Atelier Literatura la feminin Nr. 151

Eugenia

‒ Mai doriți ceva?

‒ O cafea.

Se face seară. Toată căldura zilei se adună în aerul irespirabil. Mirosuri amestecate, praf. Ferestrele sunt guri de canal. În colțul din stânga sus, o mână întoarsă, cu degetele curgând, irizate de o lumină dinăuntrul lor. Mese puține, mici, pătrate. Se așezase, ca de obicei, la una de lângă vitrină, ar fi putut să atingă trecătorii dacă n-ar fi fost geamul. Barul aproape gol. Citește mesajele primite în ultima vreme de la Eugenia. Îi scrie rar. În vara trecută îi spusese că va fi singură în curând și că s-ar bucura dacă ar rămâne lângă ea. Pentru asta trebuia să se căsătorească cu Luca.

Au trecut 7 săp. de la plecarea lui Năică dintre noi și eu nu ți-am mai scris dar m-am liniștit. C-am visat cum se făcuse o gaură în trotoar și eu am intrat pe brânci dar n-am găsit pe nimeni

Tocmai când se întorsese de la pădure îi spusese. Că va rămâne singură. A stat cu Luca acolo toată după-amiaza, pe o pătură, așteptând ploaia, neliniștită. Presimțea că se va întâmpla ceva? Luca era fericit. Era fericit mereu. Se vor trezi în fiecare zi la șapte, ea va scrie la masa din cerdac, iar el se va ocupa de fermă, adică de livada de pruni și de păsări. O casă  pierdută printre arbori, un balansoar, un câine, pisici. Unele crengi arcuite seamănă cu niște coapse de femeie. Ar trece zilele mai ușor. Și mai apoi? Asta-i fermă? O va extinde. Are planuri. Și-a cumpărat un echipament de protecție pentru stropirea pomilor. Seamănă cu un cosmonaut. Acum în locul fermei extinse, un pat într-o cameră de cămin studențesc, la etajul opt, să vadă orașul de sus, să-i măsoare singurătatea. Lumina dintre noapte și zi. La ora asta frecvența crimei atinge punctul maxim. Nu-și aduce aminte când au ieșit prima oară. Doar o amiază de primăvară, când era copil și-o trimisese Eugenia să ceară niște leuștean prin vecini. La ei nu răsărise încă. A îmbrățișat-o în mijlocul uliței și-a sărutat-o. S-a gândit că tocmai se  spălase pe dinți. S-a bucurat. Tot pe-atunci, într-o zi de arșiță, la scăldat de pe la prânz până seara cu gașca ei de adolescenți. S-au intersectat în apă, Luca era în altă gașcă, i-a prins un sân în mâna lui ca o lopată și-a strâns. Nu mai simțise așa ceva. O căldură care s-a răspândit în tot corpul,  l-a trezit, l-a făcut să vibreze.

Au început treburile pe-afară, sunt multe de făcut și mâini puține. Am reușit și eu cu niște băieți și cu Luc Babei de mi-au săpat grădina din curte bine rău să nu fie loc sterp măcar cu porumb și mi-au făcut poartă din nou acolo.

Va rămâne singură, Năică n-o mai duce mult. Un an de zile, în zori, acasă, nu la cimitir, ieșea în fundul curții și-l bocea. Cât a stat la ea, după înmormântare, îi auzea în somn vocea și se trezea cu inima strânsă. Nu mai era nimic ca înainte. Nimic nu putea să înlăture durerea aia cântată, răsunand în liniștea zorilor. Doar s-o facă mai mută, s-o exileze într-un colț de suflet, să stea acolo cuminte pe întuneric. În dimineața aia, când s-a sfârșit, îi venise în minte Giraudoux: „E în doliu un noroc pe care fiecare l-am avut…”. Bine că s-a oprit la timp. Că n-a putut să le rostească. Cum ar fi sunat?  Penibil. Cuvintele frumoase sunt bune la serbări.

‒ Apă rece aveți? Mai rece ca asta.

Pe undeva prin spate s-au așezat niște tineri care au cerut citronadă sau sitronadă. O întreabă pe barmaniță cum se zice. „Se zice cum o fi”, le spune. Chiar așa, ce importanță are?

Când ai plecat astă toamnă a început ploile și s-a făcut un nămol că bine a zis primăria ași face fiecare trotoar în dreptul lui și Luc Babei a zis că-ți face și ție

Năică avea mâini frumoase, cu degetele lungi, delicate. Potrivite pentru un ceasornicar. Toate zilele libere le petrecea la masa plină de ceasuri aduse la reparat și prin grădină. Lucra la rafinăria de la Brazi. De-acolo i s-a tras. Până la șaizeci de ani otrava îi măcinase carnea, îl uscase. Ultima dată l-a găsit strângând cu o greblă improvizată pietricelele din grădina pe care o pregătea pentru lucrările de primăvară. Au discutat despre vreme și despre școala ei. Se bucura că pleacă, era mândru. Învățătura e bună. Îi dorea mult noroc. Să ai noroc, fata mea, și să-ți vezi de învățătură. Omul trebuie să facă ce trebuie făcut cu gândul la Dumnezeu. Avea un radio pe masa cu ceasuri, putea să prindă o grămadă de posturi, asculta în fiecare duminică dimineața slujba religioasă transmisă de cine știe unde.

A venit Ciocoi să-i dau coasa. Am plâns până la prânz că iar mam gândit la el cum o ascuțea seara că tare priceput era

O luase somnul tot privind lumina strecurată printre crengi. Cerul de vară este opac, aproape alburiu, e prea multă lumină. A întrebat-o dacă se căsătoresc la toamnă.  Nu se aștepta, nu se gândise. Oricum, era prea deverme. Erau prea tineri. Sau nu? I-a pierit tot somnul, avea impresia bizară că în cuvintele lui se-ascundea o amenințare fără nume, apoi tăcerea, Luca privind-o nedumerit, retrăgându-se, făcându-se mic, tot mai mic. S-a ridicat și s-a dus să caute pătlagină pentru licorile Eugeniei. În plante există principii active deopotrivă binefăcătoare și dăunătoare, într-o combinație diferită de la o zonă la alta. Cucuta te omoară, în Grecia și-n nordul scandinav se poate consuma în salate. Căldura scurgându-se încet printre arbori, răcoarea de seară, aproape noapte la întoarcerea acasă de-a lungul râului până la podul de la intrarea în sat, frica de apa mai vie  în întuneric, de mâinile lui care-i căutau umerii, descumpănite, căutând un punct de sprijin.

‒ Pot să iau nota? Mai doriți ceva?

‒  Nu, păstrați restul.

‒ Mulțumesc, o seară bună!

Acum când totul ia viață durerea mea e mare. Mai bine e iarna mă cocoloșesc lângă sobă și parcă-l văd pe scumpul meu Năică umblând la radio să prinză diferite posturi

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.