Citind excelentul eseu al Adinei Dinițoiu despre Straja dragonilor, am căutat o paralelă între Cercul Literar de la Sibiu și generația ’27. Cum se mai întîmplă uneori, am găsit o deosebire. Bunăoară, Ion Negoițescu, Radu Stanca, I. D. Sîrbu, Doinaș și ceilalți n-au folosit cultura pentru a se uita de sus la ceilalți (să ne gîndim la trufia pe care a semnalat-o Steinhardt în legătură cu Jurnalul de la Păltiniș) ci pentru a înțelege ceva, adică totul.
Fiind ardelean ca și ei, clujean ca și Nego și Balotă, mă interesează peste poate această posibilitate. Prin cultură, poți înțelege (sau cel puțin poți încerca să înțelegi) nu numai pe Shakespeare, ci și pe vecinul tău care te caută din priviri, întrebîndu-te parcă ce ți-e cu identitatea asta a ta care diferă de a lui și pe care o mai și etalezi.
Ei bine, Cercul a fost mai mult o întreprindere liberală decît fundamentalistă. Și mai liberală chiar, mi se pare, decît liberalismul Brătienilor, întotdeauna mai națională decît liberală. În forfota de după 1989, nu-mi amintesc vreo remarcă ineptă la adresa maghiarilor din partea vreunuia dintre membrii Cercului. Spiritul lui Lovinescu, poate cel mai mare nedreptățit al literaturii române, i-a ocrotit de o asemenea conduită.
Și-mi place că au fost la Sibiu, burgul acesta închis, frumos și săsesc. Nu poți fi liberal autentic dacă nu i-ai văzut pe ceilalți, nu ai încercat să-i înțelegi. Mama lui Balotă a fost unguroaică și sunt aproape sigur că Nego, născut în Clujul de atunci, trebuie musai să fi știut limba maghiară. Cercul a fost, poate, ultima încercare ardeleană spirituală. Apoi, a venit comunismul.
Foto: Sibiu, 1944: de la stânga la dreapta, rândul de sus: Șt. Aug. Doinaș, Deliu Petroiu, Al. Cucu, Viorica Guy Marica, Ovidiu Cotruș, Lia Jacquier, I.D. Sîrbu, Ilie Balea, Radu Enescu; rândul de jos: Cornel Regman, Eugen Todoran, Henri Jacquier, I. Negoițescu, Radu Stanca.
Lasă un răspuns