiv numărul 3 pe lista bestsellerelor în Elveția și în „Der Spiegel” și nominalizat la Dublin ...

Despre ispitele imaginaţiei

Don Rigoberto şi frumoasa lui soţie, Lucrecia (a doua soţie, de fapt) se despart din cauza unei scene scandaloase surprinse ...

The Installation of Fear

Ever since the beginning of 2020, when the Coronavirus pandemic spread across (and terrified) the world, serious diseases, the epidemics ...

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Susține Literomania


Literomania este o platformă literară independentă, înființată în 2017 de Adina Dinițoiu și Raul Popescu și care funcționează ca revistă online săptămânală. Poți contribui la continuarea acestui proiect cultural independent printr-o donație unică sau recurentă (click pe butonul PayPal. Donate Now).

This will close in 20 seconds