Fragmente dintr-un fals jurnal extim

Exilul Imaginarului

„suntem condamnați să dăm lucrurilor o semnificație”
(Merleau-Ponty)

D. își întinde botul cald de căprioară cuminte și, sub atingerea mâinilor mele reci, blana ei tresare și devine foarte moale. O. aleargă în jurul nostru și se așază la picioarele mele. Prea mic ca să latre, dar suficient de puternic încât să-și înfigă colții în epiderma brațelor, se ascunde prin verdele cameleonic al grădinii, dar blana lui aurie se reflectă în lumina soarelui ca într-o oglindă. Știu că, în câteva zile, atunci când voi fi părăsit această grădina, cei doi nu vor mai exista decât în Imaginarul pe care limbajul afectiv îl va declanșa. Dar cât timp mă aflam acolo, în curtea înconjurată din toate părțile de liniște și siguranță, limbajul nu avea nicio forță. Abia acum, când nu sunt sigură că zgomotul trupului fragil al lui D. în aerul dimineții a existat într-adevăr, că timpul se scursese din componența zilelor și că mă trezeam ,,noaptea cu lumină’’, cum ar spune un călător român de secol XIV, doar ca să stau în curtea bătută în piatră și flori, trebuie, în cele din urmă, să apelez la limbaj. Limbajul afectiv declanșează Imaginarul, dar forțele acestuia din urmă sunt de scurtă durată. Odată cu abandonarea limbajului, imaginile care compun lumea se estompează, apar tot mai în ceață, apoi dispar cu totul.

Și totul începe așa: dimineața, florile de mărgăritar își potriveau rădăcinile și se ridicau în raze minuscule de soare, liliacul se înălța printre copacii verzi în care magnoliile nu existau încă la suprafață, potecile de ciment străbăteau pământul umed și fântâna curții se adâncea tot mai tare, retrăgându-și apele și devenind de nepătruns. Izvorul din mijlocul grădinii oferea toată liniștea necesară unei existențe care nu înceta să se autogândească, să se teoretizeze la nesfârșit, fără niciun răgaz. Câtă liniște poți îndura? Liniștea aceea dura deja de câteva zile, ca o surditate parțială, ca un refuz al sunetului și din liniștea aceea se putea construi un întreg domeniu de cercetare pentru că fibrele ei se stratificaseră, se așezaseră unele peste celelalte și la sfârșit, peste zgomotele asurzitoare care păreau că leagă existențele noastre de lume. Între noi și tot ceea ce ne înconjura nu exista însă nimic altceva decât simpla ideea că ne strecurasem, nevăzuți și clandestini printre atâtea pretenții existențiale. Imaginarul zilelor acelea ține de un teritoriu lingvistic pe care limbajul afectiv cu greu îl mai susține.

De la un anumit punct abia se mai poate scrie și scrisul acum poate fi văzut ca un pretext de recuperare al unor zile de liniște și reflecție printre care se întrevede ironia propriilor trăiri. Pentru că semnificațiile sunt inevitabile, ele sunt acolo, dar nu trebuie aduse la suprafață. La fel ca mulți dintre noi atunci când suntem fericiți, D., O. și cu mine, stăteam nemișcați și atenți unii le ceilalți, lângă câțiva meri neînfloriți, în livada familiară și restrânsă de lângă curtea cu grădina ei mare și așteptam mereu un semn din partea celuilalt. Ne ridicam în același timp și apoi ne aruncam cu putere pe iarba uscată de soare. Jocul dura de dimineața până seara, iar apusul ne găsea tot. Atunci când închideam pentru o clipă ochii și ațipeam, îi căutam mereu, trezindu-mă deodată, cu privirea, să mă asigur că încă erau acolo.

Dacă ar exista o imagine care să înfățișeze liniștea absolută, ca o cameră în care nu se aude nici un zgomot și unii o consideră înnebunitoare, aceea ne-ar surprinde pe noi, în soarele fast al primăverii, în pragul unei sărbători, fiind fericiți că ne-am întâlnit și stând mereu aproape unii de ceilalți fără a presimți nicio despărțire. Pentru că despărțirile nu există, aveam să aflu asta mai târziu. Ele sunt confundate cu uitarea, dar chiar și uitarea este un răgaz pentru a ne reîntâlni și a ne recunoaște. Nimic din ceea ce ne-a aparținut odată nu se poate desprinde de noi. Se instalează în noi un fel de amorțire sau de amnezie senzorială, un lapsus care ne permite să continuăm să trăim în ciuda absenței. D. își întinde botul cald de căprioară cuminte și sub atingerea mâinilor mele reci, blana ei tresare și devine foarte moale. O. aleargă în jurul nostru și se așează la picioarele mele. Prea mic ca să latre, dar suficient de puternic încât să-și înfigă colții în epiderma brațelor, se ascunde prin verdele cameleonic al grădinii, dar blana lui aurie se reflectă în lumina soarelui ca într-o oglindă. Despărțită de ei, dar nu și de inocența lor, D. și O. nu s-au despărțit niciodată cu adevărat de mine. Mâinile mele ar recunoaște oriunde tandrețea lui D. atunci când se așează în brațele mele și cere să fie mângâiată sau energia lui O. care se joacă în preajma mea, cerându-mi insistent să fiu atentă la el. Despărțirile nu există niciodată cu adevărat și, dacă ar fi să fie așa, înseamnă că întâlnirile care le-au prilejuit nu au existat nici ele, niciodată, cu adevărat.

Despre autor

Despina Jderu

Despina Jderu

Este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București, cu o lucrare despre emergențele teoriei literare franceze în anii ’60-’70, și în prezent masterandă a aceleași facultăți, masteratul de Studii Literare; este colaborator al Institutului Francez din București în realizarea proiectului aniversar 80 ans de l’Institut Français en Roumanie și membru al Juriului Goncourt – Le choix roumain, ediția 2016. Este autoarea a numeroase articole de specialitate din care amintim: „Jamais plus. Le journal de deuil ou comment écrire la mort”, în curs de publicare în „Caiete critice”, sub egida Academiei Române. Editor al cărții „Mitologii” de Roland Barthes, apărută la Editura Vellant, 2015, și co-redactor al dosarului dedicat centenarului Roland Barthes. A organizat timp de trei ani, în calitate de membru al Lectoratului Francez al Universității din București, conferințe și seminare susținute de scriitori și intelectuali francezi precum Julia Kristeva, Andreï Makine, Sorj Chalandon etc. A publicat în revista „Observator cultural”.

Scrie un comentariu